Ancora de salvare a rugăciunii
Fiecare dintre noi are probleme pe care nu le poate rezolva şi slăbiciuni pe care nu le poate învinge fără să se îndrepte prin rugăciune spre o sursă de putere mai înaltă.
În această dimineaţă îmi depun mărturia despre importanţa rugăciunii. Apropierea de Creatorul nostru prin intermediul Salvatorului este, cu siguranţă, unul dintre marile privilegii şi binecuvântări din viaţa noastră. Am realizat, din nenumăratele experienţe personale, că puterea rugăciunii este foarte mare. Nici o autoritate pământeană nu ne poate separa de directa apropiere de Creatorul nostru. Niciodată nu poate exista o cădere mecanică sau electronică când ne rugăm. Nu este fixată o limită în ceea ce priveşte numărul de rugăciuni pe care le putem spune într-o zi sau durata lor. Nu este fixat un număr limită al lucrurilor pentru care dorim să ne rugăm în timpul fiecărei rugăciuni. Nu este nevoie să trecem pe la secretare sau să stabilim o întâlnire pentru a ajunge la scaunul harului. Se poate ajunge la el oricând şi în orice loc.
Când Dumnezeu l-a aşezat pe om pe pământ, rugăciunea a devenit ancora de salvare dintre omenire şi Dumnezeu. Astfel, în timpul generaţiei lui Adam, oamenii au început „să cheme Numele Domnului“.1 De atunci, de-a lungul generaţiilor, rugăciunea a fost foarte necesară pentru oameni. Fiecare dintre noi are probleme pe care nu le poate rezolva şi slăbiciuni pe care nu le poate învinge fără să se îndrepte prin rugăciune spre o sursă de putere mai înaltă. Această sursă este Dumnezeu din cer căruia ne rugăm în numele lui Isus Hristos.2 Când ne rugăm trebuie să ne gândim la Tatăl nostru din Cer, care deţine toată cunoaşterea, înţelegerea, dragostea şi compasiunea.
Ce este o rugăciune? Salvatorul ne-a dat drept exemplu Rugăciunea Domnului, când El S-a rugat: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău.
Vie împărăţia Ta. Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.
Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.
Şi nu ne duce în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!“3
În primul rând, rugăciunea este o recunoaştere umilă a faptului că Dumnezeu este Tatăl nostru şi că Domnul Isus Hristos este Salvatorul şi Mântuitorul nostru. În al doilea rând, este o mărturisire sinceră a păcatului şi a greşelii şi o cerere pentru iertare. În al treilea rând, este o recunoaştere a faptului că avem nevoie de un ajutor care depăşeşte posibilităţile noastre. În al patrulea rând, este o ocazie de a exprima mulţumiri şi recunoştinţă Creatorului nostru. Este important să spunem în mod frecvent: „Îţi mulţumim …“, „Recunoaştem înaintea Ta …“, „Îţi suntem recunoscători …“. În al cincilea rând, este un privilegiu de a cere anumite binecuvântări divinităţii.
Multe rugăciuni sunt spuse în timp ce stăm în genunchi. Salvatorul a îngenuncheat când S-a rugat la Tatăl în Grădina Ghetsimani.4 Dar, rugăciunile spuse, în linişte, în inimă, ajung, de asemenea, în cer. Noi cântăm: „Rugăciunea este dorinţa sinceră a sufletului, nerostită sau neexprimată“.5 Rugăciunile sincere vin din inimă. Desigur, sinceritatea cere mai degrabă, să descriem cele mai cinstite sentimente ale inimii noastre, decât să folosim aceleaşi vorbe sau afecţiuni false ca ale celor condamnaţi de Salvator în pilda fariseului şi a vameşului.6 Atunci, rugăciunile noastre devin, într-adevăr, „cântecul inimii“ şi „o rugăciune“,7 nu numai pentru a ajunge la Dumnezeu, ci şi pentru a înduioşa inimile celorlalţi.
Ieremia ne sfătuieşte să ne rugăm cu toată inima şi din tot sufletul.8 Enos a povestit felul în care sufletul lui flămânzise, precum şi faptul că se rugase cât a fost ziua de lungă.9 Rugăciunile variază ca intensitate. Chiar şi Salvatorul „S-a rugat şi mai fierbinte“ în timpul agoniei Sale.10 Unele sunt simple expresii de recunoştinţă şi cereri pentru continuarea binecuvântărilor pentru cei dragi nouă şi pentru noi. Totuşi, în perioade de mari tulburări personale sau de mari nevoi, se poate cere mai mult decât o simplă rugăminte. Domnul a spus: „Ai crezut că Eu îţi voi da ţie aceasta, deşi tu nu te-ai gândit decât să ceri“.11 Uneori, binecuvântările cerute prin rugăciune reclamă muncă, efort şi sârguinţă din partea noastră.
De exemplu, uneori, postul este potrivit ca o dovadă puternică a sincerităţii noastre. Aşa cum a mărturisit Alma poporului lui Zarahemla: „Am postit şi m-am rugat multe zile ca să cunosc aceste lucruri eu însumi. Şi acum, eu ştiu că ele sunt adevărate; căci Domnul Dumnezeu mi le-a făcut cunoscute prin Spiritul Lui Sfânt“.12 Când postim, ne smerim sufletele,13 fapt care ne face să ne armonizăm mai mult cu Dumnezeu şi cu scopurile Sale sfinte.
Avem privilegiul să ne rugăm zilnic pentru lucrurile mici şi mari din viaţa noastră. Să luăm în considerare cuvintele lui Amulec, care ne-a îndemnat să ne rugăm, atunci când suntem pe câmpurile noastre, pentru turmele noastre; să ne rugăm dimineaţa, la amiază şi seara în căminele noastre, pentru gospodăriile noastre; să ne rugăm împotriva puterii duşmanilor noştri şi împotriva diavolului; să-L implorăm pentru recoltele noastre; să revărsăm sufletele noastre, în locuri secrete şi în pustiu. Când nu-L implorăm direct pe Dumnezeu, trebuie să avem, în mod continuu, în inimile noastre, o rugăciune îndreptată către El.14
În zilele noastre, sfatul lui Amulec ar putea fi rugăciunea din inimă a unei soţii: „Binecuvântează-l pe Jason şi ai grijă să fie în siguranţă în timp ce slujeşte ţara noastră, în timp de război“. Rugăciunea unei mame: „Te rog, binecuvânteaz-o pe Jane pentru ca ea să facă alegerea corectă“. Rugăciunea unui tată: „Tată Ceresc, te rog binecuvântează-l pe Johnny în munca lui misionară, pentru ca uşile să i se deschidă, pentru ca el să-i găsească pe cei cu inima cinstită“. Rugăciunea sâsâită a unui copil: „să nu fiu neascultător astăzi“ sau „fiecare să aibă multă mâncare“ sau „ca mama să se facă, în curând, bine“. Acestea sunt rugăciuni inspirate care răsună în eternele locaşuri din înălţimi. Dumnezeu cunoaşte nevoile noastre mai înainte ca să-i cerem noi,15 dar, El doreşte să ne apropiem de El în credinţă pentru a-I cere binecuvântări, siguranţă şi alinare.
Am menţionat, mai devreme, o experienţă pe care am avut-o în armată, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Îmi displace s-o spun, nu am fost un erou. Dar mi-am făcut datoria. Am răbdat şi am supravieţuit. Am fost trimis pe o navă engleză şi am navigat de la San Francisco la Suez. Eram pe navă de 83 de zile consecutive, cu excepţia unei scurte opriri în Auckland, Noua Zeelandă. Eram singurul membru de credinţa noastră la bordul navei. Duminicile, mergeam singur în partea din spate a vasului. În mijlocul zgomotului vântului puternic, citeam scripturile, mă rugam şi cântam singur. N-am încercat să cad la o învoială cu Domnul pentru ca El să mă apere şi, după aceea, eu să trăiesc în mod drept, ci mă rugam cu ardoare că dacă supravieţuiam şi mă întorceam acasă, la soţie şi la familia mea, voi încerca cu sinceritate să rămân devotat legămintelor sacre pe care le făcusem la botez, jurământului şi legământului preoţiei şi jurămintelor mele din templu.
În timpul serviciului militar, cargoului nostru mic i s-a ordonat să remorcheze un tanc petrolier spre Auckland, Noua Zeelandă. Tancul nu avea forţă şi era rostogolit, fără ajutor, în ocean. Deşi nu le văzusem niciodată, ştiam că submarinele duşmane erau ascunse pe lângă noi. În timp ce remorcam acel vas, am fost prinşi într-o furtună violentă care, după aceea am aflat, a scufundat multe vase. Din cauza greutăţii pe care o remorcam, nu aveam destulă forţă să trecem peste valurile uriaşe şi vasul nostru era aruncat dintr-o parte în alta la baza valurilor mării zbuciumate. Scârţâia, gemea şi se rostogolea dintr-o parte în alta, aproape răsturnându-se la fiecare rostogolire. Desigur, mă rugam. Aşa cum îmi imaginez că făceau şi alţii. După un timp, furtuna s-a îndepărtat de noi. Sunt recunoscător pentru influenţa şi sprijinul susţinut care mi-au fost date de rugăciune, atunci şi de atunci încoace, în alte momente de pericol.
Salvatorul ne-a spus: „Rugaţi-vă în familiile voastre la Tatăl, întotdeauna în numele Meu, pentru ca nevestele şi copiii voştri să poată fi binecuvântaţi“.16 În zilele noastre, Biserica ne îndeamnă să facem rugăciunea în familie, în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă. Odată, am auzit un învăţător de la Societatea Primară care a întrebat un băieţel dacă îşi spune rugăciunile în fiecare seară. „Da“, a răspuns el.
„Şi le spui şi dimineaţa?“ a întrebat învăţătorul de la Societatea Primară.
„Nu“, a răspuns băiatul. „Nu sunt speriat în timpul zilei“. 17
Frica sau întunericul nu trebuie să fie singurele motivaţii pentru a ne ruga – dimineaţa sau seara.
Rugăciunea în familie are o influenţă puternică şi de sprijin. În timpul zilelor negre ale celui de-al Doilea Război Mondial, o bombă de 230 de kilograme a căzut alături de casa mică a fratelui Patey, un tânăr tată din Liverpool, Anglia, dar bomba nu a explodat. Soţia lui murise, aşa încât el îşi creştea, singur, cei cinci copii. El i-a adunat în acest moment foarte îngrijorător pentru rugăciunea în familie. Ei „s-au rugat toţi… cu sinceritate şi când au terminat rugăciunea, copiii au spus: ‚Tată, cu toţii vom fi bine. Vom fi bine în casa noastră, în seara aceasta‘.
Şi astfel, s-au dus la culcare, imaginaţi-vă, cu acea bombă înspăimântătoare scufundată în pământ, chiar în afara uşii. Dacă ar fi explodat, ar fi distrus patruzeci sau cincizeci de case şi ar fi omorât două sau trei sute de oameni…
În dimineaţa următoare … întreaga vecinătate a fost mutată pentru 48 de ore şi bomba a fost, în final, luată de acolo …
Pe drum, la înapoiere, fratele Patey l-a întrebat pe conducătorul Detaşamentului de prevenire a raidurilor aeriene: ,Ei bine, ce-aţi găsit?‘
,Domnule Patey, am găsit bomba lângă uşa dumneavoastră şi am realizat că era gata să explodeze în orice moment. Nu era nimic în neregulă cu ea. Suntem uimiţi de ce nu a explodat‘“.18 Lucruri miraculoase se întâmplă când familiile se roagă împreună.
Salvatorul ne-a sfătuit să ne rugăm pentru cei care ne „prigonesc“.19 Acest principiu ne scapă, deseori, din vedere în rugăciunile noastre. Profetul Joseph Smith a înţeles acest lucru foarte clar. Cererile lui erau fervente, motivele lui erau clare şi binecuvântările din cer erau primite în mod regulat. Daniel Tyler, un asociat al profetului, îşi aminteşte de o ocazie importantă: „În perioada în care William Smith şi alţii s-au revoltat împotriva profetului, în Kirtland, am participat la o adunare … la care Joseph prezida. Intrând în casa şcolii cu puţin înainte de deschiderea adunării şi privindu-l pe omul lui Dumnezeu, am observat tristeţe pe figura lui şi lacrimi picurându-i pe obraji… Câteva minute mai târziu, s-a cântat un imn şi el a deschis adunarea cu o rugăciune. În loc să privească audienţa, el s-a întors cu spatele şi şi-a îndoit genunchii, cu faţa la perete. Aceasta, presupun, a făcut-o pentru a-şi ascunde tristeţea şi lacrimile.
Auzisem bărbaţi şi femei rugându-se – în special bărbaţii – de la cei mai needucaţi şi puţin inteligenţi, până la cei mai învăţaţi şi elocvenţi, dar, niciodată până atunci, nu auzisem un om adresându-se Creatorului ca şi când El era prezent, ascultând cum ar fi ascultat un tată bun supărările unui copil conştiincios. Joseph era, în acel timp, neînvăţat, dar acea rugăciune, care era rostită, într-o măsură considerabilă, în numele acelora care îl acuzau că s-a îndepărtat şi a căzut în păcat, cerea ca Domnul să-i ierte şi să le deschidă ochii, ca să poată vedea adevărul. Acea rugăciune, mi-am spus eu în mintea mea umilă, făcea parte din învăţătura şi elocvenţa cerului. Nu era nici o ostentaţie, nici o ridicare entuziasmată a glasului, ci un ton de conversaţie uniform, ca şi cum un om se adresa unui prieten care se afla în prezenţa lui. Mi s-a părut că dacă vălul ar fi fost ridicat, L-aş fi putut vedea pe Domnul având în faţă pe cel mai umil dintre toţi slujitorii pe care îi văzusem vreodată… Era cea mai măreaţă … dintre toate rugăciunile pe care le auzisem vreodată “.20
Cu cât se apropia mai mult ora morţii şi învierii Salvatorului, El a oferit măreaţa Sa rugăciune în numele ucenicilor Lui şi a întregii omeniri. După ce i-a încredinţat pe apostolii Săi Tatălui şi S-a rugat pentru ei, după aceea, S-a rugat pentru toţi aceia care aveau să creadă în El prin cuvintele lor, şi L-a implorat pe Tatăl pentru noi toţi. El S-a rugat ca noi, toţi, să fim ca unul, aşa cum El este Unul cu Tatăl, şi ca lumea să creadă că El a fost trimis de Tatăl.21
Nici o rugăciune nu a fost mai emoţionantă decât cea oferită de Însuşi Salvatorul în Grădina Ghetsimani. El S-a îndepărtat de apostoli, a îngenuncheat şi S-a rugat: „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta“.22 Un element important al tuturor rugăciunilor noastre poate la fel de bine să urmeze modelul rugăciunii din Ghetsimani: „facă-se nu voia mea, ci a Ta“. Prin aceasta ne facem cunoscute devotamentul şi supunerea faţă de scopurile esenţiale ale Domnului în viaţa noastră. Aşa cum a spus El: „Dacă rămâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da“.23 Ce zi glorioasă va fi pentru fiecare dintre noi, atunci când ne vom ruga cu încredere că „dacă cerem ceva după voia Lui, El ne ascultă“.24
Sper sincer, ca atunci când ne facem rugăciunile zilnice, să ne amintim să-I cerem Domnului binecuvântarea de a rămâne, în continuare, lângă preaiubitul nostru conducător, preşedintele Gordon B. Hinckley. Nimeni nu ştie, nici chiar consilierii lui, cât de grele sunt sarcinile lui şi cât de mare este responsabilitatea lui. Despre acestea, eu mărturisesc, în numele lui Isus Hristos, amin.