Refugiu împotriva furtunii
Vârstnicul Patrick Kearon
din Cei Şaptezeci
Acest statut de refugiaţi nu îi caracterizează, însă modul în care vom răspunde la nevoile lor ne va defini pe noi.
„Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit;
am fost gol şi M-aţi îmbrăcat …
Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut».”1
Astăzi, este estimat că sunt 60 de milioane de refugiaţi în lume, ceea ce înseamnă că „unu din 122 de oameni … a fost nevoit să-şi părăsească locuinţa”,2 şi jumătate dintre aceştia sunt copii3. Este tulburător să ne gândim la aceste numere şi la implicaţiile la nivel individual pentru fiecare dintre ei. Însărcinarea mea actuală este cu privire la Europa, unde un milion două sute cincizeci de mii dintre aceşti refugiaţi au sosit pe parcursul ultimului an, din zonele răvăşite de război ale Orientului Mijlociu şi Africii4. Îi vedem pe mulţi dintre aceştia venind doar cu hainele de pe ei şi cu ceea ce pot căra într-un rucsac mic. O mare parte dintre ei au o educaţie bună şi toţi au fost forţaţi să-şi părăsească căminele, şcolile şi locurile de muncă.
Sub îndrumarea Primei Preşedinţii, Biserica lucrează alături de 75 de organizaţii din 17 ţări europene. Aceste organizaţii variază de la instituţii internaţionale mari la mici iniţiative locale, de la agenţii guvernamentale la organizaţii caritabile cu caracter religios sau laice. Suntem norocoşi să putem să facem echipă şi să învăţăm de la alţii care au lucrat cu refugiaţi în toată lumea timp de mulţi ani.
În calitate de membri ai Bisericii, ca grup de oameni, nu este nevoie să privim în urmă prea departe în istoria noastră pentru a găsi un timp în care noi eram refugiaţi, alungaţi cu violenţă de mai multe ori din căminele şi de la fermele noastre. La sfârşitul săptămânii trecute, vorbind despre refugiaţi, sora Linda Burton a adresat femeilor membre ale Bisericii întrebarea: „Ce-ar fi dacă povestea lor ar fi povestea noastră?”5 Povestea lor a fost povestea noastră, nu cu mulţi ani în urmă.
Există argumente foarte puternice oferite de guverne şi de societate cu privire la definiţia a ceea ce înseamnă un refugiat şi la modul în care aceştia trebuie ajutaţi. Prin ceea ce voi spune nu doresc să mă amestec în acea discuţie aprinsă sau să fac comentarii cu privire la politica privind imigraţia, ci, mai degrabă, să mă concentrez asupra oamenilor care au fost alungaţi din căminele lor şi din ţările lor din cauza războaielor pe care nu ei le-au început.
Salvatorul ştie cum e să fii refugiat – El a fost unul. Când era copil mic, Isus şi familia Sa au fugit în Egipt pentru a scăpa de ucigaşii trimişi de Irod. Şi de mai multe ori în timpul slujirii Sale, a fost ameninţat şi viaţa Sa a fost pusă în pericol, ca, în cele din urmă, să se supună planurilor unor oameni răi care complotaseră moartea Sa. Ţinând cont de aceste lucruri, este cu atât mai remarcabil faptul că El ne-a învăţat în repetate rânduri să ne iubim unii pe alţii, să iubim aşa cum iubeşte El, să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Cu adevărat, „religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor”6 şi să „[ne îngrijim] de săraci şi de cei în nevoie, şi [să le aducem] alinare pentru ca ei să nu sufere”7.
A fost înălţător să fiu martor la generozitatea membrilor Bisericii din întreaga lume, care au oferit donaţii pentru a ajuta aceşti oameni şi aceste familii care au pierdut atât de mult. În Europa, în mod deosebit, am văzut mulţi membri ai Bisericii care au avut parte de un sentiment de bucurie şi s-au îmbogăţit sufleteşte pe măsură ce au răspuns la acea dorinţă adâncă, naturală, de a ajuta şi de a sluji celor din jurul lor care sunt în mare nevoie. Biserica a oferit adăpost şi asistenţă medicală. Ţăruşii şi misiunile au asamblat multe mii de truse pentru igienă. Alţi ţăruşi au asigurat apă şi mâncare, haine, impermeabile, biciclete, cărţi, rucsaci, ochelari pentru citit şi multe alte lucruri.
Oameni din Scoţia până în Sicilia au slujit în diferite moduri. Doctori şi asistente s-au oferit voluntari pentru a sluji în locurile în care refugiaţii soseau, uzi, înfriguraţi şi, adesea, traumatizaţi din cauza faptului că au trebuit să traverseze marea. Pe măsură ce refugiaţii încep procesul de restabilire, membrii locali îi ajută să înveţe limba ţării care îi găzduieşte, în timp ce alţii le ridică moralul atât copiilor, cât şi părinţilor oferindu-le jucării, unelte pentru lucru manual, muzică şi jocuri. Unii iau aţa donată, andrelele şi croşetele şi îi învaţă pe refugiaţi, tineri şi bătrâni, cum să le foloasească.
Membrii Bisericii cu experienţă, care au slujit şi au condus timp de mulţi ani, spun că slujirea oferită acestor oameni aflaţi în mare nevoie le-a oferit cea mai mare satisfacţie pe care au avut-o în munca de slujire de până acum.
Trebuie să vedeţi aceste lucruri pentru a mă putea crede. În această iarnă, am întâlnit, printre mulţi alţii, o femeie însărcinată din Siria, care se afla într-o tabără de tranzit şi care căuta cu disperare asigurarea că nu va fi nevoită să nască pe podeaua rece a sălii mari unde era cazată. Fusese profesoară la o universitate în Siria. În Grecia, am vorbit cu membrii unei familii care erau încă uzi şi tremurau, fiind traumatizaţi din cauza faptului că ajunseseră acolo din Turcia, într-o mică barcă de cauciuc. După ce m-am uitat în ochii lor şi am auzit poveştile lor, atât despre teroarea din cauza căreia au fugit, cât şi despre călătoria periculoasă pe care au făcut-o pentru a găsi refugiu, am fost marcat pentru totdeauna.
Sunt numeroşi cei care oferă îngrijire şi ajutor, mulţi dintre aceştia fiind voluntari. Am văzut o membră a Bisericii care, timp de multe luni, a lucrat în timpul nopţii, asigurând nevoile cele mai urgente ale celor care ajungeau din Turcia în Grecia. Printre nenumărate alte eforturi, ea a oferit prim ajutor celor care aveau cele mai mari probleme medicale; ea a avut grijă ca femeile şi copiii care călătoreau singuri să fie îngrijiţi; i-a alinat pe cei care au pierdut persoane dragi pe drum şi a făcut tot ce a putut pentru a aloca resursele limitate tuturor celor în nevoie, cu toate că acestea erau insuficiente. Dânsa, asemeni multor altora, a fost un înger slujitor în adevăratul sens al cuvântului, ale cărei fapte nu sunt uitate de cei cărora le-a slujit şi nici de Domnul, în numele Căruia slujea.
Toţi cei care s-au dat pe sine pentru a alina suferinţele celor din jur sunt asemeni poporului lui Alma: „Şi astfel, în starea lor de prosperitate, ei nu au alungat pe nimeni care era gol sau flămând, însetat sau bolnav, sau care nu primise îngrijire… ei erau darnici cu toţi, bătrâni şi tineri, sclavi sau liberi, bărbaţi şi femei, fie că erau din afara Bisericii sau aparţineau Bisericii, neţinând seama de nimic atunci când era vorba de o persoană în nevoie”8.
Trebuie să avem grijă ca ştirile despre problema refugiaţilor să nu devină banale după ce vâlva iniţială trece; dar, cu toate acestea, războaiele continuă şi familiile continuă să sosească. Milioane de refugiaţi din lumea întreagă, despre ale căror poveşti nu mai auzim la ştiri, încă au nevoie disperată de ajutor.
Dacă vă întrebaţi: „Ce pot să fac?”, în primul rând vreau să vă amintesc că slujirea noastră nu trebuie să fie în detrimentul familiei sau altor responsabilităţi9 şi nici nu trebuie să ne aşteptăm la proiecte organizate de conducătorii noştri. Dar, în mod individual sau ca familii, putem să ne alăturăm acestui efort umanitar măreţ.
Ca răspuns la invitaţia Primei Preşedinţii de a oferi ajutor, asemeni lui Hristos, refugiaţilor din lumea întreagă10, preşedinţiile generale ale Societăţii de Alinare, ale Tinerelor Fete şi ale Societăţii Primare au întreprins o iniţiativă de sprijin numită „Am fost străin”. Sora Burton a vorbit femeilor din Biserică despre acest lucru în cadrul Sesiunii Generale a Femeilor care a avut loc la sfârşitul săptămânii trecute. Există multe idei de ajutor, resurse şi sugestii de slujire pe IWasAStranger.lds.org.
Începeţi prin a îngenunchea în rugăciune. Gândiţi-vă la ceva ce puteţi să faceţi aproape de casă, în comunitatea din care faceţi parte, unde veţi găsi oameni care au nevoie de ajutor pentru a se adapta noilor circumstanţe în care se găsesc. Scopul final este să-i ajutăm ca, prin muncă, să redevină independenţi.
Ocaziile pe care le avem de a da o mână de ajutor şi de a fi un prieten sunt nelimitate. Puteţi să ajutaţi refugiaţii care s-au stabilit undeva să înveţe limba ţării gazdă, să-şi îmbunătăţească aptitudinile necesare unui loc de muncă sau să exerseze modul în care are loc un interviu pentru obţinerea unui loc de muncă. Puteţi să vă oferiţi ajutorul pentru a îndruma o familie sau o mamă singură să se adapteze la o cultură cu care nu sunt familiari, chiar şi făcând ceva simplu, cum ar fi să-i însoţiţi la magazin sau la şcoală. Unele episcopii şi unii ţăruşi colaborează deja cu organizaţii de încredere. Şi, în funcţie de circumstanţele dumneavoastră, puteţi să participaţi în efortul umanitar extraordinar al Bisericii.
În plus, fiecare dintre noi poate să fie mai conştient de evenimentele care au loc în lume şi care au făcut ca aceste familii să fie alungate din căminele lor. Trebuie să luăm atitudine împotriva lipsei de toleranţă şi să milităm pentru respect şi înţelegere între culturi şi tradiţii. Faptul de a cunoaşte familii de refugiaţi şi a le asculta poveştile spuse de ei, şi nu de la televizor sau din ziar, vă va schimba. Veţi lega prietenii adevărate şi veţi avea sentimente de compasiune, iar ei vor reuşi să se integreze cu succes.
Domnul ne-a instruit că ţăruşii Sionului trebuie să fie pentru „apărare” şi „pentru refugiu împotriva furtunii”11. Noi am găsit refugiu. Haideţi să ieşim din locurile noastre sigure şi să le împărtăşim din abundenţa noastră, speranţa într-un viitor mai luminos, credinţa în Dumnezeu şi în semenii noştrii şi dragostea care transcende diferenţele culturale şi ideologice şi ajunge la adevărul măreţ că suntem cu toţii copii ai Tatălui Ceresc.
„Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă”12.
Statutul de refugiat poate reprezenta un moment decisiv în viaţa celor care sunt refugiaţi, însă statutul de refugiat nu-i reprezintă pe ei. La fel cum a fost pentru nenumăraţi refugiaţi dinaintea lor, aceasta va fi o perioadă – sperăm o perioadă scurtă – a vieţii lor. Unii dintre ei vor deveni laureaţi ai premiului Nobel, funcţionari publici, doctori, oameni de ştiinţă, muzicieni, artişti, conducători religioşi sau îşi vor aduce contribuţia în alte domenii. Cu adevărat, mulţi dintre ei erau aceste lucruri înainte de a pierde totul. Acest statut de refugiaţi nu îi caracterizează, însă modul în care vom răspunde la nevoile lor ne va defini pe noi.
„Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut”13. În numele lui Isus Hristos, amin.
Pentru mai multe informaţii, vizitaţi IWasAStranger.lds.org şi mormonchannel.org/blog/post/40-ways-to-help-refugees-in-your-community.