Pene de despicat ascunse
Să nu transmitem generaţiilor viitoare ura, furia din vremea noastră. Să îndepărtăm orice pană de despicat ascunsă, care nu poate face nimic altceva, decât să distrugă.
În aprilie 1966, la conferinţa generală anuală a Bisericii, elder Spencer W. Kimball a oferit un discurs memorabil. El a citat dintr-o povestire scrisă de Samuel T. Whitman, intitulată „Pene de despicat uitate“. Astăzi, eu, de asemenea, am ales să vă citez din Samuel T. Whitman şi să vă dau apoi exemple din propria mea viaţă.
Whitman a scris: „În general, viscolul [din acea iarnă] nu a fost distructiv. Într-adevăr, câteva cabluri electrice au căzut şi a fost un număr mai mare de accidente pe autostradă … În mod normal, marele nuc ar fi putut uşor să suporte greutatea gheţii care se formase pe crengile sale întinse. În mijlocul copacului a fost însă o pană de despicat din fier, care a provocat stricăciunea.
Povestea penei de despicat din fier a început cu mulţi ani în urmă, când fermierul cu părul alb [care acum locuia pe proprietatea unde creştea copacul] era un tânăr băiat în gospodăria tatălui său. Gaterul fusese mutat recent din vale, dar coloniştii mai găseau încă unelte şi piese desperecheate din fostul echipament, aruncate în jur…
În acea zi specială, băiatul a găsit o pană de despicat, folosită de tăietorii de lemne – lată, plată şi grea, lungă de aproximativ 30 de centimetri sau mai mult – turtită de loviturile puternice primite. Băiatul a găsit-o pe păşunea din partea de sud a fermei. [O pană de despicat, folosită pentru a doborî copacii, se inserează într-o tăietură făcută cu un fierăstrău şi se bate cu un baros pentru a lărgi tăietura.] Pentru că deja întârziase la masă, tânărul băiat a lăsat pana de despicat… între crengile tânărului nuc, pe care tatăl său îl plantase în faţa porţii. El voia să ducă pana de despicat în şopron chiar după masă sau în alt moment al zilei, când ar fi avut treabă acolo.
El chiar a intenţionat să facă aceasta, dar n-a făcut-o niciodată. [Pana] se afla încă acolo, între crengi, puţin mai înghesuită, când el a ajuns la vârsta maturităţii. Era acolo, acum bine fixată, când s-a căsătorit şi a preluat ferma tatălui său. Crengile o acoperiseră pe jumătate, crescând peste ea, în ziua când echipa de secerători prânzea sub copac… . Copacul crescuse peste ea şi se vindecase, dar pana de despicat se afla tot în el, în iarna când venise viscolul.
În liniştea glacială a acelei nopţi de iarnă… una din cele trei crengi principale s-a rupt de pe trunchi şi a căzut, zdrobindu-se de pământ. Crengile rămase în vârf şi-au pierdut echilibrul şi s-au rupt, căzând şi ele la pământ. Când viscolul s-a potolit, nu rămăsese nici o rămurică din copacul falnic de odinioară.
A doua zi dimineaţa, devreme, fermierul a ieşit să-şi jelească pierderea…
Atunci a văzut ceva în ruinele sfărâmate. ,Pana de despicat‘, a murmurat el, plin de reproş, ,pe care o găsisem pe pajiştea sudică‘. O scurtă privire i-a spus de ce căzuse copacul. Trunchiul copacului crescuse cu marginea ascuţită a penei de despicat înfiptă în mijlocul lui, pana împiedicând fibrele crengilor să se îmbine cum ar fi trebuit.“1
Stimaţi fraţi şi surori, în vieţile multora dintre cei pe care-i cunoaştem există pene de despicat ascunse – da, poate chiar în propriile noastre familii.
Permiteţi-mi să vă împărtăşesc povestea unui prieten longeviv, acum plecat dintre noi. Numele său era Leonard. El nu a fost membru al Bisericii, deşi soţia şi copiii lui erau membri. Soţia sa slujea ca preşedintă a Societăţii Primare; fiul său slujea într-o misiune onorabilă. Fiica şi fiul său s-au căsătorit cu partenerii lor în cadrul unor ceremonii solemne şi au avut propriile lor familii.
Toţi cei care l-au cunoscut pe Leonard îl plăceau, la fel de mult cum îl plăceam eu. El şi-a susţinut soţia şi copiii în chemările pe care aceştia le aveau în Biserică. A participat la multe evenimente ale Bisericii, împreună cu ei. A dus o viaţă bună şi curată, chiar o viaţă plină de slujire şi bunătate. Familia sa şi mulţi alţii se întrebau de ce Leonard a trecut prin viaţă fără binecuvântările pe care Evanghelia le aduce membrilor săi.
Pe măsură ce înainta în vârstă, sănătatea lui Leonard se şubrezea. În cele din urmă, a fost spitalizat şi viaţa lui s-a apropiat de sfârşit. În cea care avea să devină ultima mea conversaţie cu Leonard, el a spus: „Tom, te cunosc de când erai copil. Mă simt obligat să-ţi explic de ce nu m-am alăturat niciodată Bisericii“. Apoi mi-a relatat o experienţă pe care părinţii săi o avuseseră cu mulţi, mulţi ani în urmă. Din nefericire, familia sa a ajuns într-o situaţie care le impunea să vândă ferma şi cineva le-a făcut o ofertă. Apoi, un fermier din vecinătate le-a cerut să-i vândă lui ferma – în schimbul unui preţ mai mic – adăugând: „Am fost atât de buni prieteni. În acest fel, dacă voi avea proprietatea, voi fi în stare să am grijă de ea“. Părinţii lui Leonard au acceptat şi ferma a fost vândută. Cumpărătorul – chiar vecinul – deţinea o poziţie cu responsabilitate în Biserică, ceea ce l-a făcut demn de încredere şi a convins familia să-i vândă ferma, chiar dacă nu primeau aşa mulţi bani prin vânzare, cum ar fi putut avea dacă ar fi vândut-o primului cumpărător interesat. Nu la mult timp după ce s-a făcut vânzarea, vecinul a vândut ambele ferme, a sa şi cea achiziţionată de la familia lui Leonard, sub forma unei singure proprietăţi, ceea ce i-a mărit valoarea şi, implicit, preţul de vânzare. Astfel s-a dezlegat misterul la întrebarea de ce Leonard nu s-a alăturat niciodată Bisericii. El a simţit întotdeauna că familia sa a fost înşelată de vecin.
El mi s-a confesat, în continuarea conversaţiei noastre, spunându-mi că a simţit, în sfârşit, că o mare povară i-a fost ridicată, acum când se pregăteşte să se întâlnească cu Creatorul său. Tragedia este că o pană de despicat ascunsă l-a împiedicat pe Leonard să ajungă la marile binecuvântări.
Am întâlnit o familie care a venit în America din Germania. Limba engleză era un handicap pentru ei. Aveau puţine mijloace de trai, dar fiecare fusese binecuvântat cu dorinţa de a munci şi cu dragoste pentru Dumnezeu.
Li s-a născut cel de-al treilea copil, dar a trăit doar două luni şi apoi a murit. Tatăl era tâmplar de mobilă fină şi a lucrat un sicriu frumos pentru trupul preţiosului său copil. Ziua înmormântării a fost mohorâtă, reflectând parcă tristeţea pe care o simţeau prin pierderea lui. În timp ce familia se îndrepta spre capelă, tatăl purtând micuţul sicriu, s-a adunat un număr mic de prieteni. Însă, uşa capelei era închisă. Episcopul, ocupat, uitase de funeralii. Zadarnic au încercat să-l găsească. Neştiind ce să facă, tatăl a luat sicriul sub braţ şi, cu familia alături, l-au dus acasă, printr-o ploaie torenţială.
Dacă ar fi fost nişte oameni fără caracter, ar fi putut să-l acuze pe episcop şi să nutrească resentimente. Când episcopul a descoperit tragedia, el a vizitat familia şi şi-a cerut iertare. Cu durerea încă evidentă pe faţa sa, dar cu lacrimi în ochi, tatăl a acceptat scuzele şi cei doi s-au îmbrăţişat într-un spirit de împăcare. Nu a fost păstrată nici o pană de despicat ascunsă, care să provoace viitoare sentimente de mânie. Dragostea şi acceptarea au triumfat.
Spiritul trebuie să fie liber, nu legat de lucrurile care ne pot da înapoi şi de resentimentele pe care le păstrăm în sinea noastră, astfel încât să putem creşte spiritual şi să avem lumină şi veselie în sufletul nostru. În multe familii există sentimente rănite şi o aversiune de neiertat. Nu contează cu adevărat cauza care a produs rana sau sentimentele rele. Nu poate şi nu trebuie lăsată să producă viitoare daune. Acuzarea reciprocă păstrează rănile deschise. Numai iertarea vindecă. George Herbert, un poet care a trăit în prima parte a secolului al 17-lea, a scris: „Cel ce nu poate ierta altora, distruge podul peste care el însuşi trebuie să treacă, dacă vrea să atingă vreodată raiul, pentru că fiecare are nevoie de iertare“.
Frumoase sunt cuvintele Salvatorului, atunci când El era gata să moară pe crucea care simbolizează cruzimea. El a spus: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!“2
Există persoane care nu se pot ierta ele însele şi stăruie asupra tuturor defectelor lor. Îmi place povestirea despre conducătorul religios, care stătea alături de o femeie care trăgea să moară, încercând s-o aline – dar nu reuşea. „Sunt pierdută“, spunea ea. „Am distrus viaţa mea şi a celor din jur. Nu mai am nici o speranţă“.
Omul a observat o fotografie înrămată a unei fete atrăgătoare pe şifonier. „Cine este aceasta?“, a întrebat.
Femeia s-a luminat. „Este fiica mea, cel mai frumos lucru din viaţa mea“.
„Şi ai fi vrut s-o ajuţi dacă ar fi avut un necaz sau ar fi făcut o greşeală? Ai fi iertat-o? Ai mai fi iubit-o?“
„Bineînţeles!“, a strigat femeia. „Aş face orice pentru ea. De ce mă întrebi aşa ceva?“
„Pentru că vreau ca tu să ştii“, a spus bărbatul, „că, simbolic vorbind, Tatăl Ceresc are o fotografie a ta pe şifonierul Său. El te iubeşte şi te va ajuta. Cheamă-L pe El“.
O pană de despicat ascunsă a fost îndepărtată din calea fericirii ei.
Într-o zi periculoasă sau într-o vreme de încercare, asemenea cunoaştere, asemenea speranţă, asemenea înţelegere, va aduce alinare unei minţi tulburate şi unei inimi care jeleşte. Întregul mesaj al Noului Testament insuflă un spirit de trezire sufletului uman. Umbrele disperării sunt risipite de razele speranţei, supărarea cedează locul bucuriei şi sentimentul că eşti pierdut în aglomeraţia vieţii dispare odată cu cunoaşterea faptului că Tatăl nostru Ceresc se gândeşte la fiecare din noi.
Salvatorul ne-a asigurat de acest adevăr când ne-a învăţat că nici o vrabie nu cade pe pământ fără voia Tatălui. Apoi, el a încheiat frumoasa învăţătură spunând: „Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii“.3
Cu ceva timp în urmă, am citit următoarea ştire dată de Associated Press, care a apărut în ziar: „Un domn în vârstă a dezvăluit la înmormântarea fratelui său, cu care împărţea încă din tinereţea lui, o mică cameră într-o magherniţă în apropiere de Canisteo, New York, că, în urma unei certe, împărţiseră camera în două, trăgând cu creta o linie şi nu trecuseră linia niciodată nici nu-şi adresaseră vreun cuvânt, din acea zi – trecuseră 62 de ani de atunci“. Ce puternică şi distructivă pană de despicat ascunsă.
Aşa cum a scris Alexander Pope: „A greşi este omeneşte, a ierta este dumnezeieşte“.4
Câteodată putem fi jigniţi aşa uşor. În alte ocazii suntem prea încăpăţânaţi, ca să acceptăm o scuză sinceră. Cine îşi va putea controla orgoliul, mândria şi durerea – , apoi va păşi înainte cu: „Îmi pare foarte rău! Hai să fim cum eram odată: prieteni. Să nu transmitem generaţiilor viitoare ura, furia din vremea noastră“. Să îndepărtăm orice pană de despicat ascunsă, care nu poate face nimic altceva, decât să distrugă.
Care este originea acestor pene de despicat ascunse? Unele vin din dispute nerezolvate, care conduc la sentimente ostile, urmate de remuşcări şi regrete. Altele îşi au începuturile în dezamăgiri, gelozie, certuri şi dureri imaginare. Noi trebuie să le punem capăt – să le înlăturăm şi să nu le lăsăm să ne roadă, să ne strice şi, în final, să ne distrugă.
O doamnă atrăgătoare de peste nouăzeci de ani, m-a vizitat într-o zi şi, pe neaşteptate, mi-a povestit despre regretele ei. Cu mulţi ani în urmă, un fermier vecin, cu care ea şi soţul ei se certau din când în când, i-a rugat să-l lase să treacă prin proprietatea lor, pentru a scurta drumul spre casa lui. A făcut o pauză în povestirea sa şi, cu un tremur în voce, a spus: „Tommy, nu l-am lăsat să treacă pe proprietatea noastră, ci i-am cerut să meargă pe drumul cel mai lung – pe jos – ca să ajungă acasă. Am greşit şi regret. El nu mai este acum, dar oh, cât aş vrea să-i pot spune ,Îmi pare rău‘. Cât aş vrea să am a doua şansă“.
Ascultând-o, mi-au venit în minte cuvintele scrise de John Greenleaf Whittier: „Dintre toate cuvintele triste ale limbii sau ale condeiului, cele mai triste sunt acestea: Ar fi putut fi“.5
Din al 3-lea Nefi din Cartea lui Mormon vine acest sfat inspirat: „… şi nu vor fi nici certuri între voi… . Căci adevărat, adevărat vă grăiesc Eu vouă, cel ce are spiritul de ceartă nu este al meu, ci este de-al diavolului, care este tatăl certurilor; şi el agită inimile oamenilor ca să se certe cu mânie unul cu altul. Iată, aceasta nu este doctrina Mea, să aţâţe inimile oamenilor la mânie unul împotriva altuia; ci doctrina mea este ca asemenea lucruri să se termine.“6
Permiteţi-mi să închei cu o relatare despre doi bărbaţi, care sunt eroi pentru mine. Faptele lor de curaj nu au fost săvârşite în faţa întregii naţiuni, ci mai degrabă într-o vale liniştită, numită Midway, în Utah.
Cu mulţi ani în urmă, Roy Kohler şi Grant Remund slujeau împreună în Biserică. Erau cei mai buni prieteni. Erau fermieri şi lăptari. Apoi, a apărut o neînţelegere, care a produs o ruptură între ei.
Mai târziu, când Roy Kohler s-a îmbolnăvit grav de cancer şi mai avea puţin timp de trăit, eu şi soţia mea, Frances, l-am vizitat pe Roy şi eu i-am dat o binecuvântare. Am vorbit despre viaţă şi fratele Kobler a spus: „Să vă povestesc una dintre cele mai plăcute experienţe pe care le-am avut în viaţa mea“. Apoi mi-a povestit despre neînţelegerea sa cu Grant Remund şi despărţirea care a urmat. Comentariul său a fost: „Nu mai eram prieteni unul cu altul“.
„Apoi“, continuă Roy, „tocmai recoltasem fânul şi-l depozitasem în hambare, pentru iarna care venea, când, într-o noapte, ca rezultat al aprinderii spontane, fânul a luat foc, a ars fânul, hambarul şi tot ce se afla înăuntru, până la pământ. Eram distrus“, a spus Roy. „Nu ştiam ce aş fi putut face. Afară, în afară de ultimele licăriri ale focului, era beznă. Atunci, am văzut venind spre mine, de pe drum, dinspre ferma lui Grant Remund, lumina unui tractor şi echipamentul necesar în caz de incendiu. Grupul de oameni care veniseră în ajutor a oprit şi, găsindu-mă în lacrimi, Grant mi-a spus: “Roy, ai o grămadă de mizerie de curăţat. Eu şi băieţii mei suntem aici. Să ne-apucăm de treabă.‘“ Împreună s-au apucat să cureţe. Pana de despicat ascunsă, care-i despărţise pentru scurt timp, a dispărut pentru totdeauna. Au lucrat toată noaptea şi ziua următoare, împreună cu mulţi alţi vecini care li s-au alăturat.
Roy Kohler a trecut în nefiinţă şi Grant Remund a îmbătrânit. Fiii lor au slujit împreună, în aceeaşi preşedinţie de ramură. Eu preţuiesc cu adevărat prietenia acestor două familii minunate.
Fie ca noi să fim mereu exemple în casele noastre şi să fim credincioşi în ţinerea tuturor poruncilor, astfel încât să nu păstrăm pana de despicat ascunsă, ci mai degrabă, să ne amintim povaţa Salvatorului: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii“.7
Aceasta este rugămintea mea şi rugăciunea mea, în numele lui Isus Hristos, amin.