2007
Singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care El L-a trimis
Noiembrie 2007


Singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos pe care El L-a trimis

Noi declarăm că este limpede din scripturi că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt persoane separate, trei Fiinţe divine.

Imagine

Aşa cum a menţionat vârstnicul Ballard mai devreme în timpul acestei sesiuni, diversele tendinţe conflictuale ale vremii noastre au adus o atenţie mărită din partea publicului faţă de Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Domnul le-a spus celor din vechime că această lucrare din zilele din urmă va fi sub forma unor „semne şi minuni din ce în ce mai minunate“1 şi aşa este. Dar, chiar şi atunci când invităm pe fiecare să cerceteze mai îndeaproape minunea, există un lucru despre care nu am vrea ca nimeni să se minuneze – dacă suntem sau nu „creştini“.

În general, orice controversă asupra acestui fapt s-a axat asupra a două chestiuni de doctrină – viziunea pe care o avem despre Dumnezeire şi credinţa noastră în principiul revelaţiei continue, care duce la o colecţie de scripturi oficiale la care se poate adăuga. În legătură cu acest lucru, nu este nevoie să ne scuzăm în privinţa credinţei noastre, dar am vrea să nu fim înţeleşi greşit. Aşadar, cu o dorinţă de a spori înţelegerea şi de a ne declara în mod clar creştinismul, vă vorbesc azi despre prima dintre aceste două chestiuni de doctrină pe care tocmai le-am menţionat.

Primul şi cel mai important articol de credinţă al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă este: „Noi credem în Dumnezeu, Tatăl Veşnic, şi în Fiul Său, Isus Hristos, şi în Duhul Sfânt“.2 Noi credem că aceste trei personaje divine care constituie o singură Dumnezeire sunt unite în scop, în comportament, în mărturie, în misiune. Noi credem că Ei sunt plini de aceeaşi simţire dumnezeiască a milei şi a dragostei, dreptate şi har, răbdare, iertare şi mântuire. Eu cred că este corect să spun că noi credem că Ei sunt una în fiecare aspect semnificativ şi etern imaginabil, cu excepţia faptului că nu credem că Ei sunt trei persoane combinate într-o singură substanţă, o idee trinitară care nu a fost niciodată declarată în scripturi pentru că nu este adevărată.

Într-adevăr, respectata sursă numită Harper’s Bible Dictionary (Dicţionarul biblic Harper) înregistrează faptul că „doctrina formală a Treimii aşa cum a fost definită de către înaltele consilii ale bisericii din secolele patru şi cinci nu se regăseşte în [Noul Testament]“.3

Aşadar, orice critică ce afirmă faptul că Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă nu susţine viziunea creştină contemporană asupra lui Dumnezeu, a lui Isus şi a Duhului Sfânt nu este un comentariu legat de angajamentul nostru faţă de Hristos, ci mai precis o recunoaştere (pot să spun, corectă) că viziunea noastră despre Divinitate nu este în conformitate cu istoria creştină de după Noul Testament, ci se întoarce la doctrina predată de Însuşi Isus. Acum, ar putea fi de ajutor un comentariu despre acea istorie ce a urmat Noului Testament.

În anul 325 d.H., împăratul roman, Constantin, a reunit Consiliul de la Niceea pentru a discuta – printre alte lucruri – problema crescândă a presupusei „trinităţi în unitate“ a lui Dumnezeu. Ceea ce a rezultat din disputele aprinse ale clericilor, filozofilor şi demnitarilor bisericeşti a luat numele (după încă 125 de ani şi alte trei consilii majore)4 de Crezul de la Niceea, cu reformulări ulterioare sub numele de Crezul Atanasian. Aceste diverse evoluţii şi reformulări ale crezurilor – şi altele care au urmat de-a lungul secolelor – au declarat faptul că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au putere absolută, sunt abstracţi, transcendenţi, atotprezenţi, consubstanţiali, eterni împreună şi fiecare în parte, şi de necunoscut, lipsiţi de trup, părţi ale trupului sau sentimente şi locuind în afara spaţiului şi timpului. În asemenea crezuri, cei trei membri sunt persoane separate, dar sunt o singură fiinţă, fapt ce este adesea menţionat drept „misterul treimii“. Ei sunt trei persoane distincte, şi totuşi nu trei Dumnezei, ci unul. Toate cele trei persoane sunt de neînţeles, şi totuşi este un singur Dumnezeu de neînţeles.

Suntem de acord cel puţin asupra acestui fapt cu cei care ne critică – anume că o asemenea formulare în ceea ce priveşte divinitatea este, într-adevăr, de neînţeles. Cu o asemenea definiţie derutantă despre Dumnezeu impusă asupra bisericii, nu este de mirare că un călugăr din secolul al patrulea a strigat: „Vai mie! L-au luat pe Dumnezeul meu de la mine… şi nu ştiu pe cine să ador sau cui să mă rog“.5 Cum putem noi să avem încredere, să iubim, să venerăm, ca să nu mai spunem să ne străduim să devenim ca o Fiinţă care este de neînţeles şi de necunoscut? Cum să înţelegem rugăciunea lui Isus către Tatăl Lui din Ceruri că „viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu“?6 Nu intenţionăm să înjosim nicio credinţă a vreunei persoane, nici doctrina vreunei religii. Noi ne adresăm tuturor cu acelaşi respect faţă de doctrina lor pe care îl cerem faţă de a noastră. (Acesta este, de asemenea, un articol al credinţei noastre.) Dar dacă cineva afirmă faptul că nu suntem creştini pentru că nu susţinem o viziune a Divinităţii aparţinând secolului patru sau cinci, atunci ce putem spune despre primii sfinţi creştini, dintre care mulţi au fost martori oculari ai Hristosului Cel viu, care nu susţineau nici ei o asemenea viziune?7

Noi declarăm că este limpede din scripturi că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt persoane separate, trei Fiinţe divine, şi atragem atenţia asupra exemplelor clare şi de necontestat, precum măreaţa rugăciune mijlocitoare a Salvatorului pe care tocmai am menţionat-o, botezul Său de către Ioan, experienţa de pe Muntele Schimbării la Faţă şi martiriul lui Ştefan – pentru a numi doar patru dintre acestea.

Având aceste surse din Noul Testament şi încă altele8 de care suntem conştienţi, ar putea fi de prisos să întrebăm ce anume a vrut Isus să spună când a zis: „Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând“.9 Cu altă ocazie, El a afirmat: „căci M-am pogorât din Cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis“.10 Despre potrivnicii Săi, El a spus: „le-au… văzut, şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu“.11 Şi există, bineînţeles, acea supunere întotdeauna plină de respect faţă de Tatăl Său, care L-a determinat pe Isus să spună: „De ce Mă întrebi ‘Ce bine?’ Binele este Unul singur“.12 „Tatăl este mai mare decât Mine“.13

Cui S-a rugat Isus atât de intens în toţi acei ani, inclusiv în momentele în care, în chin, a rostit cuvinte ca: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta!“14 şi „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“.15 Recunoaşterea dovezii scripturale că membrii perfect uniţi ai Divinităţii sunt totuşi separaţi şi că sunt Fiinţe distincte nu înseamnă că ne facem vinovaţi de politeism; face, mai curând, parte din măreaţa revelaţie pe care Isus a venit să o dea în legătură cu natura Fiinţelor divine.

Poate că apostolul Pavel a exprimat cel mai bine acest lucru când a spus: „… Hristos Isus… avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu“.16

Un motiv pentru care Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă este exclusă din categoria creştinilor de către anumite persoane este faptul că noi credem, aşa cum credeau şi profeţii şi apostolii din vechime, într-un Dumnezeu întrupat – dar cu siguranţă glorificat.17 Cei cărora critică această convingere ce are ca bază scripturile le adresez o întrebare cel puţin retorică: Dacă ideea unui Dumnezeu care are trup este de respins, de ce doctrinele centrale şi în mod unic distinctive ale întregii creştinătăţi sunt întruparea, ispăşirea şi învierea fizică ale Domnului Isus Hristos? Dacă Divinitatea nu numai că nu doreşte, dar nici nu are nevoie să aibă un trup, de ce Şi-a salvat Mântuitorul omenirii trupul, eliberându-l din gheara morţii şi a mormântului, garantând că acesta nu va mai fi vreodată despărţit de spiritul Său în viaţa muritoare sau în eternitate?18 Oricine respinge conceptul unui Dumnezeu care are trup, Îl respinge atât pe Hristosul muritor, cât şi pe Cel înviat. Nimeni care pretinde că este cu adevărat creştin nu ar dori să facă acest lucru.

Tuturor celor care mă pot auzi şi care s-au întrebat vreodată dacă suntem sau nu creştini, vă depun, acum, această mărturie. Mărturisesc că Isus Hristos este Fiul viu al Dumnezeului Cel viu în adevăratul sens al cuvântului. Acest Isus este Salvatorul şi Mântuitorul nostru, care, sub îndrumarea Tatălui, a fost Creatorul cerului şi al pământului şi a tot ce este în ele. Depun mărturie că El a fost născut dintr-o mamă fecioară, că, în timpul vieţii Sale, El a înfăptuit miracole măreţe la care au fost martori mulţi dintre ucenicii Săi şi, de asemenea, dintre duşmanii Săi. Mărturisesc că El a avut putere asupra morţii pentru că El era divin, dar că S-a supus în mod voit morţii de dragul nostru pentru că, pentru o perioadă, El a fost, de asemenea, muritor. Declar că, prin supunerea Sa voită faţă de moarte, El a luat asupra Sa păcatele lumii, plătind un preţ infinit pentru fiecare necaz şi boală, pentru fiecare inimă rănită şi pentru nefericire, începând cu Adam şi până la sfârşitul lumii. Făcând aceasta, El a învins atât mormântul, din punct de vedere fizic, cât şi iadul, din punct de vedere spiritual şi a eliberat familia umană. Depun mărturie că El a fost înviat din mormânt în adevăratul sens al cuvântului şi că, după ce S-a înălţat la Tatăl Său pentru a-Şi întregi procesul învierii, El S-a arătat, în mod repetat, la sute de ucenici din Lumea Veche şi din cea Nouă. Eu ştiu că El este Cel Sfânt al lui Israel, Mesia care va veni într-o zi în glorie finală, pentru a domni pe pământ drept Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor. Ştiu că nu există alt nume dat sub cer prin care omul să poată fi salvat şi că numai bazându-ne cu totul pe meritele Lui, pe mila şi harul Său veşnic19 putem să căpătăm viaţa veşnică.

Mărturia mea suplimentară despre această doctrină glorioasă este că, drept pregătire pentru domnia Sa milenară din ultimele zile, Isus a venit deja, mai mult decât o dată, într-un trup fizic de glorie maiestuoasă. În primăvara anului 1820, un tânăr de paisprezece ani, derutat tocmai de multe dintre aceste doctrine care încă derutează mare parte din creştinătate, s-a dus să se roage într-o dumbravă. Drept răspuns la acea rugăciune sinceră adresată la o vârstă atât de fragedă, Tatăl şi Fiul i-au apărut băiatului-profet Joseph Smith ca Fiinţe întrupate, având trupuri glorificate. Acea zi a marcat începutul întoarcerii adevăratei Evanghelii a Domnului Isus Hristos din Noul Testament şi restaurarea altor adevăruri profetice care au fost propovăduite din timpul lui Adam şi până în această zi.

Mărturisesc că mărturia mea despre aceste lucruri este adevărată şi că cerurile sunt deschise tuturor acelora care caută aceeaşi confirmare. Prin Sfântul Spirit al Adevărului, fie ca noi toţi să-I cunoaştem pe „singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care [El L-a trimis]“.20 După aceasta, fie ca noi să trăim conform învăţăturilor Lor şi să fim creştini adevăraţi în faptă, precum şi în cuvânt, mă rog în numele lui Isus Hristos, amin.

Note

  1. Isaia 29:14.

  2. Articolele de credinţă 1:1.

  3. Paul F. Achtemeier, ed. (1985), p. 1099; subliniere adăugată.

  4. Constantinopole, 381 d.H.: Efes, 431 d.H.; Calcedonia, 451 d.H.

  5. Citat în Owen Chadwick, Western Asceticism (1958), p. 235.

  6. Ioan 17:3; subliniere adăugată.

  7. Pentru o discuţie pe larg a acestei chestiuni, vezi Stephen E. Robinson, Are Mormons Christian?, p. 71-89; vezi, de asemenea, Robert Millet, Getting at the Truth (2004), p. 106-122.

  8. Vezi, de exemplu, Ioan 12:27-30; Ioan 14:26; Romani 8:34; Evrei 1:1-3.

  9. Ioan 5:19; vezi, de asemenea, Ioan 14:10.

  10. Ioan 6:38.

  11. Ioan 15:24.

  12. Matei 19:17.

  13. Ioan 14:28.

  14. Matei 26:39.

  15. Matei 27:46.

  16. Filipeni 2:5-6.

  17. Vezi David L. Paulsen, „Early Christian Belief in a Corporeal Deity: Origen and Augustine as Reluctant Witnesses“, Harvard Theological Review, vol. 83, nr. 2 (1990), p. 105-116; David L. Paulsen, „The Doctrine of Divine Embodiment: Restoration, Judeo-Christian, and Philosophical Perspectives“, BYU Studies, vol. 35, nr. 4 (1996), p. 7-94; James L. Kugel, The God of Old: Inside the Lost World of the Bible (2003), xi-xii, p. 5-6, 104-106, 134-135; Clark Pinnock, Most Moved Mover: A Theology of God’s Openness (2001), p. 33-34.

  18. Vezi Romani 6:9; Alma 11:45.

  19. Vezi 1 Nefi 10:6; 2 Nefi 2:8; 31:19; Moroni 6:4; traducerea lui Joseph Smith, Romani 3:24.

  20. Ioan 17:3.

Tipărește