O inimă frântă şi un spirit smerit
Cei care au o inimă frântă şi un spirit smerit sunt dornici să facă orice şi tot ceea ce Dumnezeu le cere.
Cât de mult îl iubesc pe vârstnicul Joseph B. Wirthlin! Poetul Rudyard Kipling a scris următoarele cuvinte în 1897, o avertizare către imperiul britanic împotriva mândriei:
Ţipetele şi tumultul dispar;
Căpitanii şi regii ne părăsesc.
Al Tău sacrificiu rămâne doar,
O inimă umilă şi frântă găsesc. („Dumnezeul taţilor noştri, cunoscut din vechime“, Imnuri nr. 80).
Atunci când Kipling a vorbit despre o inimă frântă ca un „sacrificiu străvechi“, poate, a avut în minte cuvintele regelui David din Psalmul 51: „Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: o inimă zdrobită şi mâhnită“, (versetul 17). Cuvintele lui David arată că, şi în timpul Vechiului Testament, poporul lui Dumnezeu a înţeles că inimile lor trebuie dăruite lui Dumnezeu, că doar jertfele arse nu erau suficiente.
Jertfele poruncite în timpul dispensaţiei lui Moise, indică prin simboluri jertfa ispăşitoare a lui Mesia, care singur îl va putea împăca pe omul păcătos cu Dumnezeu. Aşa după cum Amulec a propovăduit: „Şi iată, acesta este întregul înţeles al legii, fiecare părticică indicând acea jertfă mare şi finală…Fiul lui Dumnezeu“ (Alma 34:14).
După învierea Sa, Isus Hristos a declarat poporului din Lumea Nouă :
„Jertfele şi darurile voastre arse trebuie să înceteze, căci Eu nu voi mai primi nici un fel de jertfe şi de daruri arse…
Şi voi va trebui să-Mi oferiţi Mie ca jertfă o inimă frântă şi un spirit smerit. Şi oricine va veni către Mine cu inima frântă… pe acela îl voi boteza Eu cu foc şi cu Duhul Sfânt“ (3 Nefi 9:19-20).
Ce sunt o inimă frântă şi un spirit smerit? Şi de ce sunt ele considerate o jertfă?
Ca în toate lucrurile, viaţa Salvatorului ne oferă exemplul perfect: deşi Isus din Nazaret a fost complet fără păcat, El a trecut prin viaţă cu o inimă frântă şi un spirit smerit, care s-a manifestat prin supunerea Lui faţă de voinţa Tatălui. „Căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis“ (Ioan 6:38). Ucenicilor Săi le-a spus: „Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima“ (Matei 11:29). Şi când a sosit timpul să plătească prin ultimul sacrificiu cuprins în ispăşire, Hristos nu S-a dat înapoi să bea din cupa amară şi S-a supus complet voinţei Tatălui Său.
Supunerea perfectă a Salvatorului faţă de Tatăl Veşnic este adevărata esenţă a unei inimi frânte şi a unui spirit smerit. Exemplul lui Hristos ne învaţă că o inimă frântă este o calitate eternă a dumnezeirii. Când inimile noastre sunt frânte, noi suntem complet deschişi Spiritului lui Dumnezeu şi recunoaştem că depindem de El în tot ce avem şi tot ce suntem. Jertfa înţeleasă în acest fel este jertfa mândriei în toate formele ei. Ca lutul maleabil în mâinile olarului iscusit, cel cu inima frântă poate fi modelat şi format de mâinile Învăţătorului.
O inimă frântă şi un spirit smerit sunt de asemenea condiţiile dinaintea pocăinţei. Lehi ne-a învăţat:
„Prin urmare, mântuirea vine în şi prin Mesia cel Sfânt. …
Iată, El se jertfeşte pe El Însuşi ca o jertfă pentru păcat, ca să răspundă la cerinţele legii în favoarea tuturor acelora care au o inimă frântă şi un spirit smerit; şi pentru nimeni altul cerinţele legii nu pot să fie împlinite“ (2 Nefi 2:6-7).
Când noi păcătuim şi dorim iertarea, o inimă frântă şi un spirit smerit înseamnă să simţim „întristarea … după voia lui Dumnezeu“ care „aduce o pocăinţă“ (2 Corinteni 7:10). Aceasta vine atunci când dorinţa noastră de a fi curăţaţi de păcat este atât de mare încât inima ne doare de întristare şi tânjim să simţim că ne-am împăcat cu Tatăl nostru Ceresc. Cei care au o inimă frântă şi un spirit smerit sunt dornici să facă orice şi tot ceea ce Dumnezeu le cere fără opoziţie sau resentimente. Încetăm de a face lucrurile în felul nostru şi în schimb, învăţăm să le facem după felul lui Dumnezeu. Cu acest fel de supunere, ispăşirea poate să se realizeze şi adevărata pocăinţă poate avea loc. Cei care s-au pocăit vor simţi atunci puterea de sfinţire a Duhului Sfânt care îi va umple de pacea conştiinţei şi de bucuria împăcării cu Dumnezeu. Într-o minunată comuniune de calităţi divine, acelaşi Dumnezeu ne învaţă să umblăm cu o inimă frântă, ne invită să ne bucurăm şi să fim veseli.
Atunci când am primit iertarea păcatelor, o inimă frântă se comportă ca un scut sfânt împotriva ispitei. Nefi s-a rugat: „Fie ca porţile iadului să fie închise pentru totdeauna în faţa mea, căci inima mea este frântă, iar spiritul meu este smerit!“ (2 Nefi 4:32). Regele Beniamin şi-a învăţat poporul să umble în adâncurile umilinţei ca să poată avea bucurie, să fie „plini de iubirea lui Dumnezeu“ şi să păstreze „pentru totdeauna iertarea păcatelor…“ (Mosia 4:12). Când cedăm inimile noastre Domnului, pur şi simplu, atracţiile lumii îşi pierd din strălucire.
Este totuşi şi o altă dimensiune a inimii frânte şi anume – adânca noastră recunoştinţă pentru suferinţele lui Hristos pentru noi. În Ghetsimani, Salvatorul „a coborât sub toate lucrurile“ (D&L 88:6) atunci când a purtat povara păcatelor fiecărei fiinţe umane. Pe Golgota, El „S-a dat pe Sine Însuşi la moarte“ (Isaia 53:12) şi inima Lui mare, literalmente, s-a frânt cu toată dragostea Lui pentru copiii lui Dumnezeu. Atunci când ne amintim de Salvator şi suferinţele Lui, inimile noastre se vor frânge, de asemenea, de recunoştinţă pentru Cel Uns.
Pe măsură ce facem sacrificii pentru El din tot ce avem şi din tot ce suntem, Domnul va umple inimile noastre cu pace.. El va vindeca „pe cei cu inima zdrobită“ (Isaia 61:1) şi va binecuvânta vieţile noastre cu dragostea lui Dumnezeu, „care este dulce, mai presus decât orice lucru care este dulce… şi pur, mai presus decât orice lucru care este pur“ (Alma 32:42). Despre aceasta vă mărturisesc, în numele lui Isus Hristos, amin.