Doamnă Patton – povestea continuă
Sunt sigur că Tatăl nostru Ceresc îi cunoştea nevoile şi a dorit ca ea să audă adevărurile mângâietoare ale Evangheliei.
Astăzi, îmi este dor de colegul meu James E. Faust şi îmi exprim dragostea faţă de scumpa lui soţie şi de familia lui şi sunt sigur că el Îi slujeşte Domnului într-un alt loc. Le urez un bun venit noilor autorităţi generale care tocmai au fost susţinute, preşedintelui Eyring, vârstnicului Cook şi vârstnicului González şi îi asigur că vor primi tot sprijinul meu.
În urmă cu treizeci şi opt de ani, în cadrul conferinţei generale desfăşurate în clădirea Tabernacolului din Piaţa Templului, am vorbit despre unul dintre prietenii mei din copilărie, Arthur Patton, care a murit la o vârstă fragedă. Cuvântarea a fost intitulată: „Doamnă Patton, Arthur trăieşte“.1 Vorbele mele au fost adresate mamei lui Arthur, doamna Patton, care nu era membră a Bisericii. Deşi nu aveam prea multe speranţe că doamna Patton mi-ar asculta cuvântarea, am vrut să împărtăşesc gloriosul mesaj al Evangheliei despre speranţă şi dragoste cu toţi cei care-mi puteau auzi glasul. De curând, am simţit un îndemn de a vorbi din nou despre Arthur şi de a vă relata ce s-a întâmplat după primul meu mesaj.
În primul rând, permiteţi-mi să vă vorbesc despre Arthur. Avea părul blond, cârlionţat şi un zâmbet foarte mare. Era mai înalt decât orice băiat din clasă. Cred că în acest fel, în anul 1940, în timp ce marele conflict care a devenit cel de-al doilea război mondial, punea stăpânire pe cea mai mare a parte a Europei, Arthur i-a putut păcăli pe ofiţerii de la recrutare şi s-a înrolat în marină la frageda vârstă de 15 ani. Pentru Arthur şi pentru majoritatea băieţilor, războiul era o mare aventură. Îmi amintesc cât de bine arăta în uniforma sa de marinar. Cât de mult ne doream să fim mai mari sau măcar mai înalţi pentru a ne putea înrola şi noi.
Tinereţea este o perioadă foarte specială a vieţii. Aşa cum Longfellow a scris:
Ce minunată este tinereţea! Străluceşte în infinit,
Cu iluziile, aspiraţiile şi visurile ei de nestrămutat!
Carte a începuturilor, poveste fără sfârşit,
Unde fiecare fată este o eroină şi un prieten fiecare băiat!2
Mama lui Arthur era atât de mândră de steaua albastră care-i înfrumuseţa fereastra din sufragerie. Aceasta arăta fiecărui trecător faptul că fiul ei purta uniforma forţelor armate ale ţării sale şi că lupta pe front. Când treceam pe lângă casă, ea deschidea deseori uşa şi mă invita înăuntru pentru a citi ultima scrisoare primită de la Arthur. Ochii ei se umpleau cu lacrimi; apoi, eram rugat să citesc cu voce tare. Arthur însemna totul pentru mama sa văduvă.
Încă pot să-mi amintesc mâinile aspre ale doamnei Patton când băga înapoi, cu grijă, scrisoarea în plic. Erau mâini muncite; doamna Patton făcea curat într-o clădire de birouri din centrul oraşului. În fiecare zi a vieţii ei, cu excepţia zilei de duminică, putea fi văzută mergând pe trotuar, cu găleata şi peria în mână, cu părul ei cărunt strâns la spate într-un coc, cu umerii obosiţi de muncă şi încovoiaţi de ani.
În luna martie a anului 1944, când războiul se dezlănţuise deja, Arthur a fost transferat de pe distrugătorul USS Dorsey, pe portavionul USS White Plains. În timp ce se afla la Saipan în Pacificul de Sud, nava a fost atacată. Arthur a fost unul dintre aceia care au fost pierduţi pe mare.
Steaua albastră a fost luată de la locul ei special din fereastra din faţă a casei familiei Patton. A fost înlocuită cu una din aur, care indica faptul că cel ce a fost reprezentat de steaua albastră fusese ucis în luptă. O lumină se stinsese în viaţa doamnei Patton. Ea a suferit într-un întuneric absolut şi într-o deznădejde profundă.
Rugându-mă în inimă, am început să merg pe cunoscuta cărare către casa familiei Patton, gândindu-mă ce cuvinte de alinare ar putea ieşi din gura unui băiat tânăr.
Uşa s-a deschis şi doamna Patton m-a îmbrăţişat ca şi cum l-ar fi îmbrăţişat pe propriul ei fiu. Casa a devenit o capelă pe măsură ce o mamă doborâtă de durere şi un băiat care nu ştia ce să facă au îngenuncheat pentru a se ruga.
Ridicându-ne din genunchi, doamna Patton s-a uitat fix în ochii mei şi a spus: „Tommy, eu nu fac parte din nicio biserică, însă tu faci. Spune-mi, va trăi Arthur din nou?“. Pe cât de bine am putut, i-am mărturisit că Arthur va trăi cu siguranţă din nou.
În acea conferinţă generală desfăşurată cu mulţi ani în urmă, în timp ce relatam această întâmplare, menţionam că nu mai ştiam nimic de doamna Patton şi că doream să-i răspund încă o dată la întrebarea: „Va trăi Arthur din nou?“.
Am vorbit despre Salvatorul lumii care a mers pe drumurile prăfuite ale oraşelor pe care noi le numim acum, cu respect, Ţara Sfântă; Cel care a făcut ca orbii să vadă, surzii să audă, şchiopii să umble şi morţii să învie; despre Cel care, cu tandreţe şi cu dragoste, ne-a asigurat: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa“.3
Am explicat că, planul vieţii şi o explicaţie a cursului său veşnic, le primim de la Stăpânul cerului şi pământului, chiar de la Isus Hristos, Domnul. Pentru a înţelege rostul morţii, trebuie să apreciem scopul vieţii.
Am spus că în timpul acestei dispensaţii, Domnul a declarat: „Şi acum, adevărat vă spun vouă, Eu am fost la început cu Tatăl şi Eu sunt Primul Născut“.4 „Omul a fost, de asemenea, la început cu Dumnezeu“.5
Profetul Ieremia a scris:
„Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel:
‘Mai înainte ca să te fi întocmit… te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu… Eu te pusesem deoparte şi te făcusem proroc al neamurilor’“.6
Din maiestuoasa lume a spiritelor am intrat pe marea scenă a vieţii pentru a ne arăta supunerea faţă de toate lucrurile poruncite de către Dumnezeu. În timpul vieţii muritoare, creştem de la stadiul de bebeluşi neajutoraţi la acela de copii dornici de a cunoaşte şi apoi la acela de maturi chibzuiţi. Avem parte de bucurii şi de tristeţi, de realizări şi de dezamăgiri, de succes şi de eşec. Gustăm ceea ce este dulce şi totuşi avem parte şi de ceea ce este amar. Aceasta este viaţa muritoare.
Apoi, fiecare viaţă are parte de ceea ce este cunoscut ca fiind moartea. Nimeni nu este scutit. Toată lumea trebuie să aibă parte de ea.
Pentru majoritatea oamenilor, există ceva sinistru şi misterios în ceea ce-o priveşte pe această vizitatoare nedorită numită moartea. Probabil că frica de necunoscut este cea care-i face pe mulţi să se teamă de venirea ei.
Arthur Patton a murit repede. Alţii mor încet. Ştim, prin intermediul cuvântului lui Dumnezeu ce ne-a fost revelat, că „spiritele tuturor oamenilor, imediat ce părăsesc acest corp muritor… sunt luate acasă la acel Dumnezeu care le-a dat lor viaţă“.7
Am asigurat-o pe doamna Patton şi pe toţi ceilalţi care au ascultat, de faptul că Dumnezeu nu-i va părăsi niciodată – că El L-a trimis în lume pe Singurul Său Fiu Născut ca să ne înveţe prin exemplul dat genul de viaţă pe care trebuie s-o trăim. Fiul Său a murit pe cruce pentru a mântui întreaga omenire. Cuvintele Sale adresate Martei, care era îndurerată, şi ucenicilor Săi, ne aduc şi nouă alinare în ziua de astăzi:
„Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.
Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată“.8
„În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Mă duc să vă pregătesc un loc…
Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi“.9
Am reiterat mărturiile lui Ioan, cel care a scris Apocalipsa, şi pe cea a apostolului Pavel. Ioan a spus:
„Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie…
Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea“.10
Pavel a declarat: „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos“.11
Am explicat că până la sosirea glorioasei dimineţi a învierii, noi umblăm în credinţă. „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă“.12
Am reasigurat-o pe doamna Patton de faptul că Isus i-a invitat pe ea şi pe toţi ceilalţi:
„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.
Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre“.13
Ca parte a mesajului meu, i-am explicat doamnei Patton faptul că o astfel de cunoaştere o poate ajuta cu durerea ei – că nu se va afla niciodată în situaţia tragică a necredincioasei care, pierzându-şi fiul, este auzită spunând, în timp ce priveşte cum sicriul este coborât în pământul mamă: „Adio, băiatul meu. Adio pentru totdeauna“. În schimb, cu capul sus, nedescurajată şi cu credinţa neclintită ea şi-a putut ridica privirea, uitându-se dincolo de valurile Pacificului albastru care se spărgeau uşor şi a şoptit: „La revedere, Arthur, fiul meu drag. La revedere – până când ne vom reîntâlni“.
Am citat cuvintele lui Tennyson, ca şi cum i-ar fi fost spuse de către Arthur:
Apusul şi steaua serii,
Şi pentru mine o clară chemare!
Nici un geamăt în geana-nserării
Când ies pe mare,…
Amurgul şi clopotul serii,
Şi după aceea întunericul!
Şi poate nu va fi niciun rămas bun al despărţirii,
Când mă îmbarc;
Deşi nu aparţine de timp şi spaţiu
Marea să mă ducă departe,
Sper să-mi văd Timonierul faţă în faţă
După ce am ieşit în larg.14
În timp ce-mi încheiam mesajul transmis în urmă cu mulţi ani, i-am exprimat doamnei Patton mărturia mea personală în calitate de martor special, spunându-i că Dumnezeu, Tatăl nostru, ştia de ea – că prin intermediul rugăciunii sincere, putea să comunice cu El; că şi El are un Fiu care a murit, chiar pe Isus Hristos, Domnul; că El este avocatul nostru la Tatăl, Domnul păcii, Salvatorul şi Mântuitorul nostru divin şi că într-o zi Îl vom vedea faţă în faţă.
Am sperat că mesajul meu, adresat doamnei Patton, va ajunge şi îi va ajuta şi pe alţii care au pierdut pe cineva drag.
Şi acum, dragii mei fraţi şi dragele mele surori, voi împărtăşi cu dumneavoastră restul acestei povestiri. Mi-am transmis mesajul în data de 6 aprilie 1969. Vă spun din nou, aveam o speranţă foarte mică sau nicio speranţă despre faptul că doamna Patton ar fi putut să audă cuvântarea. Nu aveam niciun motiv să cred că ea ar asculta conferinţa generală. După cum am menţionat, ea nu era membră a Bisericii. Şi atunci am înţeles că a avut loc ceva asemănător unui miracol. Neavând nicio idee despre cine urma să vorbească în cadrul conferinţei sau despre ce urma să se vorbească, vecinii doamnei Terese Patton din California, locul unde se mutase, vecini care erau sfinţi din zilele din urmă, au invitat-o la ei acasă pentru a asculta împreună cu ei o sesiune a conferinţei generale. Ea a acceptat invitaţia şi astfel a ascultat exact sesiunea în care eu mi-am îndreptat remarcile către ea.
În timpul primei săptămâni a lunii mai din anul 1969, spre uimirea şi bucuria mea, am primit o scrisoare care era ştampilată de către poşta din Pomona, California, cu data de 29 aprilie 1969. Era de la doamna Terese Patton. Împărtăşesc cu dumneavoastră un fragment din acea scrisoare:
„Dragă Tommy,
Sper că nu te superi pentru că îţi spun Tommy, pentru că mereu mă gândesc la tine în acest fel. Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru cuvântarea de consolare pe care ai rostit-o.
Arthur avea 15 ani când s-a înrolat în marină. A fost ucis cu o lună înainte de a nouăsprezecea sa aniversare din data de 5 iulie 1944.
A fost frumos din partea ta să te gândeşti la noi. Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru cuvintele tale de consolare, pe care le-ai rostit atât atunci când Arthur a murit cât şi în cuvântarea ta. Am avut multe întrebări de-a lungul anilor, iar tu mi-ai răspuns la ele. Sunt împăcată acum în ceea ce-l priveşte pe Arthur… Dumnezeu să te binecuvânteze şi să te protejeze mereu.
Cu drag,
Terese Patton“.15
Dragii mei fraţi şi dragele mele surori, nu cred că a fost o coincidenţă faptul că am simţit îndemnul de a transmite acel mesaj în cadrul conferinţei generale din aprilie 1969. Nici nu cred că a fost o coincidenţă faptul că doamna Terese Patton a fost invitată de către vecini să li se alăture acasă la ei pentru a urmări tocmai acea sesiune a conferinţei. Sunt sigur că Tatăl nostru Ceresc îi cunoştea nevoile şi a dorit ca ea să audă adevărurile mângâietoare ale Evangheliei.
Deşi doamna Patton a murit demult, am simţit foarte puternic imboldul că trebuie să împărtăşesc cu dumneavoastră modul în care Tatăl nostru Ceresc a binecuvântat-o şi a ajutat-o pe această văduvă în timpul încercărilor ei. Mărturisesc cu toată tăria sufletului meu că Tatăl nostru Ceresc ne iubeşte pe fiecare dintre noi. El aude rugăciunile spuse cu umilinţă, El aude strigătele noastre de ajutor, aşa cum a auzit-o pe doamna Patton. Fiul Său, Salvatorul şi Mântuitorul nostru, ne vorbeşte fiecăruia în ziua de astăzi: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el“.16
Vom fi atenţi la acel ciocănit la uşă? Vom asculta acel glas? Îi vom deschide Domnului acea uşă pentru ca noi să putem primi ajutorul pe care El este atât de pregătit să ni-l ofere? Mă rog ca noi să o facem, în numele sacru al lui Isus Hristos, amin.