Ştiind că ştim
Mărturiile celorlalţi pot declanşa şi nutri dorinţa pentru credinţă şi mărturie, dar în cele din urmă, fiecare persoană trebuie să afle pentru ea însăşi.
Cu ani în urmă, un bărbat a fost acuzat de un delict grav. Acuzarea a adus trei martori care îl văzuseră pe acel bărbat săvârşind acel delict. Apărarea a adus, apoi, trei martori dintre care niciunul nu a văzut săvârşirea acelui delict. Juraţii, care erau oameni simpli, au fost puşi în încurcătură. Din punct de vedere al numărului martorilor, dovada părea să fie neconcludentă pentru juraţi. Bărbatul a fost achitat. De asemenea, era irelevant faptul că milioane de oameni nu văzuseră niciodată săvârşirea delictului. Acolo, era nevoie de un singur martor.
În cele din urmă, în genialitatea planului Evangheliei trebuie să fie un singur martor, însă acel martor trebuie să fiţi dumneavoastră. Mărturiile celorlalţi pot declanşa şi nutri dorinţa pentru credinţă şi mărturie, dar în cele din urmă, fiecare persoană trebuie să afle pentru ea însăşi. Nimeni nu se poate bizui permanent pe mărturia celorlalţi.
Evanghelia restaurată nu este mai adevărată astăzi decât în anul 1820 când acel tânăr a ieşit singur din dumbrava sacră. Adevărul nu a depins niciodată de numărul celor care-l acceptă. În momentul în care Joseph a ieşit din dumbravă, era un singur om pe pământ care ştia adevărul despre Dumnezeu, Tatăl şi despre Fiul Său, Isus Hristos. Totuşi, este necesar ca fiecare persoană să afle pentru ea însăşi şi să ia cu ea în viaţa următoare acea mărturie puternică.
Atunci când Heber J. Grant, în vârstă de 23 de ani, a fost chemat ca preşedinte al ţăruşului Tooele, le-a spus sfinţilor că el credea că Evanghelia este adevărată. Preşedintele Joseph F. Smith, consilier în Prima Preşedinţie, a întrebat: „Heber, ai spus că tu crezi în Evanghelie cu toată inima ta… dar nu ţi-ai depus mărturia despre faptul că ştii că este adevărată. Nu ştii în totalitate că această Evanghelie este adevărată?“.
Heber a răspuns: „Nu ştiu“. Atunci, Joseph F. Smith, s-a întors către John Taylor, preşedintele Bisericii, şi a spus: „Sunt de acord să anulăm în această după-amiază ceea ce am făcut azi dimineaţă. Nu cred că un om, care nu are o cunoaştere perfectă şi constantă despre divinitatea acestei lucrări, poate să prezideze asupra unui ţăruş“.
Preşedintele Taylor a răspuns: „Joseph, Joseph, Joseph, [Heber] ştie acest lucru la fel de bine ca şi tine. Singurul lucru pe care nu-l ştie este acela că îl ştie cu adevărat“.
În câteva săptămâni, acea mărturie a fost dobândită, iar tânărul Heber J. Grant a vărsat lacrimi de recunoştinţă pentru mărturia perfectă, constantă şi completă care pătrunsese în viaţa sa.1
Este un lucru important să ştii – şi să ştii că ştii, precum şi faptul că mărturia ta nu a fost împrumutată de la altcineva.
Cu ani în urmă am prezidat asupra misiunii care-şi avea sediul în zona central-nordică a Statelor Unite. Într-o zi, împreună cu câţiva dintre misionarii noştri, am vorbit cu un distins reprezentant al unei alte credinţe creştine. Acest suflet tandru a vorbit despre istoria şi doctrina propriei sale religii, repetând în cele din urmă următoarele cuvinte cunoscute: „Prin har sunteţi mântuiţi. Fiecare bărbat şi femeie trebuie să exercite credinţă în Hristos pentru a putea să fie salvaţi“.
Printre cei prezenţi, se afla un misionar nou. Nu era deloc familiarizat cu celelalte religii. A trebuit să adreseze următoarea întrebare: „Dar, domnule, ce se întâmplă cu acel bebeluş care moare înainte de a fi suficient de mare pentru a putea înţelege şi a-şi exercita credinţa în Hristos?“. Omul înţelept şi-a aplecat capul, s-a uitat în pământ şi a spus: „Ar trebui să existe o excepţie. Ar trebui să existe o portiţă de scăpare. Ar trebui să existe o cale, dar nu există“.
Misionarul s-a uitat la mine şi cu lacrimi în ochi mi-a spus: „Pentru numele lui Dumnezeu, preşedinte, noi într-adevăr avem adevărul, nu-i aşa?!“.
Momentul în care îţi dai seama că ai o mărturie, când ştii că ştii – este dulce şi minunat. Acea mărturie, dacă este îngrijită, va fi ca o mantie pentru dumneavoastră. Când vedem lumina, suntem înconjuraţi de aceasta. Luminile înţelegerii se aprind în inima şi în mintea noastră.
Odată, am avut o conversaţie cu un tânăr distins care nu avea aceeaşi credinţă ca şi noi, deşi participase de peste un an la majoritatea adunărilor noastre de preaslăvire. L-am întrebat de ce nu s-a alăturat Bisericii. Mi-a răspuns: „Deoarece nu ştiu dacă este adevărată. Cred că poate fi adevărată, dar nu pot să stau în picioare şi să mărturisesc că ‘ştiu în totalitate că este adevărată’, aşa cum faceţi dumneavoastră“.
L-am întrebat: „Ai citit Cartea lui Mormon?“. Mi-a răspuns că citise din carte.
L-am întrebat dacă s-a rugat despre carte. Mi-a răspuns: „Am menţionat-o în rugăciunile mele“.
I-am spus prietenului meu că atâta timp cât citea şi se ruga ocazional, nu va afla în veci. Dar atunci când îşi rezervă un timp pentru a posti şi a se ruga, adevărul va arde în inima sa şi va şti că a ştiut. Nu mi-a mai spus nimic, însă în dimineaţa următoare i-a spus soţiei sale că el v-a posti. În sâmbăta ce a urmat, el a fost botezat.
Dacă dumneavoastră doriţi să ştiţi că ştiţi că ştiţi, trebuie să plătiţi un preţ. Şi trebuie să plătiţi singuri acel preţ. Sunt înlocuitori care să facă rânduieli pentru cei decedaţi, însă nimeni nu poate primi o mărturie în locul altcuiva.
Alma a vorbit despre convertirea sa folosind următoarele cuvinte minunate: „Am postit şi m-am rugat multe zile ca să cunosc aceste lucruri eu însumi. Şi acum, eu ştiu că ele sunt adevărate; căci Domnul Dumnezeu mi le-a făcut cunoscute mie“ (Alma 5:46).
Când o mărturie este dobândită, există o dorinţă puternică din partea posesorului de a depune altora acea mărturie. După ce Brigham Young a ieşit din apa botezului, a spus: „Spiritul Domnului a fost asupra mea şi am simţit ca şi cum oasele mele ar fi ars în mine dacă nu le vorbeam oamenilor… Primul discurs pe care l-am oferit vreodată a ţinut peste o oră. Mi-am deschis gura şi Domnul a umplut-o“.2 Aşa cum focul nu arde decât dacă flacăra este descoperită, tot aşa şi mărturia nu poate persista decât dacă este exprimată.
Mai târziu, Brigham Young a spus despre Orson Pratt: „Dacă fratele Orson [ar fi] tăiat în bucăţi mici, fiecare bucăţică ar striga: ‘Mormonismul [este] adevărat’“.3 Tatăl Lehi l-a elogiat pe fiul său nobil, Nefi, cu aceste cuvinte: „Dar iată că nu era el, ci Spiritul Domnului care era în el, care i-a deschis gura să vorbească fără ca el să poată s-o închidă“ (2 Nefi 1:27).
Ocazia şi responsabilitatea de a ne depune mărturia există în primul rând în cadrul căminului. Copiii noştri trebuie să-şi poată aminti de lumina din ochii noştri, de sunetul mărturiilor noastre în urechile lor şi de sentimentul care există în inima lor atunci când ne depunem mărturia în faţa auditorului nostru cel mai de preţ, despre faptul că Isus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi că Joseph a fost profetul Său. Urmaşii noştri trebuie să ştie că noi ştim, deoarece le-o spunem des.
Conducătorii de la începuturile Bisericii au plătit enorm pentru instituirea acestei dispensaţii. Poate că-i vom întâlni în viaţa următoare şi le vom asculta mărturiile. Ce vom spune atunci când vom fi rugaţi să ne depunem mărturia? În viaţa următoare vor fi oameni slabi din punct de vedere spiritual şi oameni puternici din punct de vedere spiritual. Veşnicia este un timp lung în care să trăieşti fără lumină, în special dacă soţul sau soţia noastră şi urmaşii noştri vor trăi, de asemenea, în întuneric deoarece nu a existat lumină în noi, iar ceilalţi oameni nu le-au putut aprinde candelele.
Trebuie să îngenunchem în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară rugându-L pe Domnul ca noi să nu ne pierdem niciodată credinţa, mărturia sau integritatea morală. Trebuie să existe un singur martor, dar acesta trebuie să fiţi dumneavoastră înşivă.
Eu am o mărturie. Am o dorinţă puternică s-o împărtăşesc. Depun mărturie că puterea Dumnezeului cel Viu există în această Biserică. Ştiu ceea ce ştiu şi mărturia mea este adevărată. În numele lui Isus Hristos, amin.