Să sfinţească fapta voastră

Elder Neal A. Maxwell

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Atunci când cugetăm asupra sfinţirii şi suntem în căutarea ei, este de înţeles că putem să ne cutremurăm în faţa a ceea ce ni se cere. Totuşi, Domnul a spus spre a ne consola: „harul Meu vă este de ajuns“ (D&L 17:8).

Aceste remarci sunt adresate celor care nu sunt desăvârşiţi, dar care totuşi se străduiesc să-şi clădească un cămin în credinţă. Ca de obicei, publicul cel mai apropiat de mine este propria mea persoană.

Avem tendinţa de a considera sfinţirea ca fiind cedarea, atunci când primim îndrumare divină, a posesiunilor noastre materiale. Dar cea mai înaltă formă de sfinţire este cedarea faţă de Dumnezeu a propriei persoane. Inima, sufletul şi cugetul au fost cuvintele cele mai importante ale lui Hristos în descrierea primei porunci, căreia trebuie să ne supunem în mod constant, şi nu doar din când în când (vezi Matei 22:37). Dacă noi ţinem în mod constant această poruncă atunci faptele noastre vor fi sfinţite pe deplin, pentru binele permanent al sufletelor noastre (vezi 2 Nefi 32:9).

Pentru a ţine continuu această poruncă, ceea ce gândim, ceea ce spunem şi ceea ce facem trebuie să fie în armonie şi nu în disensiune: „Căci, cum poate un om să cunoască stăpânul pe care nu l-a servit şi care este un străin pentru el şi departe de gândurile şi dorinţele inimii sale?“ (Mosia 5:13).

Mulţi oameni ignoră sfinţirea pentru că ea pare ceva prea abstract pentru a înţelege şi prea greu pentru a fi întreprins. Totuşi, aceia dintre noi care se străduiesc să devină mai desăvârşiţi au sentimente şi dorinţe interioare de a deveni mai buni. Ei trăiesc lipsa de mulţumire divină generată de un oarecare progres care este frânat de tărăgănare. De aceea, voi da nişte sfaturi pline de dragoste, menite să confirme această cale, să ofere încurajare pentru continuarea acestei călătorii şi consolare atunci când trecem prin dificultăţile inerente ei.

Supunerea spirituală nu este realizată într-o singură clipă, ci printr-o desăvârşire progresivă şi prin mersul cu paşi mici succesivi. Oricum, paşii mici trebuie făcuţi unul câte unul. În final, voinţele noastre „vor fi înghiţite în voinţa Tatălui“ (vezi Mosia 15:7; 3:19). Altfel, deşi ne străduim, vom simţi împotrivirea lumii şi vom fi îndepărtaţi parţial de pe drum.

Ar fi de ajutor să ne gândim la unii oameni care, pentru Domnul, au trebuit să renunţe la bunuri materiale de valoare. Când Anania şi Safira şi-au vândut posesiunile, ei au „oprit o parte din preţ“ (vezi Faptele Apostolilor 5:1–11). Atât de mulţi dintre noi se agaţă cu tenacitate de o anumită posesiune, ajungând să privească şi obsesiile ca pe nişte posesiuni materiale. De aceea, orice am fi oferit deja, ultima parte care rămâne pare cel mai greu de cedat. Desigur, cedarea parţială a bunurilor este totuşi vrednică de laudă, dar ea seamănă, şi nu în mod vag, cu scuza: „Eu am dat ajutor umanitar la serviciu“ (vezi Iacov 1:7–8).

De exemplu, este posibil să avem anumite însuşiri despre care să credem în mod eronat că sunt posesiunea noastră. Dacă ne ataşăm mai mult de aceste însuşiri decât de Dumnezeu, atunci refuzăm să ne supunem complet primei porunci a sfinţirii. Deoarece Dumnezeu ne dă „răsuflare de la o clipă la alta“, nu este indicat să folosim prea multă energie în activităţi care ne distrag! (Mosia 2:21).

O piatră de poticnire apare când Îl slujim pe Dumnezeu oferind cu generozitate din timpul şi din banii noştri, dar neoferind unele părţi ale firii noastre interioare, ceea ce înseamnă că nu suntem încă pe deplin ai Săi!

Unii oameni au dificultăţi în momentul în care anumite însărcinări se apropie de sfârşit. Totuşi, Ioan Botezătorul este un model, el spunând despre turma lui Isus care sporea: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez“ (Ioan 3:30). Dacă noi considerăm însărcinarea pe care o avem în prezent drept singurul indiciu despre cât de mult ne iubeşte Dumnezeu, aceasta va spori rezistenţa noastră faţă de încheierea ei. Fraţi şi surori, valoarea noastră personală este deja stabilită prin hotărâre divină ca fiind „mare“; ea nu fluctuează precum acţiunile la bursă.

Nu putem să întreprindem unii paşi pentru că, la fel ca tânărul bogat şi drept, nu suntem gata să ne confruntăm cu ideea lucrurilor care ne lipsesc (vezi Marcu 10:21). Prin aceasta se vede că persistă o rămăşiţă de egoism.

Retragerea de pe calea sfinţirii sau ezitarea de a duce la îndeplinire sfinţirea se produce în multe feluri. Împărăţia terestrială, de exemplu, îi va cuprinde pe cei „onorabili“, care în mod clar nu au depus mărturie falsă. Totuşi, „sunt aceia care nu sunt curajoşi în mărturia despre Isus“ (vezi D&L 76:75, 79). Cea mai bună cale pentru a depune cu curaj mărturie despre Isus este de a deveni pas cu pas mai asemănători Lui, de a ne modela vieţile după Hristos şi de a dobândi un caracter asemănător Lui (vezi 3 Nefi 27:27).

În confruntarea cu provocările menţionate mai sus, supunerea spirituală este foarte utilă – uneori ajutându-ne „să ne desprindem“ de ele, alteori de a ne „ţine strâns“ şi alteori de a face pasul următor (1 Nefi 8:30).

Dar, dacă ne lipseşte capacitatea de a păstra perspectiva corespunzătoare, câţiva metri ne pot părea o distanţă formidabilă. Deşi cunoşteau felul în care Dumnezeu binecuvântase neamul lui Israel din vechime pentru a scăpa de puternicul Faraon şi de armatele sale, Laman şi Lemuel, lipsiţi de o perspectivă largă, nu au avut o credinţă în Dumnezeu care să îi ajute să facă faţă unui conducător neînsemnat ca Laban.

De asemenea, putem fi îndreptaţi pe alte căi dacă suntem prea dornici să-i mulţumim pe cei care deţin poziţii de conducere în domeniul nostru de activitate sau în alte domenii care ne preocupă. Mulţumirea „altor dumnezei“, în afara Dumnezeului Celui adevărat încalcă şi ea prima poruncă (Exodul 20:3).

Uneori noi ne apărăm aspectele comportamentului care sunt copilăroase sau iritante pentru că avem impresia că ele constituie o parte importantă a caracterului nostru. Dar, într-un fel, calitatea de discipol presupune o luptă, după cum a depus mărturie profetul Joseph Smith:

„Eu sunt precum o piatră colţuroasă… iar singura şlefuire pe care o primesc este abraziunea care se produce atunci când vreun colţ vine în contact cu un alt lucru, lovind cu forţă accelerată… Prin aceasta voi deveni o săgeată netedă şi şlefuită în tolba Celui Atotputernic“ (Teachings of the Prophet Joseph Smith, selecţiuni de Joseph Fielding Smith [1976], pag. 304).

Deoarece genunchii se îndoaie înaintea minţii, reţinerea în ceea ce priveşte această „parte“ face ca munca Domnului să fie lipsită de unele dintre cele mai luminate minţi ale omenirii. Este cu mult mai bine să fii umil precum Moise care a aflat lucruri „pe care niciodată nu şi le-ar fi închipuit“ (Moise 1:10). Totuşi, din păcate, fraţi şi surori, în interacţiunea subtilă dintre libertatea de a alege şi identitatea personală, există o ezitare. Cedarea părţii intelectuale este şi ea o victorie, fiind singura cedare care are ca urmare un spor al valorii (vezi Isaia 55:9).

Totuşi, atenţia excesivă acordată chiar lucrurilor bune, poate diminua atenţia pe care o acordăm lui Dumnezeu. De exemplu, aşa cum vedem adesea printre noi, un om poate fi preocupat în mod excesiv de întrecerile sportive şi de modalităţile de întreţinere a corpului. Un altul poate să respecte natura şi totuşi să-L neglijeze pe Dumnezeul care a creat natura. Alt om poate fi pasionat de muzica bună sau de profesiunea sa onorabilă. În aceste împrejurări, „chestiunile cu greutate sunt adesea omise“ (Matei 23:23; vezi, de asemenea, 1 Corinteni 2:16). Numai Cel Prea Înalt poate să ne călăuzească, pe dumneavoastră şi pe mine, spre realizarea celui mai mare bine pe care îl putem îndeplini.

Isus a spus cu tărie că toate celelalte lucruri atârnă de cele două porunci, şi nu invers (vezi Matei 22:40). Deoarece noi nu preaslăvim un Dumnezeu mai mic, prima poruncă nu este inoperantă prin faptul că noi urmărim cu ardoare un bine mai mic.

Înainte de a ne bucura de recolta strânsă prin eforturile noastre drepte, să mulţumim întâi mâinii lui Dumnezeu. Altfel, putem ajunge să gândim în mod greşit că „tăria mea şi puterea mâinii mele mi-au câştigat aceste bogăţii“ (Deuteronom 8:17). Sau ne putem „mândri“, la fel cum ar fi făcut neamul lui Israel din vechime (în afara armatei lui Ghedeon, care era în mod deliberat redusă la număr), fălindu-ne şi zicând că „mâna mea m-a izbăvit“ (Judecători 7:2). Lauda cu acţiunea „mâinii noastre“ face ca nouă să ne fie greu să mărturisim acţiunea mâinii lui Dumnezeu în toate lucrurile (vezi Alma 14:11; vezi D&L 59:21).

Într-un loc numit Meriba, unul dintre cei mai mari oameni care au trăit vreodată, Moise, era istovit de oamenii care strigau cu tărie după apă. Pe moment, Moise „a vorbit în chip uşuratic“, spunând: „Vom putea noi să vă scoatem apă…?“ (Psalmul 106:33; Numeri 20:10; vezi şi Deuteronom 4:21). Domnul l-a învăţat pe Moise cel fără seamăn că ar fi trebuit să spună „El, Domnul“ şi nu „noi“; apoi Domnul a făcut ca Moise să fie un conducător şi mai mare. Şi nouă ne-ar prinde bine dacă am fi la fel de umili ca Moise (vezi Numeri 12:3).

Isus nu a pierdut niciodată, dar niciodată, din vedere lucrurile importante pe care le avea de îndeplinit. Deşi El a înfăptuit atât de mult bine, El ştia că Ispăşirea Îl aşteaptă şi s-a rugat pentru ceea ce avea să urmeze: „Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta… Dar tocmai pentru aceasta am venit până în ceasul acesta!“ (Ioan 12:27; vezi şi 5:30; 6:38).

Atunci când dumneavoastră şi cu mine ne dezvoltăm tot mai mult dragostea, răbdarea şi umilinţa, avem tot mai mult de oferit lui Dumnezeu şi umanităţii. Mai mult, nimeni nu este într-o poziţie mai bună decât noi pentru a îndeplini anumite lucruri.

Cu siguranţă, paşii mici pe care îi întreprindem ne vor duce într-un teritoriu nou, pe care să nu prea dorim să-l explorăm. De aceea, oamenii care folosesc cu succes metoda de a înainta cu paşi mici sunt persoane care ne asigură nouă, celorlalţi, o motivaţie puternică. De obicei, acordăm o atenţie sporită celor pe care îi admirăm în tăcere. Fiul rătăcitor, pe când era flămând, şi-a adus aminte de mâncărurile de acasă, dar a fost atras şi de alte amintiri atunci când a spus: „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu“ (Luca 15:18).

Atunci când ne străduim să atingem supunerea noastră desăvârşită, voinţele noastre constituie singurul lucru pe care îl putem oferi cu adevărat lui Dumnezeu. Darurile obişnuite şi celelalte lucruri pe care le oferim Lui ar putea să fie, pe bună dreptate, trimise înapoi expeditorului. Însă dacă Dumnezeu primeşte în dar voinţa noastră, noi putem primi în schimb „tot ceea ce are Tatăl“ (vezi D&L 84:38). Cât de mult dobândim în urma acestui schimb!

Până în momentul în care El ne va da „tot ceea ce are“, să ne aducem aminte de anumite realităţi: Dumnezeu ne-a dat vieţile noastre, libertatea de a alege, talentele noastre şi ocaziile ce ni se ivesc în faţă. El ne-a dat lucrurile pe care le posedăm; El a stabilit durata vieţii noastre muritoare şi ne-a dat numărul de răsuflări necesare (vezi D&L 64:32). Dacă privim dintr-o asemenea perspectivă, vom evita greşelile mari de estimare a proporţiilor. Unele dintre aceste greşeli nu sunt la fel de amuzante precum confundare unui ansamblu de două cvartete cu Corul Tabernacolului!

Nu este de mirare că preşedintele Hinckley a subliniat faptul că noi suntem oameni care am depus legământul, că el a accentuat importanţa legământului împărtăşaniei, al zeciuielii şi al legămintelor din templu, spunând despre sacrificiu că este „însăşi esenţa ispăşirii“ (Teachings of Gordon B. Hinckley [1997], pag. 147).

Salvatorul a dat dovadă de o supunere demnă de mare admiraţie atunci când s-a confruntat cu suferinţa şi cu agonia din timpul ispăşirii şi „ar fi dorit să nu fie obligat să bea paharul amar şi apoi să dea înapoi“ (D&L 19:18). Noi, la scara noastră redusă, ne confruntăm cu încercări şi ne dorim ca, într-un fel oarecare, acestea să fie îndepărtate de la noi.

Gândiţi-vă la acest lucru: cât de importantă ar fi fost slujirea lui Isus dacă El ar fi îndeplinit şi alte miracole, dar fără să fi îndeplinit miracolul de transcendenţă din Ghetsimani şi de pe dealul Căpăţâna? Celelalte miracole ale Sale au adus, pentru unii oameni, o lungire a vieţii şi o diminuare a suferinţei. Dar cum se pot compara oare aceste miracole cu miracolul cel mare al învierii pentru toţi oameni? (vezi 1 Corinterni 15:22). Înmulţirea pâinilor şi a peştilor a dus la hrănirea unei mulţimi flămânde. Dar chiar şi aşa, celor cărora li s-a dat de mâncare li s-a făcut în curând foame din nou, în timp ce oamenii care iau din pâinea vieţii nu mai flămânzesc vreodată (vezi Ioan 6:51, 58).

Atunci când cugetăm asupra sfinţirii şi suntem în căutarea ei, este de înţeles că putem să ne cutremurăm în faţa a ceea ce ni se cere. Totuşi, Domnul a spus spre a ne consola: „harul Meu vă este de ajuns“ (vezi D&L 17:8). Credem cu adevărat în El? El a promis că va face ca lucrurile slabe să devină puternice (vezi Eter 12:27). Oare suntem cu adevărat hotărâţi să ne supunem acestei transformări? Dacă ceea ce dorim noi este ceva deplin, atunci nu putem să oferim doar o parte!

Dacă voinţele noastre sunt înghiţite de voinţa Tatălui, aceasta înseamnă de fapt dezvoltarea individualităţii, care este sporită şi mai capabilă de a primi „tot ceea ce are Dumnezeu“ (vezi D&L 84:38). În afară de aceasta, oare cum ni se poate încredinţa „tot ce are“ înainte ca voinţa noastră să fie mai asemănătoare voinţei Lui? Şi nici „tot ce are“ nu ar putea fi apreciat pe deplin de către oamenii care nu s-au dedicat cu desăvârşire.

Ca să vorbesc deschis, atunci când reţinem o „parte“, noi împiedicăm dezvoltarea propriilor noastre personalităţi. Nu este nevoie să întrebăm: „Nu cumva sunt eu, Doamne?“ (Matei 26:22). Mai degrabă să întrebăm despre pietrele noastre de poticnire: „Nu cumva este aceasta, Doamne?“. Este posibil ca noi să fi cunoscut de mult răspunsul la această întrebare şi să trebuiască să ne confruntăm nu doar cu răspunsul Domnului.

În final, cea mai mare fericire oferită de generosul plan al lui Dumnezeu este rezervată celor care sunt dispuşi să facă efortul şi să plătească preţul călătoriei în ţinu-tul Său împărătesc. Fraţi şi surori, „veniţi să începem din nou călătoria“ (“Come, Let Us Anew,“ Hymns, numărul 217).

În numele Domnului Celui cu braţul întins (vezi D&L 103:17; 136:22), care este chiar Isus Hristos, amin.