Cei mai mari conducători sunt cei mai mari ucenici

Stephen W. Owen

Preşedintele general al Tinerilor Băieţi

Vor exista momente când calea va părea întunecată, dar continuaţi să-L urmaţi pe Salvator. El cunoaşte calea; de fapt, El este calea.

Când aveam 12 ani, tatăl meu m-a dus la vânătoare în munţi. Ne trezeam la 3:00 dimineaţa, puneam şaua pe cai şi ne îndreptam spre zona împădurită a munţilor în întuneric total. Oricât de mult îmi plăcea să vânez cu tatăl meu, în acel moment mă simţeam puţin neliniştit. Nu mai fusesem niciodată pe acei munţi şi nu puteam să văd cărarea – de fapt, nu puteam vedea mai nimic! Singurul lucru pe care îl puteam vedea era o lanternă micuţă pe care o avea tatăl meu, care lumina slab pinii din faţa noastră. Dacă ar fi alunecat calul meu şi ar fi căzut – putea să vadă pe unde mergea? Dar acest gând mă liniştea: „Tata ştie unde merge. Dacă îl voi urma, totul va fi bine”.

Şi totul a fost bine. În cele din urmă, a ieşit soarele şi am petrecut o zi minunată împreună. În timp ce ne îndreptam spre casă, tata mi-a arătat un maiestos vârf de munte abrupt, care era mai vizibil decât ceilalţi. „Acela este Windy Ridge”, a spus. „Acolo se vânează cel mai bine.” Am ştiut imediat că voiam să mă întorc şi să urc pe Windy Ridge într-o zi.

În anii ce au urmat, l-am auzit pe tata vorbind adesea despre Windy Ridge, dar nu ne-am întors niciodată acolo – până când, într-o zi, 20 de ani mai târziu, l-am sunat pe tata şi i-am spus: „Hai să mergem pe Windy”. Încă o dată, am pus şaua pe cai şi am plecat spre munţi. Aveam atunci peste 30 de ani şi eram un călăreţ experimentat, dar am fost surprins de faptul că simţeam aceeaşi nelinişte pe care o simţisem când aveam 12 ani. Dar tatăl meu ştia drumul, iar eu l-am urmat.

În cele din urmă, am ajuns pe vârful muntelui Windy. Priveliştea era captivantă şi sentimentul copleşitor pe care îl aveam era că voiam să mă reîntorc – nu pentru mine de această dată, ci pentru soţie şi copiii mei. Voiam ca ei să trăiască ceea ce am trăit eu.

De-a lungul anilor, am avut multe ocazii de a-i conduce pe fiii mei şi pe alţi tineri băieţi pe vârfuri de munte, aşa cum tatăl meu m-a condus pe mine. Aceste experienţe m-au făcut să cuget la ceea ce înseamnă a conduce – şi ceea ce înseamnă a urma.

Isus Hristos, cel mai mare conducător şi cel mai mare ucenic

Dacă ar fi să vă întreb: „Care a fost cel mai mare conducător care a trăit vreodată?”, ce aţi răspunde? Răspunsul este, bineînţeles, Isus Hristos. El este exemplul perfect în ceea ce priveşte toate calităţile de conducere pe care ni le putem închipui.

Dar, dacă v-aş întreba: „Cine este cel mai mare ucenic care a trăit vreodată?” – nu ar fi răspunsul, din nou, Isus Hristos? El este cel mai mare conducător deoarece El este cel mai mare ucenic – El Şi-a urmat Tatăl în mod perfect, în toate lucrurile.

Lumea ne învaţă că cei care sunt conducători trebuie să fie puternici; dar Domnul ne învaţă că ei trebuie să fie blânzi. Conducătorii din lume dobândesc putere şi influenţă prin talentul, îndemânările şi averea lor. Conducătorii asemănători lui Hristos dobândesc putere şi influenţă prin „convingere, prin răbdare îndelungată, prin bunătate şi blândeţe şi prin dragoste sinceră”.¹

În ochii lui Dumnezeu, cei mai mari conducători au fost întotdeauna cei mai mari ucenici.

Daţi-mi voie să vă împărtăşesc două experienţe, din interacţiunile mele recente cu tineri băieţi ai Bisericii, care m-au învăţat despre conducere şi ucenicie.

Cu toţii suntem conducători

Recent, soţia mea şi cu mine am participat la o adunare de împărtăşanie departe de episcopia noastră de acasă. Chiar înainte de întâlnire, un tânăr băiat s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă vreau să ajut la distribuirea împărtăşaniei. Am spus: „Mi-ar plăcea foarte mult”.

M-am aşezat lângă alţi diaconi şi l-am întrebat pe cel care stătea lângă mine: „Care este însărcinarea mea?”. El mi-a spus că trebuie să încep din spatele capelei, pe rândul din mijloc, şi că el se va afla pe partea cealaltă a aceleiaşi secţiuni, iar împreună ne vom îndrepta spre partea din faţă.

I-am spus: „Nu am mai făcut asta de mult timp”.

El mi-a răspuns: „Nu-i nimic. Te vei descurca. Aşa m-am simţit şi eu la început”.

Mai târziu, cel mai tânăr diacon al cvorumului, rânduit cu doar câteva săptămâni înainte, a ţinut o cuvântare la adunarea de împărtăşanie. După adunare, ceilalţi diaconi s-au adunat în jurul lui pentru a-i spune cât de mândri erau de colegul lor, membru al cvorumului.

În timp ce i-am vizitat în acea zi, am aflat că, în fiecare săptămână, membrii tuturor cvorumurilor Preoţiei aaronice din acea episcopie îi contactau şi îi invitau pe tinerii băieţi să participe la cvorumurile lor.

Acei tineri băieţi erau cu toţii mari conducători. Şi, în mod evident, aveau parte de ajutorul deţinătorilor Preoţiei lui Melhisedec, părinţilor şi a altora care îi îndrumau în îndatoririle lor. Adulţii grijulii ca aceştia văd tinerii băieţi nu doar aşa cum sunt, ci aşa cum pot deveni. Atunci când vorbesc cu tinerii băieţi sau despre aceştia, ei nu se concentrează pe slăbiciunile lor. În schimb, ei accentuează calităţile de mari conducători de care aceştia dau dovadă.

Dragi tineri băieţi, aşa vă vede Domnul. Vă invit să vă vedeţi pe voi înşivă în acest mod. Vor fi momente în viaţa voastră când veţi fi chemaţi să conduceţi. În alte momente, vi se va cere să urmaţi. Dar mesajul meu pentru voi astăzi este că, indiferent de chemarea voastră, voi sunteţi mereu conducători şi sunteţi mereu ucenici. Conducerea este un mod prin care ne dovedim calitatea de ucenic – este pur şi simplu un aspect care ţine de a-i ajuta pe alţii să vină la Hristos, lucru pe care îl fac adevăraţii ucenici. Dacă vă străduiţi să fiţi un ucenic al lui Hristos, atunci puteţi să-i ajutaţi pe alţii să-L urmeze şi puteţi fi un conducător.

Abilitatea voastră de a conduce nu este rezultatul personalităţii voastre prietenoase, al abilităţii de a motiva sau al talentului de a vorbi în public. Ea este rezultatul angajamentului vostru de a-L urma pe Isus Hristos. Este rezultatul dorinţei voastre de a fi, în cuvintele folosite de Avraam „un discipol al dreptăţii”². Dacă puteţi face asta – chiar dacă nu sunteţi perfecţi, dar încercaţi – atunci sunteţi un conducător.

Slujirea în preoţie este conducere

Cu altă ocazie, mă aflam în Noua Zeelandă vizitând casa unei mame singure cu trei copii adolescenţi. Cel mai mare fiu avea 18 ani şi primise Preoţia lui Melhisedec cu o duminică în urmă. L-am întrebat dacă a avut ocazia de a-şi exercita această preoţie. El a spus: „Nu sunt sigur ce înseamnă asta”.

I-am spus că acum avea autoritatea de a oferi o binecuvântare a preoţiei de alinare sau de sănătate. M-am uitat la mama sa, care nu avusese alături de ea un deţinător al Preoţiei lui Melhisedec timp de mulţi ani. Am spus: „Cred că ar fi minunat dacă ai oferi o binecuvântare mamei tale”.

El mi-a răspuns: „Nu ştiu cum”.

I-am explicat că putea să-şi pună mâinile pe capul mamei sale, să-i rostească numele, să declare că îi oferă o binecuvântare prin autoritatea Preoţiei lui Melhisedec, să spună orice îi va pune Spiritul în minte şi în inimă şi să încheie în numele lui Isus Hristos.

A doua zi, am primit un e-mail de la el. Printre altele, scria: „În această seară am binecuvântat-o pe mama… M-am simţit foarte, foarte neliniştit şi nepotrivit, aşa că m-am rugat în continuu pentru a mă asigura că am Spiritul cu mine, pentru că nu puteam oferi o binecuvântare fără El. Când am început, am uitat complet de mine şi de slăbiciunile mele … [Nu mă aşteptam] să simt o putere spirituală şi emoţională atât de mari … Apoi, sentimentul de iubire m-a copleşit atât de mult, încât nu mi-am putut stăpâni emoţiile, aşa că am îmbrăţişat-o pe mama şi am plâns ca un copil… Chiar şi acum, în timp ce scriu, [simt] Spiritul [atât de puternic], încât nu vreau să mai păcătuiesc vreodată… Iubesc această Evanghelie”³.

Nu este înălţător să vedem cum un tânăr băiat, aparent obişnuit, poate realiza lucruri măreţe prin slujirea în preoţie, chiar şi atunci când se simte nepotrivit? Am aflat de curând că acest tânăr vârstnic şi-a primit chemarea în misiune şi va intra în Centrul de pregătire a misionarilor luna viitoare. Cred că el va conduce multe suflete la Hristos, pentru că a învăţat cum să îl urmeze pe Hristos în slujirea sa în cadrul preoţiei – începând acasă, unde exemplul său are o influenţă profundă asupra fratelui său de 14 ani.

Dragi fraţi, chiar dacă ne dăm seama sau nu, oamenii ne admiră – membrii familiei, prietenii chiar şi străinii. Ca deţinători ai preoţiei, nu este de ajuns ca noi doar să venim la Hristos, datoria noastră acum este să „[invităm] pe toţi să vină la Hristos”⁴. Nu putem fi mulţumiţi doar să primim binecuvântări spirituale pentru noi; trebuie să conducem oamenii pe care îi iubim spre aceleaşi binecuvântări – şi, ca ucenici ai lui Isus Hristos, trebuie să îi iubim pe toţi. Porunca Salvatorului dată lui Petru este şi o poruncă dată nouă: „După ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi”⁵.

Urmaţi-L pe bărbatul din Galilea

Vor exista momente când calea va părea întunecată, dar continuaţi să-L urmaţi pe Salvator. El cunoaşte calea; de fapt, El este calea⁶. Cu cât sunteţi mai hotărâţi să veniţi la Hristos, cu atât mai profundă va fi dorinţa voastră de a-i ajuta pe alţii să simtă ceea ce voi aţi simţit. Un alt cuvânt pentru acest sentiment este caritate, „pe care [Tatăl] a dăruit-o tuturor acelora care Îl urmează cu adevărat pe Fiul Său, Isus Hristos”⁷. Apoi, veţi descoperi că, prin faptul de a-L urma pe Hristos, îi conduceţi pe alţii către El sau, folosind cuvintele preşedintelui Thomas S. Monson: „Când Îl urmăm pe acel Om din Galilea – chiar Domnul Isus Hristos – influenţa noastră va fi simţită [în bine] oriunde suntem, oricare ar fi chemările noastre”⁸.

Îmi depun mărturia că aceasta este Biserica adevărată a lui Hristos. Suntem conduşi de un profet al lui Dumnezeu, preşedintele Monson – un mare conducător care este, de asemenea, şi un ucenic adevărat al Salvatorului. În numele lui Isus Hristos, amin.