„Am fost străin”
Linda K. Burton
preşedinta generală a Societăţii de Alinare
Hotărâţi, rugându-vă, ce puteţi face – potrivit timpului şi condiţiilor dumneavoastră – pentru a sluji refugiaţilor care locuiesc în cartierele şi comunităţile dumneavoastră.
În ziua în care a fost organizată Societatea de Alinare, Emma Smith a declarat: „Vom face ceva extraordinar… Ne aşteptăm la ocazii extraordinare şi la chemări urgente”1. Acele chemări urgente şi ocazii extraordinare apăreau atunci singure, în mod frecvent – la fel ca şi acum.
Una dintre ocazii a apărut în timpul conferinţei generale din octombrie 1856, când preşedintele Brigham Young a anunţat congregaţia că pionierii cu cărucioare erau împotmoliţi la sute de kilometri depărtare. El a declarat: „Credinţa, religia şi declaraţia voastră de credinţă faţă de religie nu va salva niciunul dintre sufletele voastre în împărăţia celestială a Dumnezeului nostru, dacă nu veţi respecta aceste principii pe care, acum, vi le propovăduiesc. Duceţi-vă şi aduceţi-i aici pe acei oameni care sunt acum pe câmpii şi aveţi o grijă deosebită de acele probleme pe care noi le numim temporale… altfel, credinţa voastră va fi în zadar”2.
Ne amintim cu admiraţie şi recunoştinţă de bărbaţii care, riscând propriile vieţi, au înaintat prin zăpadă pentru a-i salva pe sfinţii care sufereau. Dar ce-au făcut surorile?
„Sora [Lucy Meserve] Smith a consemnat… că, după îndemnul preşedintelui Young, cei care erau prezenţi au trecut la fapte… Femeile «[au renunţat] la jupoanele lor [fuste lungi care se îmbracă pe sub rochie, care erau la modă în acele zile], şosete şi orice lucru de care se puteau lipsi, chiar acolo, în [vechiul] Tabernacol, şi le-au strâns în căruţe pentru a le trimite sfinţilor în munţi»”3.
Câteva săptămâni mai târziu, când cei salvaţi şi companiile de cărucioare s-au apropiat de oraşul Salt Lake, preşedintele Young a adunat iar sfinţii în vechiul Tabernacol. Cu mare urgenţă, el i-a rugat pe sfinţi – în mod special pe surori – să-i îngrijească pe cei suferinzi, să-i hrănească şi să-i primească, spunând: „Pe unii îi veţi găsi cu picioarele îngheţate până la glezne şi unii vor avea mâinile îngheţate… Vrem să-i primiţi ca pe copiii voştri şi să aveţi aceleaşi sentimente pentru ei”4.
De asemenea, Lucy Meserve Smith a consemnat:
„Am făcut tot ceea ce am putut, cu ajutorul surorilor şi fraţilor buni, pentru a-i alina pe cei nevoiaşi… Mâinile şi picioarele lor erau foarte îngheţate… Noi nu am încetat eforturile până când nu s-au simţit toţi bine…
Nu am simţit niciodată mai multă satisfacţie şi, pot spune, plăcere în nicio muncă pe care am făcut-o vreodată în viaţa mea, datorită faptului că a existat un sentiment puternic de unitate…
Ce urmează să facă cele care sunt doritoare să acţioneze?”5.
Iubitele mele surori, această povestire este valabilă pentru zilele noastre şi pentru cei care suferă în întreaga lume. O altă „ocazie extraordinară” ne impresionează inimile.
Există mai mult de 60 de milioane de refugiaţi, inclusiv oamenii din toată lumea strămutaţi cu forţa. Jumătate dintre aceştia sunt copii6. „Aceste persoane au trecut prin greutăţi extraordinare şi încep vieţi noi în… alte ţări, cu alte culturi. Deşi există uneori organizaţii care îi ajută să-şi găsească un loc în care să trăiască şi să aibă lucrurile necesare de bază, ceea ce le lipseşte este un prieten şi un aliat care îi poate ajuta să se familiarizeze cu noul lor cămin, o persoană care îi poate ajuta să înveţe limba, să înţeleagă sistemele societăţilor, guvernelor şi culturilor existente şi să simtă că aparţin acestora”7.
Vara trecută, am întâlnit-o pe sora Yvette Bugingo, care la vârsta de 11 ani a fugit din loc în loc după ce tatăl ei fusese omorât şi trei dintre fraţii ei erau dispăruţi într-o parte a lumii: distrusă de război. În cele din urmă, Yvette şi membrii familiei rămaşi au trăit şase ani şi jumătate ca refugiaţi într-o ţară vecină, până când au putut să se mute într-un cămin permanent unde au fost ajutaţi de un cuplu căsătorit grijuliu cu transportul, şcolile şi alte lucruri. Ea spune că ei „au fost, cu adevărat, un răspuns la rugăciunile noastre”8. Mama ei frumoasă şi adorabila ei soră mai mică sunt cu noi astă seară şi cântă în cor. De când am întâlnit aceste femei frumoase, m-am întrebat deseori: „Dacă povestea lor ar fi povestea mea?”
Noi, surorile, reprezentăm mai mult de jumătate din magazia Domnului, menită să ofere ajutor copiilor Tatălui Ceresc. Magazia Sa nu se compune doar din bunuri materiale, ci şi din timpul, abilităţile şi natura noastră divină. Sora Rosemary M. Wixom ne-a învăţat: „Natura noastră divină ne trezeşte dorinţa de a-i ajuta pe alţii şi ne îndeamnă să acţionăm”9.
Recunoscând natura noastră divină, care ne îndeamnă să acţionăm, preşedintele Russell M. Nelson ne-a îndemnat:
„Avem nevoie de femei care ştiu cum să facă, prin intermediul credinţei lor, ca lucrurile importante să se întâmple şi care sunt apărătoare curajoase ale moralităţii şi familiilor într-o lume plină de păcat… femei care ştiu cum să invoce puterile cerului pentru a proteja şi întări copiii şi familiile…
Căsătorite sau singure, dumneavoastră, dragi surori, aveţi aptitudini aparte şi o intuiţie specială pe care le-aţi primit ca daruri de la Dumnezeu. Noi, fraţii, nu putem să înlocuim influenţa dumneavoastră unică”10.
O scrisoare din partea Primei Preşedinţii, transmisă Bisericii pe 27 octombrie 2015, a exprimat multă preocupare şi compasiune faţă de milioanele de oameni care, din cauza conflictelor civile şi a altor greutăţi, şi-au părăsit căminele căutând protecţie. Prima Preşedinţie a invitat persoanele, familiile şi unităţile Bisericii să slujească, în mod asemănător lui Hristos, în cadrul proiectelor locale de ajutorare a refugiaţilor şi să contribuie la fondul umanitar al Bisericii, dacă este nevoie.
Preşedinţiile generale ale Societăţii de Alinare, Tinerelor Fete şi Societăţii Primare s-au gândit cum să răspundă invitaţiei Primei Preşedinţii. Noi ştim că dumneavoastră, preaiubitele noastre surori de toate vârstele, veniţi din toate mediile de viaţă şi trăiţi în condiţii diferite. Fiecare membră a acestei societăţi de femei sfinte din întreaga lume a făcut legământ la botez de „a [mângâia] pe aceia care au nevoie să fie mângâiaţi”11. Totuşi, noi trebuie să ne amintim că niciuna dintre noi n-ar trebui să fugă mai repede decât este puterea noastră12.
Cu aceste gânduri în minte, am organizat o acţiune de alinare denumită „Am fost străin”. Sperăm că veţi hotărî, rugându-vă, ce puteţi face – potrivit timpului şi condiţiilor dumneavoastră – pentru a sluji refugiaţilor care locuiesc în cartierele şi comunităţile dumneavoastră. Aceasta este o ocazie de a sluji individual, în familii şi prin participare în cadrul unei organizaţii pentru a oferi prietenie, îndrumare şi de a sluji în alte moduri asemănătoare modului în care a slujit Hristos şi este una dintre multele căi prin care surorile pot sluji.
În toate eforturile dumneavoastră pline de rugăciune, trebuie să ţineţi seama de sfatul înţelept al regelui Beniamin, pe care l-a dat poporului său după ce i-a îndemnat pe oameni să aibă grijă de cei nevoiaşi: „Vedeţi ca toate aceste lucruri să fie făcute în înţelepciune şi ordine”13.
Dragi surori, ştim că ajutorul dat altora cu dragoste contează pentru Domnul. Gândiţi-vă la aceste avertizări scripturale:
„Să vă purtaţi cu străinul care trăieşte între voi ca şi cu un băştinaş din mijlocul voastru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă”14.
„Să nu daţi uitării primirea de oaspeţi, căci unii, prin ea au găzduit, fără să ştie, pe îngeri”15.
Salvatorul a spus:
„Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit;
am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi aţi venit să Mă vedeţi”16.
Salvatorul a lăudat dragostea văduvei a cărei contribuţie a fost doar doi bănuţi, deoarece ea a făcut ce a putut17. De asemenea, El a propovăduit pilda bunului samaritean – pe care a încheiat-o cu declaraţia: „Du-te de fă şi tu la fel”18. Uneori, poate fi incomod să acordăm ajutor. Dar când acţionăm împreună, cu dragoste şi unitate, noi putem aştepta ajutorul cerului.
La funeraliile unei remarcabile fiice a lui Dumnezeu, cineva a spus că această soră, în calitate de preşedintă a Societăţii de Alinare la nivel de ţăruş, a lucrat cu ceilalţi din ţăruşul ei pentru a confecţiona pături care să-i încălzească pe oamenii care sufereau în Kosovo în anii 1990. Şi, ca bunul samaritean, ea a depus un efort suplimentar pentru a face mai mult când ea şi fiica ei au condus un camion plin cu aceste pături din Londra la Kosovo. Pe drumul spre casă, ea a primit un îndemn spiritual de neconfundat, care a afectat-o profund. Îndemnul a fost acesta: „Ceea ce ai făcut este un lucru foate bun. Acum, du-te acasă, mergi de-a lungul străzii şi slujeşte aproapelui tău!”19
Funeraliile au fost pline de relatări inspirate despre modul în care această femeie credincioasă a recunoscut şi a răspuns chemărilor extraordinare şi urgente – şi, de asemenea, chemărilor obişnuite – ale celor din jurul ei. De exemplu, ea şi-a deschis căminul şi inima pentru a-i ajuta pe tinerii care aveau greutăţi la orice oră – zi şi noapte.
Preaiubitele mele surori, noi putem fi sigure de ajutorul Tatălui nostru Ceresc când îngenunchem şi ne rugăm ca îndrumarea divină să-i binecuvânteze pe copiii Săi. Tatăl Ceresc, Salvatorul nostru, Isus Hristos şi Duhul Sfânt sunt gata să ne ajute.
Preşedintele Henry B. Eyring a depus această mărturie puternică femeilor din cadrul Bisericii:
„Tatăl Ceresc aude şi răspunde la rugăciunile dumneavoastră pline de credinţă pentru îndrumare şi pentru ajutor de a îndura în slujirea dumneavoastră pentru El.
Duhul Sânt este trimis la dumneavoastră şi la cele cărora le purtaţi de grijă. Veţi fi întărite, dar şi inspirate, să cunoaşteţi limitele şi măsura abilităţilor dumneavoastră de a sluji. Spiritul vă va alina când vă veţi întreba: «Am făcut eu destul?»”20.
Când avem în vedere „chemările urgente” ale celor care au nevoie de ajutor, să ne întrebăm: „Dacă povestea lor ar fi povestea mea?”. Şi, atunci, să căutăm inspiraţie, să acţionăm conform îndemnurilor pe care le primim şi, apoi, să îi ajutăm pe cei nevoiaşi în măsura în care putem şi suntem inspirate să o facem. Poate atunci s-ar putea spune despre noi, precum a spus şi Salvatorul despre o soră iubitoare care I-a slujit: „Ea a făcut un lucru frumos… Ea a făcut ce a putut”21. Eu numesc aceasta extraordinar! În numele lui Isus Hristos, amin.