„Ca să pot să-i aduc pe toţi oamenii la Mine”

Vârstnicul Dale G. Renlund

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Când ne apropiem de Dumnezeu, puterea sporită datorată ispăşirii lui Isus Hristos va face parte din viaţa noastră.

Dragii mei fraţi şi dragile mele surori, când am locuit în Zona Sud-Est, Africa, i-am cerut sfatul vârstnicului Wilford W. Andersen, din Cei Şaptezeci, despre cum îi puteam ajuta pe sfinţii care trăiau în sărăcie. Printre învăţăturile remarcabile pe care mi le-a împărtăşit, s-a numărat următoarea: „Cu cât distanţa dintre donator şi destinatar este mai mare, cu atât mai mult destinatarul se simte îndreptăţit să primească”.

Acesta este principiul de bază al sistemului de bunăstare al Bisericii. Când membrii nu-şi pot asigura cele necesare, ei cer ajutor mai întâi membrilor familiei lor. După aceea, dacă este necesar, ei se pot adresa propriilor conducători locali ai Bisericii pentru a cere ajutor în privinţa nevoilor temporale.¹ Membrii familiei şi conducătorii locali ai Bisericii sunt cei mai aproape de cei nevoiaşi, au trecut, probabil, prin aceleaşi circumstanţe şi ştiu cel mai bine cum să-i ajute. Datorită apropierii lor de donatori, destinatarii care primesc ajutor conform acestui tipar sunt recunoscători şi mai puţin dispuşi să se simtă îndreptăţiţi să primească.

Conceptul „cu cât distanţa dintre donator şi destinatar este mai mare, cu atât mai mult destinatarul se simte îndreptăţit să primească” are, de asemenea, utilizări spirituale profunde. Tatăl nostru Ceresc şi Fiul Său, Isus Hristos, sunt Donatorii supremi. Cu cât ne distanţăm mai mult de Ei, cu atât mai îndreptăţiţi ne simţim. Începem să credem că merităm harul şi că avem dreptul la binecuvântări. Suntem mai dispuşi să privim în jur, să vedem inegalităţi şi să ne simţim mâhniţi – chiar jigniţi – din cauza incorectitudinii pe care o percepem. Deşi incorectitudinea poate varia de la nivelul neînsemnat la cel de chin mental sau emoţional, când suntem distanţi faţă de Dumnezeu, chiar şi inegalităţile mici par mari. Simţim că Dumnezeu este obligat să rezolve lucrurile – şi să le rezolve chiar acum!

Diferenţa datorată apropierii noastre de Tatăl Ceresc şi de Isus Hristos este demonstrată în Cartea lui Mormon prin contrastul total dintre Nefi şi fraţii săi mai mari, Laman şi Lemuel:

Nefi a avut „mare dorinţă să [cunoască] tainele lui Dumnezeu, de aceea, [L-a] implorat pe Domnul” şi inima lui a fost înmuiată.² De partea cealaltă, Laman şi Lemuel erau distanţi faţă de Dumnezeu – ei nu-L cunoşteau;
Nefi a acceptat însărcinări grele fără să cârtească, însă Laman şi Lemuel „au cârtit mult”. Cârtitul este echivalentul scriptural pentru scâncetul unui bebeluş. În scripturi, este consemnat că „ei au cârtit pentru că n-au cunoscut lucrările Dumnezeului care i-a făcut”³;
Apropierea lui Nefi de Dumnezeu i-a permis să recunoască şi să aprecieze „îndurarea blândă”⁴ a lui Dumnezeu. În schimb, când Laman şi Lemuel l-au văzut pe Nefi primind binecuvântări, ei „au fost mânioşi pe el pentru că nu au înţeles lucrările Domnului”⁵. Laman şi Lemuel au considerat binecuvântările pe care le-au primit ca fiind ceva care li se cuvenea şi, mânioşi, au presupus că li se cuveneau mai multe. Se pare că priveau binecuvântările primite de Nefi ca fiind „prigoniri” împotriva lor. Acesta este echivalentul scriptural pentru sentimentul de frustrare datorat faptului că te simţi îndreptăţit să primeşti ceva ce nu primeşti;
Nefi şi-a exercitat credinţa în Dumnezeu pentru a realiza ceea ce i s-a cerut.⁶ În schimb, Laman şi Lemuel, „fiind împietriţi în inimile lor… nu şi-au înălţat privirile către Domnul aşa cum ar fi trebuit”⁷. Păreau să simtă că Domnul era obligat să răspundă la întrebările pe care ei nu le adresaseră. „Domnul nu ne face nouă cunoscute asemenea lucruri”, au spus ei, însă nici măcar nu s-au obosit să-L roage.⁸ Acesta este echivalentul scriptural pentru scepticismul batjocoritor.

Deoarece erau distanţi faţă de Salvator, Laman şi Lemuel au cârtit, au devenit certăreţi şi nu au avut credinţă. Au simţit că viaţa nu este dreaptă şi că erau îndreptăţiţi să primească harul lui Dumnezeu. În schimb, deoarece s-a apropiat de Dumnezeu, Nefi trebuie să fi recunoscut că viaţa avea să fie cea mai nedreaptă pentru Isus Hristos. Deşi avea să fie pe deplin inocent, Salvatorul avea să sufere cel mai mult.

Cu cât suntem mai aproape de Isus Hristos în gândurile şi intenţiile inimii noastre, cu atât mai mult apreciem suferinţa Sa, deşi a fost inocent, cu atât mai recunoscători suntem pentru har şi iertare şi cu atât mai mult dorim să ne pocăim şi să devenim ca El. Distanţarea noastră totală de Tatăl Ceresc şi de Isus Hristos are consecinţe importante, însă direcţia în care ne îndreptăm este crucială. Dumnezeu este mai mulţumit de păcătoşii care se pocăiesc şi care încearcă să se apropie de El decât de cei care se cred superiori şi caută greşeli la alţii şi care, asemenea, fariseilor şi cărturarilor din vechime, nu-şi dau seama cât de mult trebuie să se pocăiască.⁹

Când eram copil, cântam un colind suedez din care învăţăm o lecţie simplă, dar importantă – apropierea de Salvator ne face să ne schimbăm. Versurile sună cam aşa:

Când se ivesc zorii Crăciunului
Aş vrea să mă duc la ieslea Lui,
Unde Dumnezeu pe timp de noapte
Stă întins deja pe paie.

Cât de bun ai fost să doreşti
Să cobori pe pământ!
Nu mai doresc să-mi irosesc
Copilăria păcătuind!

Isus, de Tine avem nevoie,
Al copiilor prieten drag
Nu mai doresc să Te întristez
Cu al meu păcat.10

Când ne ducem, imaginar, la ieslea din Betleem „unde Dumnezeu pe timp de noapte stă întins deja pe paie”, Îl putem recunoaşte mai bine pe Salvator ca fiind un dar de la un Tată Ceresc bun şi iubitor. În loc să ne simţim îndreptăţiţi să primim binecuvântările şi harul Său, ajungem să ne dorim foarte mult să încetăm să-L întristăm şi mai mult pe Dumnezeu.

Indiferent de direcţia sau distanţa noastră actuală faţă de Tatăl Ceresc şi de Isus Hristos, putem alege să ne întoarcem către Ei şi să ne apropiem de Ei. Ei ne vor ajuta. După învierea Sa, Salvatorul le-a spus nefiţilor:

„Iar Tatăl Meu M-a trimis pe Mine pentru ca Eu să pot fi înălţat pe cruce; iar după ce Eu am fost înălţat pe cruce pentru ca să pot să-i aduc pe toţi oamenii la Mine…

Şi din cauza aceasta am fost Eu înălţat; de aceea, în acord cu puterea Tatălui, Eu îi voi aduce pe toţi oamenii către Mine”¹¹.

Pentru a ne apropia de Salvator, trebuie să avem mai multă credinţă în El, să facem şi să ţinem legăminte şi să-L avem pe Duhul Sfânt cu noi. Trebuie, de asemenea, să acţionăm cu credinţă reacţionând la îndrumarea spirituală pe care o primim. Toate aceste elemente sunt cuprinse în împărtăşanie. Cu siguranţă, cel mai bun mod, pe care eu îl cunosc, de a ne apropia de Dumnezeu este acela de a ne pregăti cu atenţie şi de a lua, fiind demni, din împărtăşanie în fiecare săptămână.

O prietenă de-a noastră din Africa de Sud ne-a împărtăşit cum a ajuns să ştie acest lucru. Când Diane era o convertită nouă, ea făcea parte dintr-o ramură din afara oraşului Johannesburg. Într-o duminică, în timp ce stătea în congregaţie, modul în care capela era construită a făcut ca diaconul să n-o vadă când a venit cu împărtăşania. Diane a fost dezamăgită, însă nu a spus nimic. Un alt membru a observat acest lucru şi, după adunare, l-a menţionat preşedintelui de ramură. Când a început Şcoala de duminica, Diane a fost invitată într-o sală de clasă liberă.

A venit un deţinător al preoţiei. El a îngenuncheat, a binecuvântat câteva bucăţi de pâine şi i-a dat o bucată. Ea a mâncat-o. El a îngenucheat, din nou, a binecuvântat apa şi i-a dat un păhărel cu apă. Ea l-a băut. După aceea, în mintea Dianei au venit două gânduri într-o succesiune rapidă. Primul: „O, el [deţinătorul preoţiei] a făcut aceasta doar pentru mine”. Al doilea: „O, El [Salvatorul] a făcut aceasta doar pentru mine”. Diane a simţit dragostea Tatălui Ceresc.

Înţelegerea de către ea a faptului că jertfa Salvatorului a fost doar pentru ea a ajutat-o să se simtă mai aproape de El şi i-a alimentat dorinţa puternică de a păstra acel sentiment în inimă, nu doar duminica, ci în fiecare zi. Ea a înţeles că, deşi a stat în congregaţie pentru a lua din împărtăşanie, legămintele pe care le înnoia în fiecare duminică erau personale. Împărtăşania a ajutat-o pe Diane – şi continuă s-o ajute – să simtă puterea dragostei dumnezeieşti, să recunoască influenţa Domnului în viaţa ei şi să se apropie de Salvator.

Salvatorul a stabilit împărtăşania ca fiind indispensabilă pentru o temelie spirituală. El a spus:

„Şi Eu vă dau vouă porunca să faceţi aceste lucruri [să luaţi din împărtăşanie]. Şi dacă veţi face întotdeauna aceste lucruri, atunci binecuvântaţi sunteţi voi, căci sunteţi zidiţi pe stânca Mea.

Dar aceia dintre voi care vor face mai mult sau mai puţin decât acestea, ei nu sunt zidiţi pe stânca mea, ci sunt zidiţi pe o temelie de nisip; iar atunci când ploaia cade şi potopurile vin şi vânturile bat şi-i lovesc pe ei, atunci ei vor cădea”¹².

Isus nu a spus „dacă ploaia cade, dacă potopurile vin şi dacă vânturile bat”, ci „când”. Nimeni nu este scutit de provocările vieţii; cu toţii avem nevoie de siguranţa care rezultă din luarea din împărtăşanie.

În ziua învierii Salvatorului, doi ucenici călătoreau către un sat numit Emaus. Fără să fie recunoscut, Domnul înviat li s-a alăturat în călătorie. În timp ce călătoreau, El i-a învăţat din scripturi. Când au ajuns la destinaţie, L-au invitat să ia cina cu ei.

„Pe când şedea la masă cu ei, a luat pâinea; şi, după ce a rostit binecuvântarea, a frânt-o, şi le-a dat-o.

Atunci li s-au deschis ochii şi L-au cunoscut; dar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor.

Şi au zis unul către altul: «Nu ne ardea inima în noi, când ne vorbea pe drum, şi ne deschidea scripturile?».

S-au sculat chiar în ceasul acela, s-au întors în Ierusalim şi au găsit pe cei unsprezece [apostoli]… adunaţi la un loc”.

Şi, apoi, le-au depus mărturie apostolilor că „a înviat Domnul, cu adevărat…

şi au istorisit ce li se întâmplase pe drum şi cum L-au cunoscut la frângerea pâinii”¹³.

Împărtăşania ne ajută, într-adevăr, să-L cunoaştem pe Salvatorul nostru. Ne aduce aminte, de asemenea, de suferinţa Sa, deşi a fost inocent. Dacă viaţa ar fi, într-adevăr, dreaptă, dumneavoastră şi cu mine nu am fi niciodată înviaţi; dumneavoastră şi cu mine nu am putea niciodată să stăm curaţi înaintea lui Dumnezeu. Având în vedere aceste lucruri, eu sunt recunoscător că viaţa nu este dreaptă.

În acelaşi timp, pot spune, cu empatie, că, datorită ispăşirii lui Isus Hristos, în cele din urmă, având o înţelegere eternă a tuturor lucrurilor, nu va exista nicio nedreptate. „Tot ce este nedrept în viaţă poate fi îndreptat.”¹⁴ Poate că circumstanţele noastre actuale nu se vor schimba, însă, prin compasiunea, bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu, toţi vom primi mai mult decât vom merita, mai mult decât am putea câştiga vreodată şi mai mult decât am spera vreodată. Ni s-a promis că „[Dumnezeu] va şterge orice lacrimă din ochii [noştri]. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”¹⁵.

Indiferent de relaţia actuală pe care o aveţi cu Dumnezeu, vă invit să vă apropiaţi de Tatăl Ceresc şi de Isus Hristos, Binefăcătorii şi Donatorii Supremi a tot ceea ce este bun. Vă invit să fiţi prezenţi în fiecare săptămână la adunarea de împărtăşanie şi să luaţi din simbolurile sfinte ale trupului şi sângelui Salvatorului. Vă invit să simţiţi prezenţa lui Dumnezeu pe măsură ce El vi se face cunoscut, aşa cum El a făcut şi cu ucenicii din trecut, prin „frângerea pâinii”.

Dacă faceţi astfel, vă promit că vă veţi simţi mai aproape de Dumnezeu. Tendinţele fireşti de a scânci ca un bebeluş, de a ne simţi îndreptăţiţi să primim ceva ce nu primim şi scepticismul batjocoritor vor dispărea. Acele sentimente vor fi înlocuite cu sentimente de dragoste şi recunoştinţă mai mari faţă de darul Tatălui Ceresc reprezentat de Fiul Său. Când ne apropiem de Dumnezeu, puterea sporită datorată ispăşirii lui Isus Hristos va face parte din viaţa noastră. Şi, asemenea ucenicilor de pe drumul către Emaus, ne vom da seama că Salvatorul ne-a fost mereu aproape. Depun mărturie despre aceste lucruri în numele lui Isus Hristos, amin.