Trei ţeluri care să vă fie ghid

Preşedintele Thomas S. Monson

primul consilier în Prima Preşedinţie

Influenţa dumneavoastră ajunge dincolo de dumneavoastră şi căminul dumneavoastră şi are efect asupra altor persoane de pe tot globul.

Imagine

În această seară, sufletele noastre privesc spre cer. Am fost binecuvântaţi cu muzică frumoasă şi mesaje inspirate. Spiritul Domnului este aici.

Dragi surori Julie Beck, Silvia Allred, Barbara Thompson – mulţumesc cerului pentru dragele dumneavoastră mame şi dragii taţi, pentru învăţătorii dumneavoastră, conducătorii tinerilor şi altora care au recunoscut potenţialul pe care îl aveţi.

Pentru a parafraza un gând:

Nu ştii niciodată cât valorează o fată, 
Să aştepţi şi să vezi, va trebui; 
Dar orice femeie în loc nobil aflată, 
O fată a fost, să ştii!1 

Este un mare privilegiu pentru mine să mă aflu alături de dumneavoastră. Ştiu că, pe lângă dumneavoastră, cele care sunteţi adunate în Centrul de conferinţe, sunt multe mii care privesc şi ascultă lucrările conferinţei prin intermediul transmisiei prin satelit.

Acum, când vă vorbesc, îmi dau seama că, bărbat fiind, sunt în minoritate şi trebuie să fiu prudent în comentariile mele. Îmi aduc aminte de bărbatul care a intrat într-o librărie şi a solicitat ajutorul persoanei care deservea – o femeie: „Aţi primit o carte intitulată Bărbatul, stăpânul femeilor?“. Vânzătoarea l-a privit în ochi şi a spus sarcastic: „Încercaţi la raftul cu ficţiune!“.

Vă asigur, în această seară, că vă stimez pe dumneavoastră, femeile din Biserică, şi ştiu foarte bine, ca să-l citez pe William R. Wallace, că: „Mâna care mişcă leagănul este mâna care conduce lumea“.²

În anul 1901, preşedintele Lorenzo Snow a spus: „Membrele Societăţii de Alinare au… slujit celor aflaţi în suferinţă, i-au înconjurat cu braţele lor pline de dragoste pe cei orfani şi pe văduve şi s-au păstrat neîntinate de lume. Pot să depun mărturie că nu există, în lume, femei mai pure şi mai temătoare de Dumnezeu decât cele care sunt membre ale Societăţii de Alinare“.³

Ca şi în vremea preşedintelui Snow, sunt, aici şi acum, vizite de făcut de către învăţătoarele vizitatoare, cuvinte bune de rostit şi suflete flămânde de hrănit. Gândindu-mă la Societatea de Alinare de astăzi, umil în faţa privilegiului pe care îl am de a vă vorbi, m-am adresat Tatălui nostru Ceresc cerând îndrumarea Sa divină.

În acest spirit, am simţit că trebuie să vorbesc fiecărei membre a Societăţii de Alinare din întreaga lume despre trei ţeluri pe care trebuie să le îndeplinească:

1. studiaţi cu sârguinţă;
2. rugaţi-vă cu sinceritate;
3. slujiţi din inimă.

Să analizăm fiecare dintre aceste ţeluri. Primul, studiaţi cu sârguinţă. Salvatorul lumii ne-a instruit: „Căutaţi cuvintele de înţelepciune în cele mai bune cărţi; căutaţi să învăţaţi, chiar prin studiu şi, de asemenea, prin credinţă“.⁴ El a adăugat: „Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine“.⁵

Un studiu al scripturilor va ajuta să crească mărturiile noastre şi mărturiile membrilor familiilor noastre. Astăzi, copiii noştri cresc înconjuraţi de glasuri care îi îndeamnă să renunţe la ceea ce este drept şi să urmărească, în schimb, plăcerile lumii. Dacă nu au o temelie solidă în Evanghelia lui Isus Hristos, o mărturie despre adevăr şi o hotărâre de a trăi drept, ei vor fi uşor copleşiţi de aceste influenţe. Este responsabilitatea noastră să-i întărim şi să-i protejăm.

Copiii noştri sunt astăzi educaţi, într-o măsură alarmantă, de mass media, inclusiv de Internet. Conform statisticilor, în Statele Unite, un copil urmăreşte emisiunile de la televizor timp de patru ore pe zi în medie, multe dintre programe fiind pline de violenţă, consum de alcool şi droguri şi având conţinut sexual. Alte ore, pe lângă cele patru, sunt ocupate de urmărirea filmelor şi jocurile video.⁶ Şi statisticile sunt cam la fel pentru alte ţări dezvoltate. Mesajele transmise de televiziune, filme şi alte mass media sunt, foarte adesea, în opoziţie directă cu ceea ce dorim să îmbrăţişeze şi să îndrăgească fiii şi fiicele noastre. Avem responsabilitatea nu numai de a-i învăţa să fie fermi în spirit şi doctrină, dar şi de a-i ajuta să rămână pe această cale, indiferent de forţele exterioare cu care s-ar putea confrunta. Pentru aceasta va fi nevoie de mult timp şi multe eforturi din partea noastră – şi, pentru a-i ajuta pe alţii, noi înşine avem nevoie de curaj spiritual şi moral pentru a rezista răului pe care îl vedem pretutindeni.

Trăim în vremurile despre care se vorbeşte în 2 Nefi, capitolul 9:

„O, vanitatea şi fragilitatea şi nebunia oamenilor! Atunci când sunt învăţaţi, ei cred că sunt înţelepţi şi nu ascultă de sfatul lui Dumnezeu, căci îl dau deoparte crezând că ei cunosc prin ei înşişi, prin urmare înţelepciunea lor este nebunie şi nu este spre folosul lor. Şi ei vor pieri.

Dar este bine să fie învăţaţi, dacă ascultă de sfaturile lui Dumnezeu“.⁷

Este nevoie de curaj pentru a respecta cu stricteţe standardele noastre, în ciuda atitudinii batjocoritoare a lumii. Preşedintele J. Reuben Clark, Jr., care a fost timp de mulţi ani membru al Primei Preşedinţii, a spus: „Se cunosc cazuri în care [oameni] consideraţi cu credinţă… au simţit că, dat fiind că dacă îşi mărturiseau deplina lor credinţă puteau fi ridiculizaţi de către colegii necredincioşi, trebuiau să-şi modifice sau să-şi prezinte credinţa ca fiind neimportantă sau s-o dilueze în mod distructiv sau chiar să pretindă că renunţă la ea. Oamenii care fac acest lucru sunt ipocriţi“.⁸

Îmi vin în minte impresionantele versete din 2 Timotei, din Noul Testament, versetele 7 şi 8 din capitolul 1:

„Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.

Să nu-ţi fie ruşine dar de mărturisirea Domnului nostru“.

Pe lângă studiul problemelor spirituale, învăţătura laică este, de asemenea, esenţială. Deseori, viitorul este necunoscut; de aceea, este necesar să ne pregătim pentru lucruri nesigure. Statisticile arată că, la un moment dat, din cauza îmbolnăvirii sau decesului soţului sau din cauza nevoilor economice, trebuie să vă asumaţi rolul de persoană care aduce banii în casă. Unele dintre dumneavoastră şi-au asumat deja acest rol. Vă îndemn să vă desăvârşiţi educaţia – dacă nu o faceţi sau nu aţi făcut-o deja – pentru a putea fi pregătite să asiguraţi cele necesare familiei şi dumneavoastră, în cazul în care condiţiile o cer.

Talentele dumneavoastră vor fi mai numeroase pe măsură ce studiaţi şi învăţaţi. Veţi fi capabile să vă ajutaţi familiile să înveţe mai mult şi veţi trăi liniştite, ştiind că v-aţi pregătit pentru situaţiile cu care v-aţi putea confrunta în viaţă.

Repet: studiaţi cu sârguinţă.

Al doilea ţel pe care doresc să-l menţionez: rugaţi-vă cu sinceritate. Domnul ne-a îndrumat: „Roagă-te întotdeauna şi Eu voi revărsa Spiritul Meu asupra ta şi mare va fi binecuvântarea ta“.⁹

Poate că nu a existat niciodată o vreme în care să avem mai mare nevoie să ne rugăm şi să-i învăţăm pe membrii familiei noastre să se roage. Rugăciunea este un mijloc de apărare împotriva ispitei. Numai prin rugăciune sinceră şi spusă din inimă, noi putem primi binecuvântările atât de necesare şi sprijinul de care avem nevoie pentru a ne croi drumul în această călătorie uneori grea şi cu încercări, pe care o numim viaţă muritoare.

Îi putem învăţa pe copiii şi pe nepoţii noştri importanţa rugăciunii prin cuvinte şi prin exemplul personal. Vă voi împărtăşi un caz de învăţare prin exemplul personal aşa cum a fost descris de o mamă într-o scrisoare referitoare la rugăciune, care mi-a fost adresată. „Stimate preşedinte Monson: Uneori mă întreb dacă fac ceva deosebit în viaţa copiilor mei. Pentru că sunt o mamă singură şi am două servicii pentru a asigura cele necesare familiei, vin câteodată confuză acasă, dar nu renunţ la speranţă niciodată“.

Ea îşi continuă scrisoarea descriindu-mi cum ea şi copiii ei au urmărit conferinţa generală în cadrul căreia eu am vorbit despre rugăciune. Fiul ei a spus: „Mamă, tu ne-ai învăţat deja acest lucru“. Ea a întrebat: „Ce vrei să spui?“. Fiul ei a răspuns: „Tu ne-ai învăţat să ne rugăm şi ne-ai arătat cum, iar cu o seară în urmă, am intrat în camera ta să te întreb ceva şi te-am găsit în genunchi, rugându-te Tatălui Ceresc. Dacă El este important pentru tine, atunci El va fi important şi pentru mine“. Scrisoarea se încheia astfel: „Cred că nu ştii niciodată ce fel de exemplu eşti până când nu vezi un copil observând că tu însuţi faci ceea ce ai încercat să-l înveţi pe el să facă“.

Cu câţiva ani în urmă, chiar înainte de a părăsi Salt Lake pentru a participa la adunările anuale ale organizaţiei Băieţii cercetaşi ai Americii, din Atlanta, Georgia, am hotărât să iau cu mine suficiente exemplare ale revistei New Era, astfel încât să pot da această excelentă publicaţie persoanelor din conducerea organizaţiei. Când am ajuns la hotelul din Atlanta, am deschis pachetul cu reviste. Am constat că secretara mea îmi pusese în pachet, fără vreun motiv anume, două exemplare în plus ale numărului din luna iunie, în care se vorbea despre căsătoria în templu. Am lăsat cele două exemplare în camera de la hotel şi, aşa cum plănuisem, am distribuit celelalte exemplare.

În ultima zi a adunărilor, nu aveam nicio dorinţă să particip la dineul programat, ci m-am simţit îndemnat să revin în camera mea. Când am intrat, telefonul suna. Cea care sunase era o membră a Bisericii, care auzise că mă aflam în Atlanta. Ea s-a prezentat şi a întrebat dacă puteam să dau o binecuvântare fiicei ei în vârstă de zece ani. Am fost de acord imediat şi mi-a spus că ea, soţul ei, fiica şi fiul lor aveau să vină imediat la hotelul în care mă aflam. În timp ce aşteptam, m-am rugat pentru a primi ajutor. Aplauzele convenţiei au fost înlocuite de sentimentele de pace care însoţeau rugăciunea.

Apoi, s-a auzit un ciocănit în uşă şi am avut privilegiul să cunosc o familie aleasă. Fiica de zece ani păşea cu ajutorul unor cârje. Cancerul impusese amputarea piciorului ei stâng; totuşi, faţa îi era radioasă, încrederea ei în Dumnezeu, nestrămutată. Binecuvântarea a fost dată. Mama şi fiul au îngenuncheat lângă pat, în timp ce tatăl şi cu mine ne-am aşezat mâinile deasupra firavei fiice. Eram îndrumaţi de Spiritul lui Dumnezeu. Stăteam umili, conştienţi de puterea sa.

Am simţit lacrimile curgându-mi pe obraji, rostogolindu-se pe mâini şi poposind pe capul acelui copil frumos al lui Dumnezeu. Am vorbit despre rânduielile eterne şi exaltarea familiei. Domnul mi-a şoptit să îndemn această familie să intre în templul sfânt al lui Dumnezeu. La încheierea binecuvântării, am aflat că se plănuise o astfel de vizită la templu. Au fost puse întrebări cu privire la templu. Nu am auzit vreun glas ceresc, nici nu am avut vreo viziune. Totuşi, mi-au venit clar în minte cuvintele: „Vorbeşte despre New Era“. Am privit spre dulap şi acolo se aflau cele două exemplare ale numărului despre templu al revistei New Era. Am dat un exemplar fiicei şi pe celălalt părinţilor ei. Le-am revăzut împreună.

Familia şi-a luat rămas bun şi, din nou, liniştea s-a aşternut în cameră. Am rostit din inimă o rugăciune de recunoştinţă şi am luat, încă o dată, hotărârea de a-mi face întotdeauna timp pentru rugăciune.

Dragele mele surori, nu vă rugaţi pentru a primi responsabilităţi după puterile voastre, ci rugaţi-vă să primiţi puteri pentru responsabilităţile voastre. Apoi, îndeplinirea responsabilităţilor dumneavoastră nu va fi un miracol, ci dumneavoastră veţi fi miracolul.

Rugaţi-vă cu sinceritate.

În sfârşit, slujiţi din inimă. Aveţi o forţă deosebită de a face bine, una dintre cele mai puternice din întreaga lume. Influenţa dumneavoastră ajunge dincolo de dumneavoastră şi căminul dumneavoastră şi are efect asupra altor persoane de pe tot globul. V-aţi îngrijit de fraţii şi surorile dumneavoastră de pe străzi, din oraşe, din naţiuni, de pe continente, de peste oceane. Dumneavoastră exemplificaţi motoul Societăţii de Alinare: „Caritatea niciodată nu piere“.

Aveţi, desigur, nenumărate ocazii de a sluji. Nu ne îndoim de faptul că, uneori, vedeţi atât de multe ocazii încât vă simţiţi oarecum copleşite. De unde începeţi? Cum puteţi să faceţi totul? Cum alegeţi, dintre toate nevoile pe care le vedeţi, unde şi cum să slujiţi?

Deseori, actele mărunte de slujire sunt tot ce este necesar pentru a înălţa şi binecuvânta pe altcineva: o întrebare despre familia unei persoane, scurte cuvinte de încurajare, un compliment sincer, un mic bilet de mulţumire; un scurt telefon. Dacă suntem atenţi şi conştienţi şi dacă acţionăm potrivit îndemnurilor pe care le simţim, putem face mult bine. Uneori este, desigur, nevoie de mai mult.

Am aflat recent despre slujirea plină de dragoste oferită unei mame când copiii ei erau foarte mici. Deseori, se scula în mijlocul nopţii pentru a se îngriji de nevoile micuţilor ei, aşa cum fac mamele. Deseori, prietena şi vecina ei de peste drum venea a doua zi şi-i spunea: „Am văzut lumina aprinsă la tine în mijlocul nopţii şi am ştiut că te-ai trezit pentru copii. Îi voi lua la mine vreo două ore, ca să poţi dormi puţin“. Această mamă recunoscătoare a spus: „Am fost atât de recunoscătoare pentru ajutorul ei binevenit; am înţeles abia după ce acest lucru s-a întâmplat de mai multe ori că, dacă văzuse lumina aprinsă la mine în mijlocul nopţii, însemna că şi ea se trezise pentru a se îngriji de unul dintre copiii ei şi că avea nevoie de puţin somn la fel de mult ca şi mine. M-a învăţat un lucru măreţ şi, de atunci, am încercat să fiu la fel de atentă ca şi ea pentru a observa ocaziile de a sluji altora“.

Actele de slujire făcute de marea armată a învăţătoarelor vizitatoare din Societatea de Alinare sunt nenumărate. Cu câţiva ani în urmă am auzit despre două dintre ele care au oferit ajutor unei văduve îndurerate, Angela, nepoata unei verişoare de-a mea. Soţul Angelei şi un prieten al lui plecaseră cu un vehicul de călătorit prin zăpadă şi muriseră acoperiţi de o avalanşă. Fiecare dintre ei lăsase în urmă o soţie însărcinată – în cazul Angelei, primul lor copil şi, în cazul celălalt, o soţie care nu numai că aştepta un copil, dar era şi mama unuia care abia învăţa să meargă. La funeraliile soţului Angelei, episcopul a spus că, auzind despre tragicul accident, a mers imediat la casa Angelei. Aproape imediat după ce a ajuns el, soneria a sunat. Uşa a fost deschisă şi în prag se aflau cele două învăţătoare vizitatoare ale Angelei. Episcopul a relatat că le-a privit în timp ce-şi exprimau sincer dragostea şi compasiunea pentru Angela. Cele trei femei au plâns împreună şi era evident că aceste două învăţătoare vizitatoare aveau sentimente profunde de dragoste pentru Angela. Aşa cum, probabil numai femeile o pot face, ele au indicat cu delicateţe – fără să li se ceară – exact ce ajutor avea să fie oferit. Că aveau să fie aproape, atât timp cât Angela avea să aibă nevoie de ele, era evident. Episcopul şi-a exprimat recunoştinţa profundă ştiind că ele aveau să fie o sursă reală de alinare pentru ea în zilele ce urmau.

Astfel de acte de dragoste şi compasiune sunt repetate, din nou şi din nou, de către minunatele învăţătoare vizitatoare din această Biserică – nu întotdeauna în situaţii atât de dramatice, dar, fără îndoială, cu tot atâta sinceritate.

Vă admir pe dumneavoastră, cele care, cu dragoste şi compasiune, îi hrăniţi pe cei flămânzi, îi îmbrăcaţi pe cei goi şi îi adăpostiţi pe cei fără adăpost. El, care vede şi vrabia ce cade, nu va lăsa să treacă neobservată o astfel de slujire. Dorinţa de a înălţa, dorinţa de a ajuta şi dorinţa de a da vin dintr-o inimă plină de dragoste. Slujiţi din inimă.

Preaiubitul nostru profet, chiar preşedintele Gordon B. Hinckley, a spus despre dumneavoastră: „Dumnezeu a plantat în femei ceva divin, care se exprimă în tărie liniştită, în rafinament, în pace, în bunătate, în virtute, în adevăr, în dragoste“.¹⁰

Dragele mele surori, fie ca Tatăl nostru Ceresc să vă binecuvânteze, pe fiecare dintre dumneavoastră, căsătorite sau necăsătorite, în căminele dumneavoastră, în familia dumneavoastră, în viaţa dumneavoastră – pentru ca dumneavoastră să meritaţi să primiţi glorioasele cuvinte ale Salvatorului lumii: „Bine, rob bun şi credincios“¹¹, mă rog şi vă binecuvântez, pe dumneavoastră şi, de asemenea, pe soţia iubită a lui James E. Faust, preaiubita sa Ruth, care este aici, în această seară, în primul rând, şi pe familia lor, în numele lui Isus Hristos, amin.