2007
După ce am făcut tot posibilul
Noiembrie 2007


După ce am făcut tot posibilul

Noi, membrii Bisericii lui Isus Hristos, am ales să nu fim femei şi bărbaţi obişnuiţi.

Imagine

N-am auzit ca vreodată să fi murit cineva ţinând o cuvântare la o conferinţă generală. Dar dacă acest lucru mi se va întâmpla mie de emoţii, îmi cer scuze cu sinceritate.

În timp ce îmi satisfăceam stagiul militar în Argentina, am citit o carte al cărei autor nu mi-l amintesc. El a scris: „Fac alegerea de a nu fi un om obişnuit; este dreptul meu să fiu ieşit din comun, dacă voi fi în stare“.

A fi ieşit din comun înseamnă să ai succes, să fii unic şi excepţional.

Acea frază mi s-a întipărit în minte şi în inimă. Am avut şi am sentimentul că noi, membrii Bisericii lui Isus Hristos, am ales să nu fim femei şi bărbaţi obişnuiţi. Ultimele cuvinte „dacă voi fi în stare“ m-au făcut să mă gândesc că nu este suficient să treci prin rânduielile de a fi botezat şi confirmat, ci mai curând, trebuie să îndeplinim şi să onorăm angajamentul pe care l-am făcut cu Domnul în acea zi memorabilă.

Lehi l-a învăţat pe fiul său Iacov: „Prin urmare, oamenii sunt liberi în trup; şi le sunt date toate lucrurile care sunt de folos omului. Şi ei sunt liberi să aleagă libertatea şi viaţa veşnică, prin intermediul marelui Mijlocitor al tuturor oamenilor sau să aleagă robia şi moartea, potrivit robiei şi puterii diavolului; căci el caută ca toţi oamenii să fie nenorociţi ca şi el“ (2 Nefi 2:27).

Fără îndoială, libertatea şi viaţa veşnică sunt ceea ce căutăm şi noi. Tremurăm doar la gândul de a muri şi de a deveni robii diavolului.

Nefi ne-a învăţat clar ceea ce ar trebui să facem. El a spus: „Căci noi ştim că, după ce am făcut tot posibilul, numai prin har suntem salvaţi“ (2 Nefi 25:23).

Cred că primul lucru pe care trebuie să-l ţinem minte referitor la a face „tot posibilul“ este să ne pocăim de păcatele noastre. Nu vom fi niciodată în stare să ajungem la potenţialul nostru divin, dacă rămânem în păcatele noastre.

Am amintiri dragi de la ziua botezului meu când aveam opt ani. A fost efectuat în ramura Liniers, în prima capelă a Bisericii construită în America de Sud. După botez, în timp ce mă întorceam acasă împreună cu familia mea, fratele meu mai mare a început să se lupte cu mine, aşa cum făceam adeseori. Am exclamat: „Nu mă atinge! Nu pot păcătui!“ Pe măsură ce zilele treceau, mi-am dat seama că era imposibil să rămân fără păcate tot restul vieţii mele.

Este greu să suporţi suferinţele prin care trecem, dar adevăratul chin în viaţă este să suporţi consecinţele lipsurilor noastre proprii şi ale păcatelor noastre pe care ni le atragem.

Există o singură cale prin care putem scăpa de această suferinţă. Este prin pocăinţa sinceră. Am învăţat că, dacă aş putea să mă prezint în faţa Domnului cu o inimă frântă şi un spirit smerit, având un sentiment de întristare după voia lui Dumnezeu pentru păcatele mele, cu umilinţă, pocăindu-mă de greşelile mele, El, prin miraculosul Lui sacrificiu ispăşitor, mi-ar şterge acele păcate şi nu Şi-ar mai aduce aminte de ele.

Poetul argentinian José Hernández, în cartea sa renumită Martín Fierro, a scris:

Multe-n viaţă un om risipeşte

Şi câteodată le şi regăseşte.

Dar datoria îmi e să vă informez

Şi aţi face bine să v-amintiţi,

Că ruşinea de-o pierdeţi

Nicicând n-o mai regăsiţi.

(La Vuelta de Martín Fierro, partea a 2-a din Martín Fierro [1879], cântul 32; ediţie bilingvă, traducere în lb.engleză în episcopia C. E. [1967], p. 493).

Dacă nu simţim o întristare după voia lui Dumnezeu în urma păcatelor noastre sau a faptelor noastre greşite, va fi imposibil să rămânem pe calea oamenilor excepţionali.

Un alt principiu important de reţinut în a face „tot posibilul“, este acela de a căuta şi de a dezvolta ocaziile pe care viaţa trăită conform Evangheliei ni le oferă în mod permanent şi de a recunoaşte că Domnul ne-a dat tot ceea ce avem. Lui Îi datorăm tot ceea ce este bun în viaţa noastră.

Un alt lucru care trebuie să fie responsabilitatea noastră permanentă este acela „de a face tot posibilul“ pentru a împărtăşi Evanghelia fericirii cu toată lumea.

Cu ceva timp în urmă, am primit o scrisoare de la fratele Rafael Pérez Cisneros din Galicia, Spania, în care îmi spunea despre convertirea lui. O parte din scrisoare spunea următoarele:

„N-aveam nici un concept despre scopul vieţii sau ceea ce înseamnă familia cu adevărat. Când, în cele din urmă, le-am permis misionarilor să intre în casa mea, le-am spus: ‘Spuneţi-mi mesajul dumneavoastră, dar vă avertizez că nimic nu mă va face să-mi schimb religia’. În această primă ocazie, copiii şi soţia mea ascultau cu atenţie. M-am simţit separat de restul familiei. M-a cuprins teama şi fără să mă gândesc, m-am dus în dormitorul meu. Am închis uşa şi am început să mă rog din adâncul sufletului meu, aşa cum nu mă mai rugasem niciodată înainte: ‘Tată, dacă este adevărat că aceşti tineri sunt ucenicii Tăi şi au venit să ne ajute, Te rog, lasă-mă să ştiu aceasta’. Chiar în acel moment, am început să plâng ca un copilaş. Lacrimile curgeau din abundenţă şi am simţit o fericire cum nu mai simţisem niciodată înainte. Eram adâncit într-o sferă plină de bucurie şi fericire care mi-a pătruns în suflet. Am înţeles că Dumnezeu îmi răspunsese la rugăciune.

Toată familia mea a fost botezată şi noi toţi am avut binecuvântarea de a fi pecetluiţi în templul din Elveţia, ceea ce m-a făcut cel mai fericit om din lume“.

Cred că această povestire ar trebui să ne motiveze pe toţi să facem „tot posibilul“ să împărtăşim binecuvântările de bucurie care vin din trăirea conform Evangheliei fericirii.

Conceptul final pe care doresc să vi-l împărtăşesc este că ar trebui să facem „tot ce este posibil“ până la sfârşitul vieţii noastre pe pământ. Fără îndoială, avem exemple vii, precum cel al preşedintelui Gordon B. Hinckley şi ale multor altor bărbaţi şi femei, care continuă să slujească cu credinţă, la vârste la care alţii consideră această slujire o povară.

Când am slujit ca preşedinte al misiunii Bilbao, Spania, am fost impresionat de calitatea membrilor şi a misionarilor pe care i-am întâlnit, care făceau ca lucrarea să meargă înainte cu multă abilitate şi dragoste, la fel cum fac mulţi alţi membri credincioşi din Biserică din alte părţi ale lumii. Tuturor acestora le exprim sentimentul meu de sinceră admiraţie şi respect.

Domnul a spus: „Eu… îi cinstesc pe aceia care Mă slujesc în dreptate şi adevăr până la sfârşit. Mare va fi răsplata lor şi veşnică va fi slava lor“ (D&L 76:5-6).

Fie ca noi să avem în mintea şi inima noastră cuvintele lui Nefi: „Trezeşte-te, sufletul meu! Nu te mai veşteji în păcat… . Sufletul meu se va bucura datorită Ţie, Dumnezeul meu şi stânca salvării mele“ (2 Nefi 4:28, 30).

Mă rog ca Domnul să ne binecuvânteze să facem „tot posibilul“, pe această cărare „ieşită din comun“ pe care am ales-o şi despre care mărturisesc că este adevărată, în numele lui Isus Hristos, amin.

Tipărește