Încet la mânie
Fie ca Domnul să vă binecuvânteze şi să vă inspire să vă continuaţi viaţa fără mânie.
Iubiţii mei fraţi, oriunde v-aţi afla, aici la Centrul de conferinţe sau în încăperile Bisericii de peste mări şi ţări, ce lucru remarcabil este că putem să vă vorbim din acest Centru de conferinţe şi voi puteţi să ne auziţi ce spunem la o depărtare aşa de mare, precum este Cape Town, Africa de Sud.
Am ales pentru această seară să vă vorbesc despre mânie. Îmi dau seama că este puţin neobişnuit, dar cred că este momentul.
Un proverb din Vechiul Testament spune: „Cel încet la mânie preţuieşte mai mult decât un viteaz şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi“ (Proverbe 16:32).
Atunci când ne mâniem dăm de bucluc. Furia şoferilor care tulbură autostrăzile este o expresie urâtă a mâniei. Îndrăznesc să spun că cei mai mulţi dintre cei deţinuţi în închisorile noastre sunt acolo pentru că au făcut ceva când erau mânioşi. În culmea furiei au înjurat, şi-au pierdut controlul şi lucruri îngrozitoare au urmat, chiar omoruri. Au fost momente de jigniri, urmate de ani de regrete.
Aceasta este povestea lui Charles W. Penrose. El era convertit la Biserică şi a slujit ca misionar în Anglia timp de 11 ani. Când a fost eliberat din misiune, el a vândut unele dintre lucrurile sale pentru a-şi plăti călătoria la Sion (Salt Lake City, Utah). Unii dintre sfinţii care l-au observat au spus că el luase din bunurile Bisericii.
Acest lucru l-a mâniat într-atât, încât el s-a dus în locuinţa sa, s-a aşezat la masă şi a scris câteva versuri, care vă sunt cunoscute (Vezi Karen Lynn Davidson, Our Latter-Day Hymns: Stories and Messages [1988], p. 323):
Învaţă să-ţi stăpâneşti sentimentele, o, fratele meu;
Educă-ţi sufletul înflăcărat, impulsiv.
Nu-i înăbuşi emoţiile,
Ci lasă vocea înţelepciunii să preia controlul.
Învaţă să-ţi stăpâneşti sentimentele; este putere
Într-o minte controlată şi ne-nfierbântată.
Pasiunea zdruncină turnul raţiunii,
Face şi vederea cea mai clară să orbească.
Învaţă să-ţi stăpâneşti sentimentele; nu condamna
Niciodată un prieten sau duşman,
În ciuda valului de acuzaţii,
Adevărul să curgă şi să inunde.
Ascultă apărarea înainte de a lua o hotărâre,
Şi o rază de lumină se poate strecura
Arătându-ţi ce murdărie se ascunde
Sub apa puţin adâncă.
Învaţă să-ţi stăpâneşti sentimentele, o, fratele meu;
Educă-ţi sufletul înflăcărat, impulsiv.
Nu-i înăbuşi emoţiile,
Ci lasă vocea înţelepciunii să preia controlul.
(„Învaţă să-ţi stăpâneşti sentimentele“, Hymns nr. 336)
Cu mulţi ani în urmă, am lucrat pentru una dintre companiile de căi ferate. Într-o zi, un om care schimba macazul se mişca fără scop pe platformă. L-am rugat să mute un vagon pe alte şine. El a explodat. Şi-a aruncat şapca pe jos şi a sărit în sus şi-n jos peste ea, înjurând ca un marinar beat. Am stat acolo şi am râs de comportarea lui copilărească. Remarcând râsul meu, el a început să râdă de prostia lui. Apoi, în tăcere, s-a suit pe locomotiva care făcea schimbarea, a dus-o la vagonul gol şi l-a mutat pe o linie liberă.
M-am gândit la un vers din Eclesiastul: „Nu te grăbi să te mânii în sufletul tău, căci mânia locuieşte în sânul nebunilor“ (Eclesiastul 7:9).
Mânia este mama unei întregi serii de acţiuni rele.
Am decupat dintr-un ziar de dimineaţă o povestire care începea cu această declaraţie:
„Din 2000 până acum, mai mult de jumătate dintre americanii care şi-ar fi putut sărbători a 25-a aniversare a căsătoriei lor au divorţat, s-au separat sau au devenit văduvi înainte de a ajunge la această dată remarcabilă“ (Sam Roberts, „Most U.S. Marriages Don’t Get to Silver“, Deseret Morning News, 20 septembrie 2007, p. A1).
Văduvia, desigur, nu ţine de controlul partenerilor de viaţă, dar divorţul şi separarea ţin.
De prea multe ori, divorţul este fructul amar al mâniei. Un bărbat şi o femeie se îndrăgostesc, după cum spun ei; fiecare este minunat în ochii celuilalt; ei nu simt afecţiune romantică pentru nimeni altcineva; îşi subţiază finanţele pentru a cumpăra un inel de logodnă; se căsătoresc. Totul este o fericire – dar doar pentru scurt timp. Fapte mărunte neimportante duc la critică. Fisurile mici se măresc şi lasă să curgă mari torente de învinuiri; soţii se distanţează, se separă şi apoi, cu ranchiună şi amărăciune, divorţează.
Este ciclul care se repetă mereu şi mereu în mii de cazuri. Este tragic şi, după cum am spus, în cele mai multe cazuri este fructul amar al mâniei.
Mă gândesc la propria mea căsătorie. Tovarăşa mea pe veşnicie s-a dus acum trei ani şi jumătate. Dar noi am trăit împreună 67 de ani. Nu-mi amintesc să fi avut vreodată vreo ceartă cu ea. Ea a călătorit cu mine şi a vorbit pe fiecare continent, cerând ca oamenii să se controleze şi să acţioneze cu bunătate şi dragoste.
O mică publicaţie care mi-a parvenit acum câţiva ani, spunea următoarele:
„Odată, un bărbat care fusese defăimat de un ziar s-a dus la Edward Everett întrebându-l ce să facă în acest caz. Everett a zis: „Nu face nimic! Jumătate dintre oamenii care au cumpărat ziarul n-au văzut articolul. Jumătate dintre cei care l-au văzut, nu l-au citit. Jumătate dintre cei care l-au citit, nu l-au înţeles. Jumătate dintre cei care l-au înţeles, nu l-au crezut. Jumătate dintre cei care l-au crezut, oricum, nu contează“. („Sunny Side of the Street“, noiembrie 1989; vezi, de asemenea, Zig Ziglar, Staying Up, Up, Up in a Down, Down World [2000], p. 174).
Aşa că mulţi dintre noi fac mare caz din lucruri de mică importanţă. Foarte uşor ne simţim jigniţi. Ferice de omul care poate da la o parte remarcile jignitoare ale unui alt om şi poate să-şi continue drumul.
Ranchiuna, dacă este lăsată să macine, poate da naştere la boli grave. La fel ca o boală dureroasă, ranchiuna ne poate absorbi tot timpul şi atenţia. Guy de Maupassant a scris o cronică interesantă care ilustrează aceasta.
Este vorba de Domnul Hauchecome, care într-o zi de piaţă, s-a dus în oraş. El suferea de reumatism şi, când la un moment dat s-a împiedicat, a observat o bucată de sfoară pe jos înaintea lui. A ridicat-o şi cu grijă a pus-o în buzunarul lui. El a fost văzut făcând acest lucru de către duşmanul lui, curelarul.
În acelaşi timp, i s-a raport primarului că s-a pierdut un portmoneu care conţinea bani. S-a presupus că ceea ce Hauchecome ridicase de pe jos era portmoneul şi el a fost acuzat că şi l-a însuşit. Cu vehemenţă, el a negat acuzaţia. Perchiziţionarea hainelor sale a dezvăluit doar o bucată de sfoară, dar defăimarea lui l-a tulburat atât de mult încât a devenit o obsesie pentru el. Oriunde mergea, povestea oamenilor despre ea. El a devenit o asemenea pacoste, încât oamenii au început să se plângă de el. Acest lucru l-a îmbolnăvit. Mintea lui devenea din ce în ce mai slabă şi, pe la sfârşitul lunii decembrie, nu s-a mai dat jos din pat.
La începutul lunii ianuarie a murit şi în zbuciumul agoniei sale, el îşi declara nevinovăţia, repetând:
‘O bucăţică de sfoară, o bucăţică de sfoară. Iat-o, [domnule primar]’, (Vezi „The Piece of String“, http://www .online-literature.com/Maupassant /270/.)
Se spune că nişte reporteri luau un interviu unui bărbat de ziua lui de naştere. El atinsese o vârstă înaintată. A fost întrebat cum a reuşit să ajungă la această vârstă.
El a răspuns: „Când soţia mea şi cu mine ne-am căsătorit, am stabilit că atunci când ne certăm, unul dintre noi să iasă din casă şi să stea afară. Eu atribui longevitatea mea faptului că am respirat mult aer curat în toţi aceşti ani de căsătorie“.
Mânia poate fi justificată în anumite situaţii. Scripturile ne spun că Isus i-a gonit pe cămătari din templu spunând: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune, dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari“ (Matei 21:13). Dar chiar şi aceste cuvinte au fost spuse ca o mustrare şi nu ca o izbucnire de mânie necontrolată.
Deci, dragii mei fraţi, la încheiere, vă rog insistent să vă controlaţi, să puneţi un zâmbet pe faţă care să şteargă mânia; folosiţi cuvinte de dragoste şi pace, apreciere şi respect. Dacă veţi proceda astfel, în vieţile voastre nu va exista regret. Căsătoriile şi relaţiile de familie vor fi păstrate. Veţi fi mult mai fericiţi. Veţi face mai mult bine. Veţi simţi un sentiment de pace care va fi minunat.
Fie ca Domnul să vă binecuvânteze şi să vă inspire să vă continuaţi viaţa fără mânie, amărăciuni de nici un fel, şi să întindeţi o mână de ajutor altora, într-o expresie de prietenie, apreciere şi iubire. Aceasta este rugăciunea mea umilă, în numele lui Isus Hristos, amin.