„Eu sunt”
Caritatea lui Hristos – evidentă în loialitatea totală față de voia divină – a fost neclintită și continuă să fie neclintită.
Este ziua de sabat și ne-am adunat să vorbim despre Hristos și despre El răstignit. Eu știu că Mântuitorul meu trăiește.
Gândiți-vă la această imagine din ultima zi din viața muritoare a lui Isus. O mulțime se adunase, inclusiv soldați romani, înarmați cu ciomege și săbii. Conduși de trimiși ai preoților cei mai de seamă, care aveau torțe în mâini, această mulțime, care își lua misiunea în serios, nu plecase la drum să cucerească o cetate. În acea seară, ei căutau un singur om, un om despre care se știa că nu este înarmat, nu primise instruire militară și nu participase la o luptă fizică niciodată în viața Sa.
Când soldații s-au apropiat, Isus, încercând să-și protejeze ucenicii, a mers spre ei și a spus: „Pe cine căutați?”. Ei au răspuns: „Pe Isus din Nazaret”. Isus a spus: „Eu sunt… Când le-a zis „Eu sunt”, ei s-au dat înapoi și au căzut jos la pământ”.
Pentru mine, aceasta este una dintre cele mai impresionante fraze din întreaga scriptură. Printre altele, aceasta îmi spune clar că simplul fapt de a te afla în prezența Fiului lui Dumnezeu – mărețul Iehova din Vechiul Testament și Păstorul cel Bun din Noul Testament, care nu poartă nicio armă de niciun fel – că simplul fapt de a auzi glasul acestui Adăpost împotriva furtunii, acestui Domn al păcii este suficient pentru a-i face pe cei care I se opun să dea înapoi, împiedicându-se și căzând unul peste altul, și să determine întregul grup să-și dorească să fi fost trimis la munca în bucătărie în seara aceea.
Cu doar câteva zile în urmă, când intrase triumfător în cetate, „toată cetatea s-a pus în mișcare”, cum spune scriptura, întrebând: „Cine este acesta?”. Îmi pot doar imagina că „Cine este acesta?” este întrebarea pe care acei soldați confuzi și-o adresau acum!
Este posibil ca răspunsul la acea întrebare să nu fi fost în felul în care arăta, pentru că Isaia profețise cu aproximativ șapte secole în urmă că „n-avea nici frumusețe, nici strălucire ca să ne atragă privirile și înfățișarea Lui n-avea nimic care să ne placă”. Cu siguranță nu a fost în îmbrăcămintea Sa fină și nici în însemnata Sa bogăție personală, pe care nici nu le avea. Nu putea să fie în pregătirea de specialitate în sinagogile locale, pentru că nu avem nicio dovadă că a învățat vreodată de la vreuna dintre ele, deși, chiar din tinerețea Sa, El i-a putut face de rușine pe cărturarii și învățătorii bine pregătiți, uimindu-i cu doctrina Sa „ca unul care avea putere”.
De la acea propovăduire în templu până la intrarea triumfală în Ierusalim și la arestarea Sa nedreaptă, Isus a avut parte, în mod obișnuit, de situații grele, adesea diabolice, în care a fost întotdeauna triumfător – victorii pentru care noi nu avem nicio explicație, cu excepția ADN-ului Său divin.
Totuși, de-a lungul istoriei, mulți au simplificat, chiar trivializat imaginea noastră despre El și mărturia Sa despre cine era El. Ei au redus neprihănirea Sa la simplă prudență, dreptatea Sa la simplă furie, mila Sa la simplă permisivitate. Trebuie să ne ferim de variantele simpliste ale Lui, care, convenabil, ignoră învățăturile pe care noi le considerăm stânjenitoare. Această „reducere la derizoriu” a fost aplicată până și virtuții Sale supreme și definitorii, dragostea Sa.
În timpul misiunii Sale din viața muritoare, Isus a propovăduit că existau două mari porunci. Ele au fost propovăduite în această conferință și vor fi veșnic propovăduite: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău [și] să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Dacă vrem să-L urmăm pe Salvator cu credință în aceste două legi esențiale și inextricabil legate, trebuie să respectăm cu strictețe ceea ce a spus El de fapt. Și ce a spus El de fapt a fost: „Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele”. În aceeași seară, El a spus să ne „[iubim] unii pe alții cum v-am iubit Eu”.
În aceste scripturi, expresiile care definesc adevărata dragoste ca a lui Hristos – numită uneori caritate – sunt esențiale.
Ce definesc ele? Cum a iubit Isus?
În primul rând, El a iubit „cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată tăria [Sa]” , ceea ce I-a dat puterea să vindece cele mai profunde dureri și să rostească cele mai dure adevăruri. Pe scurt, El este cel care a putut să dea har și să insiste asupra adevărului în același timp. Așa cum a spus Lehi în binecuvântarea dată fiului său, Iacov: „Mântuirea vine în și prin Mesia cel Sfânt; căci El este plin de har și adevăr”. Dragostea Sa face posibil să primim o îmbrățișare încurajatoare când este necesară și să bem o cupă amară când trebuie s-o bem. Ca urmare, noi încercăm să iubim – cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul și cu toată tăria – pentru că acesta este modul în care ne iubește El.
A doua caracteristică a carității divine a lui Isus a fost supunerea Sa față de orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu, aliniind întotdeauna voia și comportamentul Său la cele ale Tatălui Său Ceresc.
Când a sosit în emisfera vestică, după învierea Sa, Hristos a spus nefiților: „Iată, Eu sunt Isus Hristos… Eu am băut din cupa aceea amară pe care Tatăl Mi-a dat-o… prin care Eu am împlinit voința Tatălui… de la început.
Din miriadele de moduri în care s-ar fi putut prezenta, Isus a făcut aceasta declarându-Și supunerea față de voia Tatălui – cu toate că, nu cu mult timp înainte, în ceasul în care a avut cea mai mare nevoie, acest Singur Fiu Născut al lui Dumnezeu S-a simțit total părăsit de Tatăl Său. Caritatea lui Hristos – evidentă în loialitatea totală față de voia divină – a fost neclintită și continuă să fie neclintită, nu numai în zilele ușoare și fără greutăți, ci, în special, în cele mai întunecate și grele.
Isus a fost „om al durerii”, spune scriptura. A avut parte de tristețe, epuizare, dezamăgire și singurătate cruntă. În aceste momente și întotdeauna, dragostea lui Isus nu a încetat și nici cea a Tatălui Său. Cu o astfel de dragoste matură – cea care acționează, dă putere și împărtășește – nici dragostea noastră nu va da greș.
Așadar, dacă, uneori, cu cât încercați mai mult, cu atât pare a fi mai greu; dacă, chiar în timp ce încercați să vă depășiți limitele și neajunsurile, dați de cineva sau ceva care vă pune, cu hotărâre, la încercare credința; dacă, în timp ce acționați cu dedicare, sunt, totuși, momente în care simțiți, că vă copleșește teama, aduceți-vă aminte că la fel a fost pentru mulți oameni credincioși și minunați din toate timpurile. De asemenea, aduceți-vă aminte că există o forță în univers hotărâtă să se opună fiecărui lucru bun pe care încercați să-l faceți.
Ca urmare, în timpuri de bogăție, precum și în cele de sărăcie, când suntem lăudați în particular și criticați în public, prin elementele de natură divină ale restaurării, dar și prin slăbiciunile umane care fac, inevitabil, parte din aceasta, noi continuăm să rămânem în adevărata Biserică a lui Hristos. De ce? Pentru că, precum Mântuitorul nostru, noi ne-am înscris pentru a face tot cursul – nu să ne oprim după primul scurt test de început, ci să continuăm până la examenul final. Partea bună a acestui curs este că Învățătorul Suprem ne-a dat tuturor răspunsuri cu cărțile deschise la teste înainte de a începe cursul. Mai mult, noi avem o oaste de profesori care ne reamintesc acele răspunsuri la verificările periodice de-a lungul drumului. Dar, desigur, nimic nu va merge bine dacă noi continuăm să lipsim de la ore.
„Pe cine căutați?” Din toată inima noastră noi răspundem: „Isus din Nazaret”. Când El spune: „Eu sunt”, noi ne plecăm genunchii înaintea Sa și limba noastră mărturisește că El este Hristosul cel Viu, că doar El a ispășit pentru păcatele noastre, că El ne-a purtat pe brațe chiar și atunci când am crezut că ne-a părăsit. Când vom sta înaintea Sa și vom vedea rănile din mâinile Sale și picioarele Sale, vom începe să înțelegem ce a însemnat pentru El să ne poarte păcatele și să cunoască durerea, să se supună total voii Tatălui Său – totul din dragoste pură pentru noi. Să vorbim semenilor despre credință, pocăință, botez, darul Duhului Sfânt și primirea binecuvântărilor noastre în casa Domnului – acestea sunt „principiile și rânduielile” fundamentale, care dezvăluie, în cele din urmă, dragostea noastră pentru Dumnezeu și semeni și care caracterizează, cu bucurie, adevărata Biserică a lui Hristos.
Frați și surori, depun mărturie că Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă este mijlocul dat de Dumnezeu pentru exaltarea noastră. Evanghelia propovăduită de Biserică este adevărată și preoția care îi susține legitimitatea nu are surse pământene. Depun mărturie că Russell M. Nelson este profet al Dumnezeului nostru, așa cum au fost predecesorii săi și cum vor fi succesorii Săi. Și, într-o zi, îndrumarea profetică va conduce o generație să-L vadă pe Mesagerul Salvării coborând ca „fulgerul de la răsărit” și noi vom exclama: „Isus din Nazaret”. Cu brațele veșnic întinse și dragoste neprefăcută, El va răspunde: „Eu sunt”. Promit aceasta cu putere și autoritate apostolică, în numele Său sfânt, chiar Isus Hristos, amin.