Cei slabi şi simpli ai Bisericii
Niciun membru al Bisericii nu este preţuit de Domnul mai mult sau mai puţin decât un altul.
Aducem omagiul nostru preşedintelui James E. Faust. Îi simţim lipsa. Iubita sa soţie, Ruth, este alături de noi în această dimineaţă şi ne exprimăm dragostea pentru ea. Le urăm bun venit acelora care au fost numiţi în poziţiile indicate de preşedintele Hinckley.
Vorbind în numele tuturor acelora care au fost susţinuţi astăzi, afirm că ne angajăm să facem tot ce putem mai bine pentru a fi demni de încrederea ce ni s-a acordat.
I-am susţinut pe oficianţii generali ai Bisericii, o procedură sacră, solemnă. Această procedură obişnuită are loc ori de câte ori sunt chemaţi sau eliberaţi din oficiu conducători sau învăţători sau ori de câte ori se reorganizează un ţăruş, o episcopie, un cvorum sau o organizaţie auxiliară (vezi D&L 124:123, 144; vezi, de asemenea, D&L 20:65-67; 26:2). Este o procedură aplicată numai de către Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă.
Noi ştim întotdeauna cine este chemat să conducă sau să predea şi avem prilejul să susţinem sau să ne opunem acţiunii. Această procedură nu a fost inventată de om, ci a fost explicată în revelaţii: „Nu va fi dat nimănui să meargă înainte să predice Evanghelia Mea sau să zidească Biserica Mea, dacă nu este rânduit de cineva care are autoritate şi dacă nu este cunoscut de Biserică faptul că el are autoritate şi a fost rânduit regulamentar de către conducătorii Bisericii“ (D&L 42:11; subliniere adăugată). În acest fel, Biserica este protejată de orice impostor care ar dori să aibă controlul asupra unui cvorum, unei episcopii, unui ţăruş sau asupra Bisericii.
Există un alt principiu care se regăseşte numai în Biserica Domnului. Toate poziţiile de învăţător sau de conducător sunt ocupate de membri ai Bisericii. Şi acest lucru a fost explicat în scripturi. Un verset din Doctrină şi legăminte a explicat ordinea în conducerea din Biserică în toate timpurile. A fost un lucru fără precedent, cu siguranţă neobişnuit pentru bisericile creştine de atunci sau de acum:
„De aceea, Eu, Domnul, cunoscând nenorocirea care va veni peste locuitorii pământului, l-am chemat pe slujitorul Meu, Joseph Smith, fiul, şi i-am vorbit din ceruri şi i-am dat porunci…
Lucrurile slabe ale lumii vor ieşi înainte şi vor distruge pe cei puternici şi tari, pentru ca omul să nu-l sfătuiască pe aproapele lui şi nici să nu se încreadă în braţul de carne…
Ca fiecare om să poată vorbi în numele lui Dumnezeu, Domnul, chiar Salvatorul lumii;
Pentru ca să poată creşte credinţa pe pământ;
Pentru ca legământul Meu nepieritor să poată fi stabilit;
Pentru ca plenitudinea Evangheliei Mele să poată fi proclamată de cei slabi şi simpli până la marginile pământului şi înaintea regilor şi conducătorilor.
Iată, Eu sunt Dumnezeu şi am spus acestea; aceste porunci sunt de la Mine şi au fost date slujitorilor Mei în slăbiciunea lor, potrivit limbajului lor, ca ei să ajungă să înţeleagă“.
Sunt profund recunoscător pentru aceste scripturi care explică faptul că Domnul va folosi „lucrurile slabe ale lumii“ (D&L 1:19).
Fiecare membru are răspunderea de a accepta chemarea de a sluji.
Preşedintele J. Reuben Clark jr. a spus: „Când Îl slujeşti pe Domnul, important nu este unde slujeşti, ci cum. În Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, o persoană ocupă locul în care este, în mod justificat, chemată, loc pe care nici nu-l caută, nici nu-l refuză“ (în Conference Report, aprilie 1951, p. 154). Biserica nu are cler de profesie. Cei chemaţi să ocupe poziţii de conducere în întreaga lume provin din rândurile congregaţiei. Nu avem seminare pentru instruirea conducătorilor de profesie.
Totul se face în Biserică – conducerea, învăţarea, chemarea, rânduirea, rugăciunea, intonarea imnurilor, pregătirea împărtăşaniei, sfătuirea şi toate celelalte – se face prin membrii obişnuiţi, „lucrurile slabe ale lumii“.
Vedem bisericile creştine luptând pentru a-şi acoperi nevoia de clerici. Noi nu avem această problemă. După ce Evanghelia este predicată şi Biserica este organizată, există o rezervă inepuizabilă de fraţi credincioşi şi surori credincioase care au mărturie şi doresc să răspundă chemării de a sluji. Ei se angajează în lucrarea Domnului şi trăiesc potrivit standardelor care li se cer.
Membrilor le este conferit Duhul Sfânt după botez (vezi D&L 33:15; 35:6). Duhul Sfânt îi va învăţa şi-i va alina. Ei sunt pregătiţi apoi să primească îndrumare, ghidare şi să fie corectaţi, orice ar cere poziţia sau nevoile lor (vezi Ioan 14:26; D&L50:14; 52:9; 75:10).
Acest principiu face ca Biserica să fie diferită de toate celelalte biserici creştine din lume. Ne găsim în situaţia ieşită din comun de a avea o rezervă nesfârşită de învăţători şi conducători, în fiecare naţiune, neam, limbă şi popor, pretutindeni în lume. Există o egalitate unică între membri. Nici unul dintre noi nu se va considera mai valoros decât celălalt (vezi D&L 38:24-25). „Dumnezeu nu este părtinitor, ci… în orice neam, cine se teme de El, şi lucrează neprihănire este primit de El“ (Faptele apostolilor 10:34-35; vezi, de asemenea, Romani 2:11; D&L 1:35, 38:16).
Ca tânăr băiat, am fost învăţătorul de acasă al unei surori în vârstă. Ea m-a învăţat din experienţa ei de viaţă.
Pe când ea era doar o fetiţă, preşedintele Brigham Young a mers în Brigham City, ceea ce era un eveniment important în oraşul numit după el. Pentru a-i aduce omagiu, copiii de la Societatea Primară, toţi îmbrăcaţi în alb, au fost aliniaţi de-a lungul drumului ce intra în oraş, fiecare cu un coş cu flori pentru a le împrăştia în faţa trăsurii preşedintelui Bisericii.
Ceva nu i-a plăcut. În loc să arunce florile, ea a lovit cu piciorul o piatră, trimiţând-o în faţa trăsurii, şi a spus: „Nu e cu nimic mai bun decât bunicul meu Lovelund“. Aceste cuvinte au fost auzite şi ea a fost aspru dojenită.
Sunt sigur că preşedintele Brigham Young ar fi fost primul de acord cu micuţa Janie Steed. El nu s-ar fi considerat mai valoros decât bunicul Lovelund sau oricare alt membru demn al Bisericii.
Domnul Însuşi a explicat foarte clar: „Oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru“ (Matei 20:27). „Acela… a fost desemnat să fie cel mai mare, cu toate că el este cel mai mic şi este slujitorul tuturor“ (D&L 50:26).
Cu ani în urmă, când am primit prima oară o numire care a avut ca rezultat faptul că fotografia mea a apărut în ziare, unul dintre învăţătorii mei de la liceu, evident foarte uimit, a fost auzit spunând: „Aceasta dovedeşte că nu poţi să spui, doar uitându-te la o broască, cât de sus o să sară!“.
Imaginea broaştei, stând în mâl în loc să sară, ilustrează cât de nepotrivit m-am simţit când m-am confruntat cu responsabilităţile ce mi-au revenit o dată cu funcţia.
Astfel de sentimente fac ca, după aceea, o persoană să nu se mai poată simţi superioară alteia, oricare ar fi ea.
Mult timp, a mai existat ceva care mă nedumerea. Cu 46 de ani în urmă, eram un profesor de seminar în vârstă de 37 de ani. Chemarea mea în Biserică era de asistent al învăţătorului unei clase din episcopia Lindon.
Spre marea mea surpriză, am fost chemat să-l întâlnesc pe preşedintele David O. McKay. El mi-a luat amândouă mâinile în ale lui şi m-a chemat să fiu una dintre autorităţile generale, asistent al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli.
Câteva zile mai târziu, am venit la Salt Lake City pentru a mă întâlni cu Prima Preşedinţie şi a fi pus deoparte ca autoritate generală a Bisericii. Aceasta a fost prima oară când m-am întâlnit cu Prima Preşedinţie – preşedintele David O. McKay şi consilierii săi, preşedintele Hugh B. Brown şi preşedintele Henry D. Moyle.
Preşedintele McKay a explicat că una dintre responsabilităţile unui asistent al Celor Doisprezece era să stau, alături de Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, ca martor special şi să depun mărturie că Isus este Hristosul. Ceea ce a spus apoi m-a copleşit: „Înainte de a începe să te punem deoparte, te rog să-ţi depui mărturia în faţa noastră. Dorim să ştim dacă ai această mărturie“.
M-am străduit cât am putut. Mi-am depus mărturia la fel cum aş fi făcut dacă aş fi fost într-o adunare de post şi mărturii în episcopia mea. Spre surprinderea mea, fraţii din Preşedinţie păreau să fie plăcut impresionaţi şi au început conferirea oficiului asupra mea.
Aceasta m-a uimit mult, pentru că presupusesem că cineva chemat într-un astfel de oficiu trebuia să aibă o putere spirituală şi o mărturie neobişnuite, diferite şi mult mai mari.
M-a uimit timp îndelungat până când, în cele din urmă, am putut să văd că aveam deja ceea ce era necesar: o mărturie neclintită în inima mea despre restaurarea deplinătăţii Evangheliei prin profetul Joseph Smith, despre faptul că noi avem un Tată Ceresc şi că Isus Hristos este Mântuitorul nostru. Este posibil să nu fi ştiut totul despre aceasta, dar aveam o mărturie şi eram dornic să învăţ.
Probabil că nu eram cu nimic diferit de cei despre care ne vorbeşte Cartea lui Mormon: „Şi oricine va veni către Mine cu inima frântă şi cu spiritul smerit, pe acela îl voi boteza Eu cu foc şi cu Duhul Sfânt, tot aşa cum lamaniţii, datorită credinţei lor în Mine la timpul convertirii lor, au fost botezaţi cu foc şi cu Duhul sfânt, iar ei nu au ştiut aceasta“ (3 Nefi 9:20, subliniere adăugată).
Peste ani, am ajuns să înţeleg cât de puternică şi importantă este acea mărturie simplă. Am ajuns să înţeleg că Tatăl nostru Ceresc este Tatăl spiritelor noastre (vezi Numeri 16:22; Evrei 12:9; D&L 93:29). El este un tată cu toată dragostea blândă a unui tată. Isus a spus: „Tatăl Însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit, şi aţi crezut că am ieşit de la Dumnezeu“ (Ioan 16:27).
Cu câţiva ani în urmă, mă aflam împreună cu preşedintele Marion G. Romney la o adunare cu preşedinţii de misiune şi soţiile lor în Geneva, Elveţia. El le-a spus că, în urmă cu 50 de ani, ca tânăr misionar în Australia, s-a dus într-o după-amiază târziu la o bibliotecă să studieze. Când a plecat de acolo, era noapte. A privit în sus, la cerul înstelat, şi s-a întâmplat. Spiritul l-a impresionat şi o anumită mărturie s-a născut în sufletul său.
El a spus acelor preşedinţi de misiune că nu ştia cu mai multă siguranţă, atunci, ca membru al Primei Preşedinţii, că Dumnezeu Tatăl trăieşte, că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Singurul Fiu Născut al Tatălui şi că plinătatea Evangheliei fusese restaurată, decât a ştiut ca băiat misionar cu 50 de ani în urmă în Australia. El a spus că mărturia lui se schimbase prin aceea că era mult mai uşor să obţină un răspuns de la Domnul. Prezenţa Domnului era mai aproape şi Îl cunoştea pe Domnul mult mai bine decât cu 50 de ani înainte.
Există tendinţa naturală de a-i considera pe aceia care sunt susţinuţi în poziţii de preşedinţi mai importanţi şi mai valoroşi pentru Biserică sau familiile lor decât un membru obişnuit. Într-un fel, simţim că ei valorează mai mult în faţa Domnului decât noi. Biserica nu funcţionează în acest fel!
Am fi foarte dezamăgiţi, soţia mea şi cu mine, să presupunem că vreunul dintre copiii noştri ar crede că noi gândim că suntem mai importanţi pentru familie sau pentru Biserică decât ei sau că o chemare în Biserică este mai demnă de stimă decât alta sau că există vreo chemare mai puţin importantă.
De curând, unul dintre fiii noştri a fost susţinut în calitate de conducător al muncii misionare din episcopie. Soţia lui ne-a spus cât de încântat a fost de această chemare. Se potriveşte cerinţelor mari ale muncii sale. Are spiritul misionarului şi va găsi o utilizare bună pentru limba spaniolă pe care o cunoaşte, pe care a continuat s-o perfecţioneze după zilele în care a slujit ca misionar. Şi noi am fost foarte, foarte încântaţi de chemarea lui.
Ceea ce fiul meu şi soţia lui fac cu micuţii lor copiii depăşeşte orice ar putea face ei în Biserică sau în afara ei. Nicio slujire nu ar putea fi mai importantă în faţa Domnului decât devotamentul unuia faţă de celălalt şi faţă de micuţii lor. Scopul suprem al tuturor activităţilor din Biserică îl reprezintă întărirea căminului şi a familiei.
Ca autorităţi generale ale Bisericii, noi suntem la fel ca dumneavoastră şi dumneavoastră sunteţi la fel ca noi. Aveţi acces în egală măsură la puterile revelaţiei pentru familiile dumneavoastră şi munca dumneavoastră şi chemările dumneavoastră, ca şi noi.
Este adevărat că există o anumită ordine pentru lucrurile din Biserică. După ce ai fost chemat într-un oficiu, primeşti revelaţie care aparţine acelui oficiu şi care nu poate fi dată altora.
Niciun membru al Bisericii nu este preţuit de Domnul mai mult sau mai puţin decât un altul. Biserica nu funcţionează în acest fel! Aduceţi-vă aminte că El este tată – Tatăl nostru. Domnul „nu este părtinitor“.
Noi nu suntem mai de preţ pentru progresul lucrării Domnului decât au fost fratele şi sora Toutai Paletu’a din Nuku’alofa, Tonga sau fratele şi sora Carlos Cifuentes din Santiago, Chile sau fratele şi sora Peter Dalebout din Olanda sau fratele şi sora Tatsui Sato din Japonia sau alte sute de fraţi şi surori pe care i-am cunoscut în timp ce călătoream în jurul lumii. Biserica nu funcţionează în acest fel.
Şi astfel Biserica progresează. Este purtată pe umerii membrilor demni care duc vieţi obişnuite în familii obişnuite, îndrumaţi de Duhul Sfânt şi de Lumina lui Hristos care este în ei.
Depun mărturie că Evanghelia este adevărată şi că valoarea sufletelor este mare în ochii lui Dumnezeu – a fiecărui suflet – şi că noi suntem binecuvântaţi să fim membri ai Bisericii. Am mărturia care mă face demn pentru chemarea pe care o am. Am avut-o de când am întâlnit Prima Preşedinţie, cu atât de mulţi ani în urmă. O depun în faţa dumneavoastră în numele lui Isus Hristos, amin.