Lucrurile paşnice ale împărăţiei

Elder M. Russell Ballard

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Pacea – adevărata pace pe care o puteţi simţi cu tot sufletul – vine doar în credinţă şi prin credinţă în Domnul Isus Hristos.

Fraţi şi surori, permiteţi-mi, în numele nostru, al tuturor, să exprim aprecierea şi pentru Preşedinţia Societăţii de Alinare şi pentru consiliul ei care ne-au slujit atât de bine şi care, recent, au fost eliberate.

Încă o dată, ne apropiem de încheierea unei alte conferinţe generale înălţătoare, care ne-a inspirat. Întotdeauna, mă simt aşa de înviorat şi de luminat în timpul acestor zile minunate de învăţături şi de mărturii. Ştiu că majoritatea dintre dumneavoastră simţiţi acelaşi lucru. Poate, ceea ce simt în timpul conferinţei este similar cu sentimentul pe care l-au avut primii ucenici ai Salvatorului, atunci când L-au urmat din loc în loc, pentru a-L auzi propovăduind veştile noi despre Evanghelia Sa.

Din multe puncte de vedere, acelea au fost zile pline de descurajare pentru copiii lui Israel. Muncind din greu, sub dominaţia Imperiului Roman, ei doreau din toată inima libertate şi pace. Îl aşteptau pe Mesia; erau siguri că El va veni pentru a-i elibera din subjugarea fizică şi politică. Şi, unii dintre ei, au răspuns la Evanghelia de fericire şi de pace a Salvatorului, deşi nu apreciau, în întregime, încă, toate implicaţiile ei spirituale.

Într-o zi, de mult, în timpul slujirii muritoare a Domnului, o mare mulţime L-a urmat lângă Marea Galileii şi s-a adunat în jurul Lui, în timp ce stătea pe ţărm. „Astfel… El s-a suit şi a şezut într-o corabie, pe mare; iar tot norodul stătea pe ţărm, lângă mare. Şi a început să-i înveţe multe lucruri în pilde“ (Marcu 4:1–2).

Lucruri importante şi minunate au fost propovăduite în acea zi, inclusiv parabola semănătorului (vezi Marcu 4:3–20). La sfârşitul unei zile întregi de învăţătură şi de instruire, Domnul a propus ucenicilor Lui să treacă de partea cealaltă a Mării Galileii.

În acea noapte, în timp ce erau pe mare, „s-a stârnit o mare furtună de vânt, care arunca valurile în corabie, aşa că mai că se umplea corabia.

Şi El dormea la cârmă pe căpătâi. Ucenicii L-au deşteptat, şi I-au zis: ‚Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?‘

El S-a sculat, a certat vântul, şi a zis mării: ‚Taci! Fără gură!‘ Vântul a stat, şi s-a făcut o linişte mare“ (Marcu 4:37–39).

Vă puteţi imagina ceea ce trebuie să fi gândit ucenicii când au privit aceste elemente adevărate – vântul, ploaia şi marea – supunându-se comenzii calme a Învăţătorului? Deşi fuseseră chemaţi doar de curând, la sfântul apostolat, ei Îl cunoşteau, Îl iubeau şi credeau în El. Ei îşi părăsiseră munca lor şi familiile lor pentru a-L urma. Într-o perioadă relativ scurtă, ei Îl auziseră învăţându-i lucruri incredibile şi Îl văzuseră realizând miracole puternice. Dar ceea ce făcuse acum depăşea puterea lor de înţelegere şi privirea de pe faţa lor trebuie că arăta acest lucru.

„Şi El le-a spus: ,Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?‘

Şi i-a apucat o mare frică, şi ziceau unii către alţii: ,Cine este acesta de Îl ascultă chiar şi vântul şi marea?‘“ (Marcu 4:40–41).

În perioade tulburi şi, uneori, înspăimântătoare, promisiunea Salvatorului de pace eternă şi infinită are o rezonanţă puternică pentru noi, la fel cum capacitatea Lui de a calma valurile trebuie să fi afectat în mod profund pe aceia care erau cu El pe Marea Galileii, în acea noapte furtunoasă, cu atât de mult timp în urmă.

La fel ca şi cei care trăiau în timpul slujirii Sale muritoare, sunt unii printre noi care caută pace şi prosperitate fizică, ca semne ale puterii extraordinare a Salvatorului. Uneori, nu reuşim să înţelegem că pacea nepieritoare pe care Isus a promis-o este o pace interioară, născută în credinţă, ancorată prin mărturie, hrănită cu dragoste şi exprimată prin continuă supunere şi pocăinţă. Este o pace a spiritului care are ecou în inimă şi în suflet. Dacă cineva cunoaşte şi experimentează această pace interioară, nu va avea teamă de lipsa de armonie sau de conflictele lumeşti. Fiecare ştie în adâncul inimii sale că totul este bine în măsura în care are grijă de lucrurile care, într-adevăr, au importanţă.

Aşa cum i-a instruit preşedintele Hinckley pe fraţi, aseară, nu există pace în păcat. Poate fi comoditate, popularitate, faimă, dar nu este pace. „Ticăloşia niciodată nu a fost fericire“ (Alma 41:10). Nimeni nu poate trăi în pace, dacă nu este în armonie cu adevărul revelat. Nu este pace atunci când eşti josnic sau agresiv. Nu există pace în vulgaritate, în promiscuitate sau în acceptarea lor. Nu există pace în dependenţa de droguri, de alcool sau în pornografie. Nu există pace atunci când abuzezi de alţii, în orice fel, fie din punct de vedere emoţional, fizic sau sexual, deoarece cei care abuzează vor rămâne într-o nelinişte mentală şi spirituală până vin la Hristos cu toată umilinţa şi caută iertare prin pocăinţă totală.

Cred că, într-un moment sau altul, fiecare tânjeşte după „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere“ (Filipeni 4:7). Acea pace pentru inimile noastre tulburate, care este „dată fiecărui om pentru ca el să deosebească binele de rău“ (Moroni 7:16), vine la noi, numai când urmăm lumina lui Hristos, şi ne conduce spre a ne pocăi de păcate şi pentru a căuta iertare. Toţi sunt înfometaţi după cunoaşterea „lucrurilor paşnice ale împărăţiei“ (vezi D&L 36:2) şi vor să guste „roadele neprihănirii“, care sunt „semănate în pace pentru cei care fac pace“ (Iacov 3:18). În fiecare casă, vecinătate şi comunitate, trebuie să ne străduim pentru pace şi nu trebuie, niciodată, să provocăm ceartă sau divergenţe.

În toată istoria scripturilor, Domnul a promis pace discipolilor Lui. Psalmistul a scris: „Domnul dă tărie poporului Său; Domnul binecuvântează pe poporul Său cu pace“ (Psalmul 29:11). Isaia s-a referit la Salvator, numindu-L „Domn al păcii“ (Isaia 9:6). Nefi a prevăzut că urmaşii lui vor vedea ziua în care „Fiul Dreptăţii li se va arăta lor; şi El îi va vindeca, iar ei vor avea pace cu El“ (2 Nefi 26:9).

Doar cu câteva ore înainte de a începe acel glorios, dar îngrozitor, proces al ispăşirii, Domnul Isus Hristos a făcut acea promisiune importantă către ucenicii Lui: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea“ (Ioan 14:27).

A promis El tovarăşilor Lui genul de pace pe care lumea îl recunoaşte – siguranţă, securitate, fără ceartă sau durere? Cu siguranţă, înregistrările istorice vor sugera altceva. Primii apostoli au trecut prin multe încercări şi persecuţii de-a lungul restului vieţii lor, fapt pentru care, probabil, Domnul a adăugat această înţelegere promisiunii Sale: „Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte“ (Ioan 14:27).

„V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine“. El a continuat: „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16:33; subliniere adăugată).

Pacea – adevărata pace pe care o puteţi simţi cu tot sufletul – vine doar în credinţă şi prin credinţă în Domnul Isus Hristos. Când acest preţios adevăr este descoperit şi când principiile Evangheliei sunt înţelese şi aplicate, marea pacea se poate distila în inimile şi în sufletele copiilor Tatălui nostru Ceresc. Salvatorul, prin Joseph Smith, a spus: „Acela care face lucrările dreptăţii va primi răsplata lui, chiar pace în această lume şi viaţă veşnică în lumea care va veni“ (vesi D&L 59:23).

Uneori, este uimitor să vezi ce schimbări poate aduce această pace în vieţile acelora care o acceptă. Cu mulţi ani în urmă, în timp ce eram preşedintele Misiunii Toronto Canada misionarii noştri au început să dea lecţii unei familii care era într-un întuneric spiritual. Ei erau săraci, needucaţi, şi înfăţişarea lor personală reflecta o lipsă de apreciere sau de preocupare pentru igienă şi îmbrăcăminte curată. Dar erau oameni buni, onorabili – printre cei mai cinstiţi în inimă, pentru care ne rugăm, întotdeauna, să fie găsiţi de misionarii noştri – şi ei au răspuns spiritual când au simţit pentru prima oară în vieţile lor pacea oferită de Evanghelie.

Când am aflat că urmează să fie botezaţi, sora Ballard şi cu mine am fost prezenţi la serviciul de botez. S-a întâmplat să stau exact lângă episcopul episcopiei, când familia a ajuns. Cu toată sinceritatea, trebuie să vă spun că erau ca o arătare. Arătau nepieptănaţi, murdari şi neglijenţi. Deoarece fusese, un timp, plecat din oraş, episcopul nu îi întâlnise, încă, pe noii membri din episcopia lui; astfel, această primă impresie a fost, puţin spus, neimpresionantă. Când au trecut prin faţa lui, acestuia i s-au înmuiat genunchii.

Mi-am pus braţul în jurul acestui bun episcop pentru a-l susţine – fizic, cât şi spiritual. M-am simţit îndemnat să-i spun: „Episcope, nu este minunat? Vom face din ei buni sfinţi din zilele din urmă!“

El s-a uitat la mine şi a zâmbit. Nu puteam spune dacă zâmbea pentru că era de acord cu mine sau deoarece se gândea că s-ar putea să fiu doar un alt misionar mult prea entuziasmat.

Serviciul de botez s-a desfăşurat şi familia a fost botezată. În ziua următoare, ne-am hotărât să mergem la acea episcopie pentru a fi siguri că familia va fi bine primită când va veni la adunare, în calitate de noi membri ai Bisericii.

Când familia a intrat în capelă pentru adunarea de împărtăşanie, stăteam lângă episcop. Tatăl purta o cămaşă curată, albă. Nu era destul de mare pentru el, astfel încât să închidă ultimul nasture de la gât şi avea o cravată, de care mi-am amintit că o văzusem la unul dintre elderii mei. Dar faţa îi radia de fericire şi de pace. Mama şi fetele păreau să se fi transformat faţă de ziua precedentă. Rochiile lor nu erau elegante, dar erau curate şi drăguţe. Şi ele aveau acea strălucire specială a Evangheliei. Băieţii cei mici purtau cămăşi albe, care erau cu câteva numere mai mari pentru ei, având chiar mânecile răsucite în sus. Şi purtau cravate care, ajungeau, aproape, până la genunchii lor. Era evident că misionarii le dăduseră acestor băieţaşi propriile lor cămăşi albe şi cravate, astfel încât să poată veni la adunarea de împărtăşanie îmbrăcaţi corespunzător.

Ei au stat cu misionarii şi lumina Evangheliei strălucea, literalmente, din ei. Alma descrie aceasta ca „primirea imaginii lui Dumnezeu în înfăţişarea voastră“ (Alma 5:14). M-am aplecat, din nou, spre episcop şi i-am spus: „Vezi episcope? Vom face sfinţi din ei!“

Desigur, acea schimbare fizică, de peste noapte, a fost numai superficială când e comparată cu covârşitoarea transformare spirituală, mult mai importantă, care a avut loc în acea familie când Evanghelia a intrat în inimile şi în vieţile lor. Prin instrucţiunile misionarilor şi înfrăţirea ulterioară oferită de bunul lor episcop şi de membrii episcopiei, această întreagă familie a ieşit din întunericul spiritual, ridicându-se spre lumina şi spre adevărul Evangheliei. În acea lumină, familia a fost încălzită, împrospătată şi revitalizată de pacea care vine din cunoaşterea vieţii Domnului Isus Hristos. Lumina adevărurilor Evangheliei restaurată pe pământ prin profetul Joseph Smith a început să arate acestei familii calea spre templu unde, un an mai târziu, ei au primit binecuvântările lor eterne.

Din nou, citez din profeţiile lui Isaia: „Toţi fiii tăi vor fi ucenici ai Domnului şi mare va fi propăşirea fiilor tăi“ (Isaia 54:13).

Odată ce am gustat dulcele fruct al păcii lui Dumnezeu, suntem, în mod natural, înclinaţi, să-l împărţim cu alţii. Francis din Assisi, cunoscut ca „iubitor al creaţiei“, a trăit cea mai mare parte din viaţa lui slujindu-i pe săraci şi pe cei nevoiaşi care erau în jurul lui – inclusiv pe animale. Pacea pe care a găsit-o în slujirea lui i-a dat energie şi l-a făcut să dorească să-i înconjoare şi pe alţii cu ea. El a scris:

Domnul m-a făcut un instrument pentru pacea voastră;
Unde este ură, lăsaţi-mă să semăn dragoste;
Unde este insultă, iertare;
Unde este îndoială, credinţă;
Unde este disperare, speranţă;
Unde este întuneric, lumină;
Şi unde este tristeţe, bucurie.
O, Învăţător divin, îngăduie să caut
Să nu fiu consolat, ci să consolez;
Să nu fiu înţeles, ci să înţeleg;
Să nu fiu iubit, ci să iubesc;
Deoarece când dăm, primim;
Când iertăm, suntem iertaţi
Şi când murim, suntem născuţi în viaţa eternă. 

Mai mult decât o dată, Domnul i-a îndemnat pe discipolii Lui să fie „împăciuitori“, promiţând că ei „vor fi chemaţi copii ai lui Dumnezeu“ (Matei 5:9). Acest concept este găsit în multe locuri în scripturi, stabilind un model care subliniază ideea de pace prin parabole şi declaraţii:

„Împacă-te cu adversarul tău“ (Matei 5:25).
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri“ (Matei 5:44).
„Nu judeca“ (Matei 7:1).
„Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Matei 22:39).
„Nu osândiţi“ (Luca 6:37).
„Iartă“ (Luca 6:37).
„Iubiţi-vă unul pe altul“ (Ioan 13:34).

Sunt doar câteva dintre învăţămintele din scripturi care indică în mod clar că pacea lui Dumnezeu nu trebuie să fie ţinută doar pentru noi. Mai degrabă, ea trebuie să fie împărtăşită, în mod liber, cu familiile şi prietenii noştri, şi în cadrul comunităţilor noastre. Trebuie să fie împărtăşită atât cu membrii Bisericii, cât şi cu cei care nu sunt membri. Cu toate că cei din jurul nostru poate nu vor alege să experimenteze pentru ei înşişi, dulceaţa şi pacea plenitudinii Evangheliei restaurate, cu siguranţă vor fi binecuvântaţi văzând-o în vieţile noastre şi simţind pacea Evangheliei în preajma noastră. Mesajul de pace va spori şi se va întinde în toată lumea prin exemplul nostru.

„Trăiţi în pace“, spune apostolul Pavel, „şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi“ (2 Corinteni 13:11).

Sunt recunoscător deoarece pot să vă mărturisesc că Isus este Hristosul, că El este Fiul lui Dumnezeu şi că urmându-L, cu credinţă şi cu încredere, toţi putem găsi pacea dulce, interioară, pe care ne-o oferă Evanghelia aşa cum ne-a fost predicată în timpul acestei conferinţe. În numele lui Isus Hristos, amin.