Vă va pune pe umerii Săi şi vă va duce acasă
Preşedintele Dieter F. Uchtdorf
al doilea consilier în Prima Preşedinţie
La fel cum Păstorul cel Bun găseşte oaia pierdută, dacă vă veţi îndrepta inima spre Salvatorul lumii, El vă va găsi.
Una dintre amintirile mele tulburătoare din copilărie începe cu sunetul sirenelor îndepărtate care mă trezea din somn avertizându-ne că avea loc un atac aerian. Nu după mult timp, un alt sunet, huruitul şi vâjâitul elicelor se apropia treptat până când cutremura văzduhul. După cum ne-a instruit mama, noi, copiii, ne luam fiecare rucsacul cu provizii şi fugeam sus pe deal la adăpostul antiaerian. În timp ce ne grăbeam prin beznă, vedeam semnale luminoase verzi şi albe căzând din cer, marcând ţintele bombardierilor. Foarte curios, toată lumea numea aceste semnale pomi de Crăciun.
Eu aveam patru ani şi eram martor la o lume aflată în război.
Dresda
În apropierea locului în care locuia familia mea, era oraşul Dresda. Cei care au locuit acolo au văzut, probabil, lucruri de o mie de ori mai înspăimântătoare decât cele pe care le-am văzut eu. Incendii puternice, cauzate de mii de tone de explozibil, au cuprins oraşul Dresda, distrugând mai mult de 90 la sută din oraş şi lăsând în urmă numai moloz şi scrum.
În foarte scurt timp, oraşul, care fusese cândva numit „Cutia de bijuterii”, nu mai era. Erich Kästner, un scriitor german a scris despre distrugerea oraşului Dresda: „A fost nevoie o mie de ani pentru a-l construi în toată splendoarea lui, a fost nevoie de o singură noapte pentru a-l distruge în totalitate”1. În timpul copilăriei, nu-mi puteam imagina cum se putea trece vreodată peste distrugerea lăsată de un război început chiar de poporul nostru. Lumea din jurul nostru părea a fi complet fără speranţă şi fără niciun viitor.
Anul trecut, am avut ocazia să mă întorc în Dresda. La şaptezeci de ani după război, este, din nou, o „cutie de bijuterii”. Ruinele au fost înlăturate iar oraşul a fost restaurat şi chiar îmbunătăţit.
În timpul vizitei mele, am văzut frumoasa catedrală lutherană Frauenkirche, Biserica Doamnei noastre. Construită iniţial în anii 1700, fusese una dintre bijuteriile strălucitoare ale oraşului Dresda, dar războiul o transformase în dărâmături. A rămas aşa timp de mulţi ani, până când, într-un final, s-a hotărât reconstruirea ei.
Pietre din catedrala distrusă au fost depozitate şi catalogate şi, dacă a fost posibil, au fost folosite în reconstrucţia catedralei. Astăzi, aceste pietre înnegrite de foc se pot vedea pe pereţii exteriori, ca nişte cicatrici. Ele nu numai că ne aduc aminte de istoria acestei clădiri, ci sunt, de asemenea, un monument al speranţei – un simbol minunat al capacităţii omului de a crea ceva sublim din scrum.
În timp ce am reflectat la istoria oraşului Dresda şi m-am minunat de ingeniozitatea şi hotărârea celor care au restaurat ceea ce fusese distrus în totalitate, am simţit influenţa dulce a Spiritului Sfânt. Cu siguranţă, m-am gândit că, dacă omul poate lua ruinele, molozul şi rămăşiţele unui oraş distrus şi poate reconstrui o clădire impresionantă care se înalţă spre cer, cât de capabil este Tatăl nostru Atotputernic să-i aducă înapoi pe copiii Lui, care au căzut, s-au împotmolit sau s-au pierdut spiritual?
Nu contează cât de complet distruse pot părea vieţile noastre. Nu contează dacă păcatele noastre sunt precum cârmâzul, nu contează cât de mare este amărăciunea noastră, cât de singuri sau abandonaţi ne simţim sau cât de frântă ne este inima. Chiar şi aceia care sunt fără speranţă, care trăiesc în disperare, care au trădat încrederea, care şi-au pierdut integritatea sau care s-au îndepărtat de Dumnezeu pot fi reclădiţi. Cu excepţia acelor puţini fii ai pierzaniei, nu există viaţă atât de distrusă încât să nu poată fi restaurată.
Vestea bucuroasă a Evangheliei este aceasta: datorită planului etern al fericirii oferit de Tatăl nostru Ceresc iubitor şi prin sacrificiul infinit a lui Isus Hristos, noi nu numai că putem fi mântuiţi din starea noastră decăzută şi restauraţi la o stare de curăţenie, ci putem, de asemenea, progresa dincolo de ceea ce îşi pot imagina muritorii şi deveni moştenitori ai vieţii eterne şi lua parte la slava de nedescris a Tatălui.
Pilda oii rătăcite
În timpul slujirii Salvatorului din viaţa muritoare, conducătorii religioşi din perioada aceea nu erau de acord cu faptul că Isus îşi petrecea timpul cu oameni pe care ei îi etichetau ca fiind „păcătoşi”.
Poate lor li se părea că El tolera sau chiar trecea cu vederea comportamentul păcătos. Poate credeau că cea mai bună cale de a-i ajuta pe păcătoşi să se pocăiască era să-i condamne, să-i ridiculizeze şi să-i facă de ruşine.
Când Salvatorul şi-a dat seama care erau gândurile fariseilor şi cărturarilor, El a relatat o povestire:
„Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe islaz, şi se duce după cea pierdută, până când o găseşte?
După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri”2.
De-a lungul secolelor, această pildă a fost interpretată în mod tradiţional ca un apel către noi de a aduce înapoi oaia pierdută şi de a ne întinde braţele către aceia care s-au pierdut. Deşi acest lucru este cu siguranţă potrivit şi bun, mă întreb dacă această pildă nu înseamnă mai mult.
Este posibil ca cel mai important scop al lui Isus să fi fost acela de a preda despre munca Bunului Păstor?
Este posibil ca el să fi depus mărturie despre dragostea lui Dumnezeu pentru copiii Săi rătăciţi?
Este posibil ca mesajul Salvatorului să fi fost că Dumnezeu ştie foarte bine cine sunt cei ce s-au pierdut – şi că El îi va găsi, Îşi va întinde braţele către ei şi îi va salva?
Dacă este aşa, ce trebuie să facă oaia pentru a fi demnă de acest ajutor divin?
Trebuie să ştie să folosească un sextant complicat pentru a-şi calcula coordonatele? Trebuie să poată să folosească un GPS pentru a-şi stabili poziţia? Trebuie să aibă priceperea pentru a crea o aplicaţie prin care să ceară ajutor? Oare are nevoie de recomandarea unei persoane importante înainte ca Bunul Păstor să-i vină în ajutor?
Nu. Cu siguranţă, nu! Oaia este demnă de a fi salvată pur şi simplu deoarece este iubită de Păstorul cel Bun.
Pentru mine, pilda oii rătăcite este unul dintre cele mai utile fragmente din scripturi.
Salvatorul nostru, Păstorul cel Bun, ne cunoaşte şi ne iubeşte. El vă cunoaşte şi vă iubeşte pe dumneavoastră.
El ştie când vă pierdeţi şi ştie unde sunteţi. El vă cunoaşte durerea. Vă cunoaşte rugăminţile tăcute. Vă cunoaşte temerile. Vă cunoaşte lacrimile.
Nu contează cum v-aţi pierdut – fie că a fost din cauza alegerilor dumneavoastră greşite sau din cauza împrejurărilor pe care nu le-aţi putut controla.
Ceea ce contează este că dumneavoastră sunteţi copilul Lui. Şi vă iubeşte. El îi iubeşte pe copiii Lui.
Deoarece vă iubeşte, El vă va găsi. Vă va pune pe umerii Săi cu bucurie. Şi când vă va aduce acasă, El va spune fiecăruia şi tuturor: „Bucuraţi-vă împreună cu Mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută”3.
Ce trebuie să facem?
Dar, poate vă întrebaţi, care e responsabilitatea mea în această situaţie? Cu siguranţă, trebuie să fac mai mult decât doar să aştept să fiu salvat.
În timp ce Tatăl nostru iubitor doreşte ca toţi copiii Lui să se întoarcă la El, El nu-l va forţa pe niciunul să meargă în cer.4 Dumnezeu nu ne va salva dacă noi nu dorim să fim salvaţi.
Deci ce trebuie să facem?
Invitaţia Lui este simplă:
„Întoarceţi-vă la Mine”5.
„Veniţi la Mine”6.
„Apropiaţi-vă de Mine şi am să Mă apropii de voi”7.
În acest mod, noi Îi arătăm că vrem să fim salvaţi.
Este nevoie de puţină credinţă. Dar nu disperaţi. Dacă nu puteţi avea credinţă chiar acum, începeţi cu speranţă.
Dacă nu puteţi spune că ştiţi că Dumnezeu este acolo, puteţi spera că este. Puteţi dori să credeţi.8 Este destul pentru început.
Apoi, acţionând cu credinţă, îndreptaţi-vă inimile către Tatăl Ceresc. Dumnezeu vă va oferi dragostea Sa şi lucrarea Lui de salvare şi transformare va începe.
Cu timpul, veţi recunoaşte mâna Lui în viaţa dumneavoastră. Veţi simţi dragostea Lui. Şi dorinţa de a merge în lumina Lui şi de a urma calea Sa va creşte cu fiecare pas pe care-l faceţi cu credinţă.
Noi numin aceşti paşi făcuţi cu credinţă „supunere”.
Acesta nu este un cuvânt la modă în aceste zile. Dar supunerea este un concept preţuit în Evanghelia lui Isus Hristos deoarece noi ştim că, „prin ispăşirea lui Hristos, toţi oamenii pot fi salvaţi supunându-se legilor şi rânduielilor Evangheliei”9.
Pe măsură ce creştem în credinţă, noi trebuie să creştem, de asemenea, în loialitate. Am citat mai devreme un autor german care a deplâns distrugerea oraşului Dresda. El a scris, de asemenea, fraza: „Es gibt nichts Gutes, ausser: Man tut es”. Pentru cei care nu vorbesc limba celestială, această frază se traduce prin: „Nu există nimic bun decât dacă îl faci tu”10.
Dumneavoastră şi cu mine putem vorbi elocvent despre lucruri spirituale. Putem impresiona oamenii cu interpretarea noastră intelectuală abilă a subiectelor religioase. Putem vorbi cu entuziasm extravagant despre religie şi putem „visa la casa ce sus [vom] avea”11 Dar dacă credinţa noastră nu schimbă modul în care trăim – dacă lucrurile în care credem nu ne influenţează deciziile zilnice – religia noastră este în zadar iar credinţa noastră, dacă nu este moartă, nu este cu siguraţă vie şi este în pericol de a se stinge.12
Supunerea oferă tărie credinţei. Supunerea este cea care ne umple sufletele cu lumină.
Dar, cred că uneori înţelegem greşit ce este supunerea. S-ar putea să o vedem ca pe un scop în sine, nu ca un mijloc de a ajunge la un scop. Sau, aşa cum pentru a modela fierul este nevoie să-l trecem prin foc şi să-l batem cu ciocanul pe nicovală, la fel am putea să-i modelăm cu ciocanul supunerii şi nicovala poruncilor pe cei pe care îi iubim pentru a-i transforma în fiinţe mai sfinte, cereşti.
Nu mă îndoiesc că există momente în care avem nevoie de o chemare fermă la pocăinţă. Cu siguranţă, la inima unora se poate ajunge numai în acest mod.
Dar poate există o altă metaforă care poate explica motivul pentru care ne supunem poruncilor lui Dumnezeu. Poate supunerea nu este chiar procesul de îndoire, răsucire şi ciocănire a sufletelor noastre în ceva ce nu suntem cu adevărat. Ci este procesul prin care noi descoperim din ce suntem făcuţi cu adevărat.
Suntem creaţi de către Atotputernicul Dumnezeu. El este Tatăl nostru Ceresc. Noi suntem literalmente copiii Săi de spirit. Suntem făcuţi din cel mai preţios şi rafinat material dumnezeiesc şi, astfel, purtăm în noi esenţa divinităţii.
Totuşi aici, pe pământ, gândurile şi faptele noastre sunt influenţate în mod negativ de lucruri corupte, profane şi impure. Praful şi mizeria lumii ne pătează sufletele şi ne este greu să recunoaştem şi să ne amintim de moştenirea şi de scopul nostru.
Dar toate acestea nu pot schimba cine suntem cu adevărat. Divinitatea fundamentală a naturii noastre rămâne. Iar în momentul în care alegem să ne îndreptăm gândurile şi sentimentele spre Salvatorul nostru preaiubit şi să păşim pe calea uceniciei, se întâmplă ceva miraculos. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi ne umple inimile; lumina adevărului ne umple minţile; începem să nu mai avem dorinţa de a păcătui şi nu mai vrem să umblăm în întuneric.13
Ajungem să vedem supunerea nu ca pe o pedeapsă, ci ca pe o cărare liberă spre destinul nostru divin. Şi treptat, corupţia, impurităţile şi limitările acestui pământ vor începe să ne părăsească. În cele din urmă, spiritul nepreţuit, etern al fiinţei cereşti din interiorul nostru este revelat şi natura noastră devine o sursă de bunătate.
Sunteţi demni de a fi salvaţi
Fraţi şi surori, eu depun mărturie că Dumnezeu ne vede aşa cum suntem noi cu adevărat – şi El ne consideră demni de a fi salvaţi.
Poate simţiţi că viaţa dumneavoastră este în ruine. Poate aţi păcătuit. Poate vă este teamă, sunteţi furios, îndurerat sau chinuit de îndoieli. Dar la fel cum Păstorul cel Bun găseşte oaia pierdută, dacă vă veţi îndrepta inima spre Salvatorul lumii, El vă va găsi.
El vă va salva.
El vă va ridica şi vă va pune pe umerii Lui.
El vă va duce acasă.
Dacă mâinile oamenilor pot transforma dărâmăturile şi ruinele într-o casă frumoasă de preaslăvire, atunci putem avea încredere că Tatăl nostru Ceresc iubitor poate şi doreşte să ne transforme. Planul Său constă în a ne clădi în ceva mult mai măreţ decât am fost – mult mai măreţ decât ne putem imagina vreodată. Cu fiecare pas pe care îl facem cu credinţă pe cărarea uceniciei, noi creştem şi devenim fiinţele cu slavă eternă şi bucurie infinită care am fost menite să devenim.
Aceasta este mărturia mea, binecuvântarea mea şi rugăciunea mea umilă, în numele sacru al Învăţătorului nostru, în numele lui Isus Hristos, amin.