Eu sunt un copil al Domnului

Vârstnicul Donald L. Hallstrom

din Preşedinţia celor Şaptezeci

O înţelegere corectă a moştenirii noastre cereşti este esenţială pentru exaltare.

Doctrina noastră de bază include cunoaşterea faptului că noi suntem copiii unui Dumnezeu Viu. Acesta este motivul pentru care unul dintre cele mai sacre nume ale Sale este Tatăl – Tatăl Ceresc. Această doctrină a fost propovăduită cu claritate de profeţi de-a lungul secolelor.

Când a fost ispitit de Satana, Moise l-a respins, spunând: „Cine eşti tu? Pentru că, iată, eu sunt un fiu al lui Dumnezeu”¹.
Adresându-se poporului lui Israel, psalmistul a proclamat: „Toţi sunteţi fii ai Celui Prea Înalt”².
Pavel i-a învăţat pe atenieni pe Colina lui Marte că ei erau „de neam din Dumnezeu”³.
Joseph Smith şi Sidney Rigdon au avut o viziune în care i-au văzut pe Tatăl şi pe Fiul şi un glas ceresc a declarat că locuitorii pământului „sunt născuţi ca fiice şi fii ai lui Dumnezeu”⁴.
În anul 1995, cincisprezece apostoli şi profeţi au afirmat: „Toate fiinţele umane… sunt făcute după chipul lui Dumnezeu. Fiecare este un fiu sau o fiică iubită ai unor părinţi cereşti”⁵.
Preşedintele Thomas S. Monson a depus mărturie: „Noi suntem fiice şi fii ai lui Dumnezeu… nu putem avea această convingere cu adevărat fără să simţim un fel nou şi profund de tărie şi putere”⁶.

Această doctrină este atât de fundamentală, atât de des afirmată şi, drept urmare, atât de simplă, încât pare că este banală, când, de fapt, este o cunoaştere extraordinară pe care noi o putem dobândi. O înţelegere corectă a moştenirii noastre cereşti este esenţială pentru exaltare. Este esenţial să înţelegem măreţul plan al salvării şi să hrănim credinţa în primul născut al Tatălui, Isus Hristosul, şi în ispăşirea Sa plină de milă.⁷ Mai mult, ne oferă un motiv continuu pentru ca noi să facem şi să ţinem legămintele noastre esenţiale şi eterne.

Cu câteva excepţii, toată lumea care participă la această adunare ar putea să cânte chiar acum, fără să aibă versurile sau fără să fie acompaniaţi, „Copil al Domnului”⁸. Acest imn preaiubit este unul dintre cele mai des cântate în această Biserică. Dar întrebarea vitală este: „Noi chiar ştim acest lucru?”. Ştim acest lucru în mintea, inima şi în sufletul nostru? Oare faptul că avem părinţi cereşti reprezintă prima şi cea mai profundă identitate a noastră?

Aici, pe pământ, ne identificăm în multe moduri diferite, inclusiv în funcţie de locul naşterii, de naţionalitatea noastră şi de limba noastră. Unii se identifică chiar în funcţie de ocupaţia lor sau de pasiunea lor. Aceste identităţi pământeşti nu sunt greşite decât dacă înlocuiesc sau interferează cu identitatea noastră eternă – aceea că suntem un fiu sau o fiica a lui Dumnezeu.

Când fiica noastră cea mică avea şase ani şi era în clasa întâi la şcoală, învăţătorul ei le-a dat copiilor să facă un exerciţiu în clasă. Era luna octombrie, luna Halloween-ului, o sărbătoare ţinută în anumite părţi ale lumii. Deşi nu este sărbătoarea mea preferată, presupun că Haloween-ul are anumite aspecte inocente şi eliberatoare.

Învăţătorul le-a dat câte o bucată de hârtie tinerilor elevi. În partea de sus a foii era schiţată o vrăjitoare din basme (v-am spus că aceasta nu este sărbătoarea mea preferată) care stătea lângă un ceaun în care fierbea ceva. Întrebarea care era scrisă pe foaie, pentru a stimula imaginaţia copiilor şi pentru a le testa capacităţile de bază privind scrisul, era: „Tocmai aţi băut un pahar din ceea ce vrăjitoarea fierbea. Ce vi s-a întâmplat?”. Vă rog să înţelegeţi că nu împărtăşesc această povestire pentru a o recomanda învăţătorilor.

„Tocmai aţi băut un pahar din ceea ce vrăjitoarea fierbea. Ce vi s-a întâmplat?” Scriind pe cât de bine ar fi putut un începător, micuţa noastră a scris: „Voi muri şi voi ajunge în Rai. Îmi va plăcea acolo. Îmi va plăcea acolo pentru că este cel mai bun loc în care să fim deoarece suntem alături de Tatăl Ceresc”. Cu siguranţă, acest răspuns l-a surprins pe învăţătorul ei; totuşi, când fiica noastră a adus acasă exerciţiul, am văzut că i-a fost dată o stea, ce reprezenta cea mai mare notă.

În viaţa reală, noi ne confruntăm cu greutăţi adevărate, nu imaginare. Simţim durere – fizică, emoţională şi spirituală. Ni se frânge inima când circumstanţele sunt foarte diferite faţă de ceea ce noi am anticipat. Avem parte de nedreptate atunci când pare că nu merităm ce ni se întâmplă. Suntem dezamăgiţi atunci când cineva în care aveam încredere nu şi-a respectat promisiunile. Avem probleme de sănătate şi financiare care ne pot bulversa. Poate că vom avea momente de îndoială, când încă nu înţelegem pe deplin ceva legat de doctrina sau istoria Bisericii.

Când în viaţă avem parte de momente dificile, care este prima noastră reacţie? Este una de confuzie, de îndoială sau facem un pas înapoi din punct de vedere spiritual? Este o lovitură pentru credinţa noastră? Îl învinovăţim pe Dumnezeu sau pe alţii pentru ceea ce ni se întâmplă? Sau prima noastră reacţie este să ne amintim cine suntem – şi anume, că suntem copiii unui Dumnezeu iubitor? Este aceasta însoţită de o încredere absolută în faptul că El permite anumite suferinţe pământeşti deoarece El ştie că ne va binecuvânta, precum focul topitorului, să devenim asemănători Lui şi să dobândim moştenirea noastră eternă?⁹

Recent, am participat la o adunare alături de vârstnicul Jeffrey R. Holland. Atunci când ne învăţa principiul că viaţa muritoare poate fi dureroasă, dar că greutăţile noastre au un scop etern – chiar dacă nu înţelegem acest lucru în acel moment – vârstnicul Holland a spus: „Puteţi avea ceea ce vă doriţi sau puteţi avea ceva mai bun”.

Cu cinci luni în urmă, soţia mea, Diane, şi cu mine am mers în Africa împreună cu vârstnicul David A. Bednar şi cu soţia dânsului. Cea de-a şasea şi ultima ţară pe care am vizitat-o a fost Liberia. Liberia este o ţară frumoasă cu un popor nobil şi o istorie bogată, dar lucrurile nu au fost uşoare acolo. Decenii de instabilitate politică şi războaie civile au sărăcit şi mai mult ţara. Pe deasupra, groaznica boală Ebola a ucis aproape cinci mii de persoane în timpul ultimei epidemii. Am fost primul grup dintre conducătorii Bisericii din afara zonei care a vizitat capitala Monrovia de când Organizaţia Mondială a Sănătăţii a declarat-o ca fiind sigură după criza bolii Ebola.

Într-o duminică dimineaţă foarte fierbinte şi umedă, noi am călătorit către o sală de conferinţe închiriată din centrul oraşului. Toate scaunele disponibile, circa 3.500, au fost ocupate. Numărul final al participanţilor a fost de 4.100. Aproape toţi cei care au venit au trebuit să călătorească pe jos sau folosind un anumit mijloc de transport în comun incomod; nu le-a fost uşor sfinţilor să se adune. Dar au venit. Majoritatea au ajuns cu câteva ore înainte de începerea adunării. Când am intrat în sală, atmosfera spirituală era extraordinară! Sfinţii erau pregătiţi pentru a fi învăţaţi.

Când un vorbitor cita o scriptură, membrii rosteau cu glas tare versetul. Nu conta dacă era un fragment scriptural scurt sau lung, întreaga congregaţie a rostit la unison. Noi nu recomandăm neapărat ca acest lucru să se întâmple, dar a fost cu adevărat impresionat faptul că puteau face acest lucru. Şi corul – a fost foarte impresionant. Cu un dirijor entuziast şi un tânăr băiat de paisprezece ani la pian, membrii au intonat cu energie şi tărie.

Apoi, vârstnicul Bednar a vorbit. Acesta a fost, desigur, momentul principal mult aşteptat al adunării – să audă cum un apostol le propovăduieşte şi depune mărturie. În timpul cuvântării, vârstnicul Bednar, în mod clar fiind îndrumat de Spirit, s-a oprit şi a întrebat: „Ştiţi imnul «Ce trainică temelie»”?

Părea că 4.100 de glasuri au răspuns la unison: „DA!”

Apoi, dânsul a întrebat: „Ştiţi a şaptea strofă?”

Din nou, întregul grup a răspuns: „DA!”

Aranjamentul măreţului imn „Ce trainică temelie”, interpretat de Corul Tabernacolului Mormon în ultimii 10 ani a inclus a şaptea strofă, care înainte nu prea fusese intonată. Vârstnicul Bednar i-a instruit: „Haideţi să intonăm strofele 1, 2, 3 şi 7”.

Fără ezitare, dirijorul s-a ridicat şi pianistul deţinător al Preoţiei aaronice a început imediat să cânte energic primele note. Având un simţ al convingerii pe care nu l-am mai simţit niciodată în timpul intonării unui imn, noi am intonat strofele 1, 2 şi 3. Apoi, intensitatea şi puterea spirituală a crescut când 4.100 de glasuri au intonat a şaptea strofă şi au declarat:

Şi cel ce pe Isus s-a sprijinit,
De Mine, Dumnezeu, nu va fi părăsit.
Şi chiar de Satana să-l ia va dori,
Nicicând nu-l voi părăsi, nicicând nu-l voi părăsi,
Eu nu-l voi lăsa şi nu-l voi părăsi.10

În acea zi, la acel eveniment spiritual remarcabil, am învăţat o lecţie profundă. Trăim într-o lume care ne poate face să uităm cine suntem cu adevărat. Cu cât sunt mai multe distrageri în jurul nostru, cu atât va fi mai uşor să considerăm legătura noastră cu Dumnezeu ceva obişnuit iar, apoi, să o ignorăm şi, în cele din urmă, să o uităm. Sfinţii din Liberia au puţine bunuri materiale şi totuşi par să aibă totul din punct de vedere spiritual. Ceea ce am văzut în acea zi în Monrovia a fost un grup de fiice şi fii ai lui Dumnezeu care ştiau acest lucru!

În ziua de astăzi, indiferent unde locuim sau indiferent de situaţia noastră, este esenţial ca identitatea noastră cea mai importantă să fie cea de copil al lui Dumnezeu. Cunoaşterea acestui lucru ne va mări credinţa, ne va motiva să ne pocăim în continuu şi ne va oferi tăria să fim „neclintiţi şi nestrămutaţi” de-a lungul călătoriei noastre în viaţa muritoare.¹¹ În numele lui Isus Hristos, amin.