„Oricine [îi] primeşte pe [ei], pe Mine Mă primeşte”
Vârstnicul Neil L. Andersen
din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli
Copiii din ziua de astăzi cresc în familii care au multe structuri diferite şi complexe. Trebuie să ne întindem braţele către cei care se simt singuri, lăsaţi pe dinafară sau dincolo de gard.
Dumnezeu iubeşte copiii. El îi iubeşte pe toţi copiii. Salvatorul a spus: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci împărăţia cerurilor este a celor ca ei”1.
Copiii din ziua de astăzi cresc în familii care au multe structuri diferite şi complexe.
De exemplu, astăzi, în Statele Unite, sunt de două ori mai mulţi copii care locuiesc cu un singur părinte decât erau în urmă cu 50 de ani.2 Şi sunt multe familii mai puţin unite în dragostea lor pentru Dumnezeu şi în dorinţa de a ţine poruncile Sale decât înainte.
În mijlocul acestei confuzii spirituale crescânde, Evanghelia restaurată va continua să fie standardul, idealul, modelul stabilit de Domnul.
„Copiii au dreptul de a se naşte din părinţi căsătoriţi şi au dreptul de a fi crescuţi de un tată şi o mamă care-şi onorează jurămintele căsătoriei cu toată fidelitatea…
Soţul şi soţia au o responsabilitate sacră, aceea de a se iubi şi de a se îngriji unul de celălalt şi de copiii lor… Părinţii au datoria sacră de a-şi creşte copiii cu dragoste şi dreptate, de a satisface nevoile lor fizice şi spirituale, de a-i învăţa să se iubească şi să se slujească unul pe altul [şi] să respecte poruncile lui Dumnezeu.”3
Îi recunoaştem pe părinţii buni din întreaga lume, aparţinând tuturor religiilor, care au grijă de copiii lor cu multă dragoste. Şi suntem recunoscători pentru familiile din Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă care se află în grija unui tată şi a unei mame convertiţi la Salvator, care sunt pecetluiţi prin autoritatea preoţiei şi care învaţă, în cadrul familiei lor, să-L iubească pe Tatăl lor Ceresc şi să aibă încredere în Fiul Său, Isus Hristos.
Rugăciune pentru tineri
Dar, rugăciunea mea astăzi este pentru sutele de mii de copii, tineri şi tineri adulţi care nu provin din aceste, în lipsa unui termen mai bun, „familii ideale”. Mă refer nu numai la tinerii care au suferit din cauza morţii, divorţului sau pierderii credinţei părinţilor lor, ci, de asemenea, la sutele de mii de tineri băieţi şi tinere fete din întreaga lume care acceptă în totalitate Evanghelia, fără ca părinţii lor să vină cu ei în Biserică.4
Aceşti tineri sfinţi din zilele din urmă vin în Biserică având multă credinţă. Ei speră ca, într-o zi, să-şi întemeieze o familie ideală proprie.5 Cu timpul, ei devin parte importantă a forţei noastre misionare, a tinerilor noştri adulţi neprihăniţi şi a celor care îngenunchează la altar pentru a-şi forma propria familie.
Delicateţe
Vom continua să predăm modelul stabilit de Domnul cu privire la familie, dar acum, când Biserica are milioane de membri şi există o diversitate mare a copiilor Bisericii, trebuie să fim şi mai delicaţi şi atenţi cu ei. Cultura şi modul de vorbire în cadrul Bisericii noastre sunt, uneori, unice. Copiii de la Societatea Primară nu vor înceta să cânte „Familiile pot fi împreună”6, însă, atunci când ei cântă „Când acasă vine tata, ce bucurie!”7 sau „Tata şi mama ce-i drept mă învaţă”8, nu toţi copiii vor cânta despre familiile lor.
Prietena noastră Bette a împărtăşit o experienţă pe care a avut-o la Biserică la vârsta de 10 ani. Ea a spus: „Învăţătoarea noastră preda o lecţie despre căsătoria în templu. Ea m-a întrebat anume pe mine: «Bette, părinţii tăi nu sunt căsătoriţi în templu, nu-i aşa?» [Învăţătoarea mea şi membrii clasei] ştiau răspunsul”. A urmat lecţia, iar Bette şi-a imaginat că, pentru ea şi familia ei, nu mai există speranţă. Bette a spus: „Au urmat multe nopţi în care am plâns din această cauză. Doi ani mai târziu, când am avut probleme cu inima şi am crezut că voi muri, am intrat în panică crezând că voi fi singură pentru totdeauna”.
Prietenul meu, Leif, mergea singur la Biserică. Odată, în timp ce era la Societatea Primară, i s-a cerut să pregătească o cuvântare scurtă. Nu avea mămică sau tătic la Biserică care să stea lângă el şi să-l ajute în caz că uita ce trebuia să spună. Leif era îngrozit. Decât să se facă de ruşine, el s-a îndepărtat de Biserică luni de zile.
„Isus a chemat la El un copilaş şi l-a pus în mijlocul lor…
Şi oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine.”9
Credinţă în suflet şi daruri spirituale
Aceşti copii şi tineri sunt binecuvântaţi cu credinţă în suflet şi daruri spirituale. Leif mi-a spus: „Am ştiut în adâncul sufletului meu că Dumnezeu era Tatăl meu şi că El mă cunoştea şi mă iubea”.
Prietena noastră Veronique a spus: „În timp ce învăţam principiile Evangheliei şi studiam Cartea lui Mormon, era ca şi cum îmi aminteam lucruri pe care le cunoşteam deja, dar le uitasem”.
Prietena noastră Zuleika este din Alegrete, Brazilia. Deşi membrii familiei sale nu erau credincioşi, la vârsta de 12 ani, Zuleika a început să citească Biblia şi să meargă la biserici din apropiere, căutând să afle mai multe despre Dumnezeu. Având permisiunea ezitantă a părinţilor ei, a studiat împreună cu misionarii, a dobândit o mărturie şi a fost botezată. Zuleika mi-a spus: „În timpul discuţiilor, misionarii mi-au arătat o imagine cu Templul Salt Lake şi mi-au vorbit despre rânduielile pecetluirii. Din acel moment, am avut dorinţa de a intra în casa Domnului şi de a avea o familie eternă”.
Cu toate că este posibil ca situaţia de pe pământ a unui copil să nu fie ideală, ADN-ul spiritual al unui copil este perfect deoarece adevărata identitate a fiecăruia este de fiică sau fiu al lui Dumnezeu.
Preşedintele Thomas S. Monson a spus: „Ajutaţi-i pe copiii lui Dumnezeu să înţeleagă ce este autentic şi important în această viaţă. Ajutaţi-i să dezvolte tăria de a alege calea care îi va păstra în siguranţă pe drumul spre viaţa eternă”10. Să avem mai multă compasiune şi să fim mai dispuşi să ne oferim ajutorul. Aceşti tineri au nevoie de timpul şi de mărturiile noastre.
Brandon, care s-a alăturat Bisericii în timpul liceului, în Colorado, mi-a vorbit despre cei care l-au ajutat atât înainte, cât şi după botezul lui. El a spus: „Am fost în căminele unor familii care trăiau potrivit Evangheliei. Ele mi-au arătat un standard pe care am simţit că îl pot avea în propria familie”.
Veronique, născută în Olanda, a fost colegă de şcoală cu fiica noastră, Kristen, când am locuit în Germania. Veronique a observat: „Elevii care făceau parte din Biserică aveau o lumină în ochii lor. Am ajuns să realizez că acea lumină venea din credinţa lor în Isus Hristos şi din faptul că trăiau potrivit învăţăturilor Sale”.
Prietenul meu Max a fost botezat la vârsta de opt ani. Tatăl său nu era membru al niciunei biserici iar Max putea alege dacă dorea sau nu să meargă la Biserică.
Când era adolescent, după ce nu fusese la Biserică mai multe luni, Max a avut sentimentul că trebuia să se întoarcă la Biserică şi, într-o duminică dimineaţa, a hotărât să se întoarcă. Însă hotărârea lui s-a diminuat în timp ce se apropia de uşa de la intrare a Bisericii; inima i s-a făcut cât un purice.
Acolo, în faţa uşii, stătea noul episcop. Max nu-l cunoştea şi era sigur că episcopul nu-l cunoştea pe el. Când s-a apropiat, episcopul s-a luminat la faţă şi şi-a întins mâna către Max spunând: „Max, mă bucur să te văd!”.
Max a spus: „Când episcopul a rostit aceste cuvinte, m-a cuprins un sentiment cald şi am ştiut că făcusem ceea ce trebuia”11.
Faptul de a şti numele cuiva poate schimba lucrurile.
„Şi [Isus] le-a poruncit să fie aduşi pruncii lor [la El] …
El i-a luat pe pruncii lor, unul câte unul, şi i-a binecuvântat şi S-a rugat Tatălui pentru ei.
Şi atunci când El a făcut aceasta, El iarăşi a plâns.12”
Tineri nebotezaţi încă
La cererea părinţilor, mulţi tineri care iubesc Evanghelia aşteaptă mai mulţi ani să fie botezaţi.
Părinţii lui Emily au divorţat când ea era mică şi nu i-au dat voie să fie botezată până când nu a împlinit 15 ani. Prietena noastră, Emily, vorbeşte cu mare drag despre o conducătoare a Tinerelor Fete care „a sprijinit-o mereu şi a ajutat-o [să-şi] întărească mărturia”13.
Colten şi Preston sunt doi adolescenţi care locuiesc în Utah. Părinţii lor sunt divorţaţi şi nu le-au dat încă voie să fie botezaţi. Deşi nu pot distribui împărtăşania, ei aduc pâinea în fiecare săptămână. Şi, cu toate că nu pot intra în templu să facă botezuri pentru cei morţi cu tinerii când membrii din episcopia lor merg la templu, cei doi fraţi caută nume ale membrilor familiei la centrul de istorie a familiei din apropiere. Cea mai mare influenţă în a-i ajuta pe tinerii noştri să se simtă bineveniţi o au alţi tineri neprihăniţi.
Vârstnicul Joseph Ssengooba
Închei cu un exemplu al unui prieten pe care l-am cunoscut în urmă cu câteva săptămâni în timp ce vizitam Misiunea Lusaka, Zambia.
Vârstnicul Joseph Ssengooba este din Uganda. Tatăl lui a murit când el avea şapte ani. La vârsta de nouă ani, din pricină că mama şi rudele lui nu am putut avea grijă de el, a rămas pe cont propriu. La 12 ani, el i-a întâlnit pe misionari şi a fost botezat.
Joseph mi-a povestit cum a fost prima lui zi la Biserică. „După adunarea de împărtăşanie, am crezut că trebuia să merg acasă, dar misionarii mi-au făcut cunoştinţă cu Joshua Walusimbi. Joshua mi-a spus că el va fi prietenul meu şi mi-a dat o carte cu Cântece pentru copii ca să nu merg la Societatea Primară cu mâna goală. La Societatea Primară, el a mai pus un scaun lângă scaunul lui. Preşedinta Societăţii Primare m-a invitat în faţă şi le-a spus tuturor copiilor să-mi cânte «Copil al Domnului». M-am simţit deosebit”.
Preşedintele de ramură l-a dus pe Joseph la familia Mungoza şi, în următorii patru ani, acela a devenit căminul lui.
Opt ani mai târziu, vârstnicul Joseph Ssengooba şi-a început misiunea iar, spre surprinderea lui, primul său coleg a fost vârstnicul Joshua Walusimbi, băiatul care l-a făcut să se simtă atât de binevenit în prima lui zi la Societatea Primară. Şi cine este preşedintele lui de misiune? Preşedintele Leif Erickson, băieţelul care nu a mai mers la Societatea Primară deoarece i-a fost foarte frică să rostească o cuvântare. Dumnezeu Îi iubeşte pe copiii Săi.
Copiii au venit alergând
În urmă cu câteva săptămâni, când soţia mea, Kathy, şi cu mine am fost în Africa, noi am vizitat Mbuji-Mayi, Republica Democrată Congo. Deoarece capela nu era destul de mare pentru cei 2.000 de membri, am ţinut adunarea afară, sub un acoperiş de plastic susţinut de stâlpi de bambus. Când a început adunarea, am văzut zeci de copii care se uitau la noi, agăţaţi de barele din afara gardului forjat de fier care înconjura locul. Kathy mi-a şoptit: „Neil, nu crezi c-ar trebui să-i invităm pe copii înăuntru?” M-am apropiat de preşedintele de district Kalonji în prezidiu şi l-am întrebat dacă ar putea să-i invite pe copiii din afara gardului să ni se alăture.
Spre surprinderea mea, după ce preşedintele Kalonji i-a invitat, copiii au venit fugind – erau mai mult de 50, poate 100 – unii îmbrăcaţi cu zdrenţe şi cu picioarele goale dar toţi aveau zâmbete frumoase şi feţe fericite.
Am fost profund mişcat de această experienţă şi am văzut-o ca fiind una simbolică a nevoii noastre de a ne întinde braţele tinerilor care se simt singuri, lăsaţi pe dinafară sau dincolo de gard. Să ne gândim la ei, să-i primim cu bucurie, să-i luăm în braţe şi să facem tot ce putem pentru a le întări dragostea pentru Salvator. Isus a spus: „Oricine va primi un copilaş ca acesta în Numele Meu, Mă primeşte pe Mine”14. În numele lui Isus Hristos, amin.