Demnitatea personală de a exercita preoţia

Preşedintele Gordon B. Hinckley

În public, comportamentul nostru trebuie să fie fără de reproş. Comportamentul nostru în cadru particular este şi mai important. Acest comportament trebuie să corespundă sau să depăşească standardele stabilite de către Domnul.

Dragii mei fraţi, doresc să vorbesc în această seară în mod deschis despre o problemă care mă preocupă mult. Ce mare plăcere şi ce mare grijă este să vă vorbesc. Ce frăţie minunată constituim noi, cei care deţinem preţioasa şi minunata preoţie. Aceasta vine de la Dumnezeu, Tatăl nostru Ceresc, care, împreună cu Fiul Său Iubit, a vorbit din nou din cer în această dispensaţie glorioasă. Ei i-au trimis pe slujitorii lor autorizaţi ca să acorde oamenilor această autoritate.

Demnitatea personală este standardul potrivit căruia o persoană poate primi şi poate exercita această putere sacră. Despre această temă doresc să vorbesc în această seară.

Încep prin a citi din Doctrină şi Legăminte, secţiunea 121.

„Drepturile preoţiei sunt legate inseparabil de puterile cerului şi puterile cerului nu pot fi controlate şi folosite decât în acord cu principiile dreptăţii.

Este adevărat că ele ne pot fi conferite; dar când încercăm să ascundem păcatele noastre, sau să ne satisfacem mândria ori ambiţia inutilă, sau să exercităm nedrept controlul, sau stăpânirea sau constrângerea asupra sufletelor copiilor oamenilor, iată, cerurile se retrag; Spiritul Domnului este întristat; şi când este retras, amin preoţiei sau autorităţii acelui om“ (vezi D&L 121:36–37).

Fără îndoială, acesta este cuvântul lui Dumnezeu cu privire la autoritatea Sa divină. Aceasta aşează pe umerii noştri o obligaţie imensă. Noi, cei care deţinem preoţia, trebuie să nu urmăm căile pe care le urmează lumea. Trebuie să ne autodisciplinăm. Nu ne putem considera ca fiind mai drepţi sau mai neprihăniţi decât alţi oameni, dar putem fi şi trebuie să fim oameni cumsecade şi cinstiţi.

În public, comportamentul nostru trebuie să fie fără de reproş. Comportamentul nostru în cadru particular este şi mai important. Acest comportament trebuie să corespundă sau să depăşească standardele stabilite de către Domnul. Nu putem să ne complacem în păcat, şi nici nu trebuie să încercăm să acoperim păcatele noastre. Nu putem da satisfacţie mândriei noastre. Nu putem participa la satisfacerea unei ambiţii inutile. Nu putem exercita controlul, sau stăpânirea, sau constrângerea asupra soţiilor şi a copiilor noştri, şi nici asupra altor persoane pentru a face orice fel de nedreptate.

Dacă facem unul dintre aceste lucruri, puterile cerului se retrag. Spiritul lui Dumnezeu este întristat. Puterea noastră de a deţine preoţia este anihilată. Autoritatea ei este pierdută.

Felul în care trăim, cuvintele pe care le rostim şi comportamentul nostru din fiecare zi au efect asupra capacităţii noastre, ca băieţi şi ca bărbaţi, de a deţine preoţia.

Al cincilea articol de credinţă al nostru spune: „Noi credem că un om trebuie să fie numit de către Dumnezeu, prin profeţie şi prin aşezarea mâinilor de către aceia care deţin autoritatea de a predica Evanghelia şi de a administra rânduielile acesteia“.

Deşi cei care au autoritatea îşi aşează mâinile pe capetele noastre atunci când suntem rânduiţi, prin comportamentul nostru putem anula şi pierde orice drept de a exercita această autoritate divină.

În secţiunea 121 se spune mai departe: „Nici o putere sau nici o influenţă nu poate şi nici nu trebuie să fie menţinută în virtutea preoţiei, decât prin convingere, prin răbdare îndelungată, prin blândeţe şi bunătate şi prin dragoste sinceră.

Prin blândeţe şi pură cunoaştere care vor lărgi considerabil sufletul, fără ipocrizie şi fără înşelăciune“ (vezi D&L 121:41–42).

Acum, fraţii mei, acestea sunt limitele în care preoţia trebuie să îşi găsească exprimarea. Preoţia nu este ca o haină pe care să o îmbrăcăm şi să o dăm jos după cum ne este voia. Atunci când este exercitată cu dreptate, preoţia este precum alcătuirea trupurilor noastre, o parte din noi, în orice moment şi în orice împrejurare.

Astfel, tineri băieţi care deţineţi Preoţia lui Aaron, vouă vi s-a conferit acea putere care deţine cheile slujirii îngerilor. Gândiţi-vă puţin la aceasta.

Nu vă puteţi îngădui să faceţi vreun lucru care să aşeze un văl între voi şi îngerii meniţi să vă slujească.

Nu puteţi fi imorali în nici un fel. Nu puteţi fi necinstiţi. Nu puteţi să înşelaţi, să minţiţi, nu puteţi să luaţi în deşert numele lui Dumnezeu; nu puteţi să folosiţi un limbaj murdar şi, în acelaşi timp, să aveţi dreptul la slujirea îngerilor.

Nu vreau ca voi să vă consideraţi mai drepţi şi mai neprihăniţi decât alţii. Doresc ca voi să aveţi un comportament bărbătesc, să fiţi plini de viaţă, puternici şi fericiţi. Pentru cei care au înclinaţii sportive, eu doresc ca ei să devină buni atleţi şi să se străduiască să devină campioni. Dar, pentru a face aceasta, nu trebuie să adoptaţi un comportament necorespunzător sau un limbaj profanator şi murdar.

Pentru voi, tineri băieţi care aşteptaţi să mergeţi în misiune, vă rog să nu vă tulburaţi vieţile cu nici un lucru care ar arunca vreo îndoială asupra demnităţii voastre de a merge înainte ca slujitori ai Dumnezeului Celui viu.

Nu trebuie şi nu puteţi, în nici o împrejurare, să slăbiţi acea putere divină pe care o purtaţi ca propovăduitori rânduiţi ai Evangheliei.

Pentru a vă avertiza şi a vă preveni din vreme, Prima Preşedinţie şi Cvorumul celor Doisprezece Apostoli au publicat această declaraţie, ai cărei adresanţi sunteţi:

„Ca misionari, se aşteaptă de la voi să păstraţi cele mai înalte standarde de comportament, inclusiv supunerea strictă faţă de legea castităţii…

Niciodată nu trebuie să fiţi singur, cu o altă persoană, bărbat, femeie sau copil, alta decât colegul desemnat pentru voi.

Chiar şi o acuzaţie falsă împotriva unui misionar nevinovat poate necesita luni de zile pentru a fi cercetată şi poate avea ca rezultat încheierea înainte de termen a slujirii misionare. Protejaţi-vă de asemenea acuzaţii fiind nedespărţiţi de colegul vostru, chiar şi atunci când faceţi vizite acasă“ (Declaraţia Primei Preşedinţii privind comportamentul misionarilor, 22 martie 2002).

Dacă întotdeauna respectaţi regulile slujirii misionare, nu trebuie să vă faceţi griji pentru aceste lucruri. Făcând astfel, veţi avea o experienţă minunată şi vă veţi întoarce cu cinstire la cei pe care îi iubiţi, fără să aveţi vreo urmă de suspiciune sau de regret.

Când vă întoarceţi acasă, să nu uitaţi niciodată că sunteţi totuşi vârstnici ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă.

Veţi fi preocupaţi de căutarea unei tovarăşe pentru eternitate. Veţi dori să vă căsătoriţi în casa Domnului. Pentru voi nu trebuie să existe alternativă la căsătoria în templu. Fiţi atenţi, pentru ca să nu distrugeţi demnitatea voastră de a fi căsătoriţi în acest fel. Puteţi să vă simţiţi bine. Dar păstraţi curtarea pe care o faceţi în limitele unei autodiscipline severe. Domnul v-a încredinţat o poruncă şi o promisiune. El a spus: „virtutea să înfrumuseţeze, fără încetare, gândurile tale“. Urmează apoi promisiunea că „încrederea ta va creşte puternic în prezenţa lui Dumnezeu; şi… Duhul Sfânt va fi tovarăşul tău permanent“ (vezi D&L 121:45–46).

Soţia pe care o veţi alege va fi egalul vostru. Pavel a spus: „în Domnul, femeia nu este fără bărbat, nici bărbatul fără femeie“ (1 Corinteni 11:11).

În tovărăşia căsătoriei nu există nici inferioritate, nici superioritate. Femeia nu merge înaintea bărbatului, şi nici bărbatul nu merge înaintea femeii. Ei merg unul alături de celălalt, ca fiu şi fiică a lui Dumnezeu, porniţi într-o călătorie eternă.

Ea nu este slujitoarea voastră, nu este proprietatea voastră, nimic de felul acesta.

Abuzul faţă de soţie este un fenomen tragic şi dezgustător. Orice bărbat din Biserică ce abuzează de soţia sa, ce o umileşte, ce o insultă, ce exercită stăpânire nedreaptă asupra ei, este nedemn să deţină preoţia. Deşi un om poate fi rânduit, cerurile se retrag, Spiritul Domnului este întristat; şi va fi amin autorităţii preoţiei acelui om.

Orice bărbat care exercită astfel de practici este nedemn să deţină o recomandare pentru templu.

Îmi pare rău să spun că văd prea des acest fenomen urât. Există bărbaţi care îşi agresează soţiile, atât verbal, cât şi fizic. Ce tragedie este când un bărbat o umileşte pe mama copiilor săi.

Este adevărat că există unele femei, puţine la număr, care abuzează de soţii lor. Dar în seara aceasta nu mă adresez lor. Mă adresez bărbaţilor din această Biserică, acelor bărbaţi cărora Atotputernicul le-a acordat preoţia Sa sfântă.

Dragii mei fraţi, dacă printre cei care îmi ascultă cuvintele sunt oameni care se fac vinovaţi de un asemenea comportament, îi chem să se pocăiască. Îngenuncheaţi şi rugaţi-L pe Domnul să vă ierte. Rugaţi-vă Lui să vă dea puterea să vă struniţi limba şi mâna grea. Cereţi iertare soţiei şi copiilor. Preşedintele McKay obişnuia să spună: „Nici un alt succes nu poate compensa eşecul de acasă“. (citat din J. E. McCulloch, Home: The Savior of Civilization, [1924] pag. 42; în Conference Report, aprilie 1935, pag 116). Iar preşedintele Lee spunea: „Cea mai importantă parte din munca Domnului pe care o veţi îndeplini este munca pe care o depuneţi în propria dumneavoastră casă“ (Harold B. Lee, Doing the Right Things for the Right Reasons, Brigham Young University Speeches of the Year, 19 aprilie 1961, pag. 5).

Am credinţa că, atunci când vom sta înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu, se va vorbi prea puţin despre câtă bogăţie am acumulat în viaţă, sau despre ce onoruri am primit. Dar vor exista întrebări cercetătoare despre relaţiile din cadrul familiei. Sunt convins că numai cei care au trecut prin viaţă cu dragoste, respect şi recunoştinţă pentru tovarăşele şi pentru copiii lor vor auzi cuvintele: „Bine, rob bun şi credincios… intră în bucuria stăpânului tău“ (Matei 25:21).

Menţionez şi alt fel de abuz. Este abuzul faţă de cei în vârstă. Nu cred că este frecvent printre membrii Bisericii. Sper că nu este frecvent. Mă rog să nu fie frecvent.

Cred că oamenii noştri, aproape toţi, se supun poruncii străvechi: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău“ (Exodul 20:12).

Dar cât de tragic este, cât de revoltător în mod absolut este abuzul faţă de cei în vârstă.

Tot mai mulţi oameni trăiesc mai îndelungat, mulţumită miracolului ştiinţei moderne şi al medicinei. Dar vârsta înaintată este însoţită de deteriorarea capacităţii fizice şi uneori de deteriorarea capacităţii mentale. Am spus mai demult că eu am descoperit că anii care sunt numiţi de aur poartă mult plumb în ei. Sunt profund recunoscător pentru dragostea şi grija pe care copiii noştri le manifestă faţă de mama şi de tatăl lor. Cât de frumoasă este imaginea unui fiu sau a unei fiice care se dau la o parte pentru a ajuta cu bunătate, cu bunăvoinţă şi cu dragoste un părinte în vârstă.

Acum doresc să menţionez o altă formă de abuz, la care se fac multe referiri în mass-media. Este vorba de abuzul sordid şi malefic al copiilor de către adulţi, de obicei de către bărbaţi. Abuzul de acest fel nu este nou. Există dovezi care indică faptul că el datează de secole. Este un lucru tragic, cumplit şi demn de dispreţ. Îmi pare rău să spun că printre noi au existat unele expresii rare ale acestui rău monstruos. Este ceva ce nu poate fi acceptat sau tolerat. Domnul Însuşi a spus: „Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară, şi să fie aruncat în mare“ (Matei 18:6).

Acestea sunt cuvinte foarte aspre venind din partea Prinţului Păcii, Fiul lui Dumnezeu.

Citez din Manualul cu instrucţiuni al Bisericii: „Poziţia Bisericii este aceea că abuzul nu poate fi tolerat sub nici o formă. Cei care comit abuzuri… vor fi supuşi regulilor de disciplină ale Bisericii. Lor nu li se pot da chemări şi nu pot deţine o recomandare pentru templu. Chiar dacă o persoană care a comis abuz sexual sau fizic asupra unui copil se supune regulilor disciplinare ale Bisericii şi este apoi restaurată la înfrăţirea deplină sau este readmisă prin botez, conducătorii nu trebuie să cheme acea persoană să lucreze cu copii, decât dacă Prima Preşedinţie autorizează îndepărtarea adnotării de pe înregistrarea privind calitatea de membru a persoanei respective.

În cazuri de abuz, prima responsabilitate a Bisericii este de a-i ajuta pe cei care au fost victime ale abuzului şi de a-i proteja pe cei care sunt vulnerabili faţă de abuzuri viitoare“ (Book 1: Stake Presindencies and Bishoprics [1998], pag. 157–158).

Am lucrat vreme îndelungată asupra acestei probleme. Am cerut episcopilor, preşedinţilor de ţăruş şi altor membri să ofere ajutor victimelor, să le ofere alinare, să le spună că ceea ce li s-a întâmplat este nedrept, că experienţa pe care au trăit-o nu este vina lor, şi că nu trebuie să se mai repete vreodată.

Am tipărit publicaţii, am creat o linie telefonică unde oficianţii Bisericii pot primi informaţii despre cum să trateze cazurile cu care se confruntă şi am oferit ajutor specializat prin intermediul organizaţiei LDS Family Services.

Aceste acte sunt adesea de natură penală. Ele sunt pedepsite de lege. La linia telefonică destinată ajutorului pot fi apelaţi profesionişti în consiliere, printre care se numără avocaţi şi lucrători sociali; ei îi consiliază pe episcopi şi pe preşedinţii de ţăruş cu privire la obligaţiile ce le revin în asemenea împrejurări. Membrii din alte ţări se pot adresa preşedinţilor zonelor din care fac parte.

Munca în Biserică este o muncă destinată salvării. Doresc să subliniez aceasta. Este o muncă de salvare a sufletelor. Noi dorim să ajutăm atât victima, cât şi agresorul. Inimile noastre se deschid către victimă, pe care trebuie să o ajutăm. Inimile noastre se deschid către agresor, dar noi nu putem tolera păcatul de care el se poate face vinovat. Acolo unde a fost încălcată o lege, trebuie să existe pedeapsă. Procesul din legea civilă îşi va urma calea sa. Procesul ecleziastic îşi va urma calea sa, având adesea drept rezultate excomunicarea. Această acţiune este în acelaşi timp un lucru delicat şi foarte serios.

Totuşi, recunoaştem, şi trebuie să recunoaştem că, atunci când pedeapsa a fost dusă la îndeplinire şi cerinţele justiţiei au fost satisfăcute, Biserica va întinde o mână de ajutor plină de bunătate, pentru a oferi sprijin. Vor exista restricţii permanente, dar va exista, de asemenea, şi bunătate.

Dragi fraţi, cred că tonul în care v-am vorbit în această seară a părut negativ. Nu doresc să fie aşa. Dar vreau să fiu o voce de avertisment pentru preoţii din întreaga lume ai acestei Biserici.

Dumnezeu ne-a acordat un dar care este minunat şi nemaipomenit de valoros. Acest dar poartă cu sine autoritatea de a conduce Biserica, de a administra treburile ei, de a vorbi cu autoritate în numele Domnului Isus Hristos, de a acţiona ca slujitori devotaţi ai Lui, de a-i binecuvânta pe cei bolnavi, de a binecuvânta familiile noastre, precum şi de a face multe alte lucruri. Acest dar ne este un îndrumător care ne arată cum să ne trăim vieţile. Când este deplină, autoritatea sa se întinde dincolo de vălul morţii, către eternităţile ce ne stau în faţă.

În lume nu există nimic care să se poată compara cu acest dar. Păstraţi-l, îndrăgiţi-l, iubiţi-l şi trăiţi demn de el.

„Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri“ (Matei 5:16), aceasta este rugăciunea mea. Vă las binecuvântarea mea şi vă transmit dragostea mea, în numele lui Isus Hristos, amin.