Celălalt fiu risipitor
Nici unul dintre noi nu este mai puţin preţuit şi lăudat de Dumnezeu decât altul. Depun mărturie că El ne iubeşte, pe fiecare dintre noi – cu incertitudinile, cu neliniştile, cu egoismul nostru şi toate celelalte.
Printre cele mai memorabile parabole pe care le-a spus vreodată Salvatorul se numără şi povestea nechibzuitului frate mai tânăr, care s-a dus la tatăl său, i-a cerut partea de avere şi a plecat de acasă pentru a-şi risipi moştenirea ducând, cum spun scripturile, „o viaţă destrăbălată“.1 Banii şi prietenii au dispărut mai repede decât a crezut el că se va întâmpla – întotdeauna se întâmplă aşa – şi a sosit ziua reglării conturilor – care întotdeauna vine. În decăderea sa, a ajuns în cele din urmă să fie păzitor de porci, unul atât de înfometat, de lipsit de mijloace de întreţinere şi de demnitate, încât „mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele, pe care le mâncau porcii“. Dar nici măcar acest lucru nu îi era permis.
Apoi, scripturile relatează încurajator: „Şi-a venit în fire“. S-a hotărât să se întoarcă acasă, cu speranţa că va fi acceptat cel puţin ca argat în casa tatălui său. Imaginea blândă a tatălui credincios al acestui băiat, alergând nerăbdător să-l întâmpine şi să-l acopere cu sărutări, este una dintre cele mai mişcătoare şi impresionante scene din scrierile sfinte. Arată fiecărui copil al lui Dumnezeu, fie că se poartă corespunzător, fie nu, cât de mult doreşte Dumnezeu ca noi să revenim sub protecţia braţelor Sale. Dar fiind prinşi de povestea fratelui mai tânăr, putem pierde din vedere, dacă nu suntem atenţi, relatarea despre fiul mai mare. Relatarea Salvatorului începe cu aceste cuvinte: „Un om avea doi fii“ – şi El ar fi putut adăuga: „Amândoi erau pierduţi şi amândoi aveau nevoie să vină acasă“.
Fiul mai tânăr a revenit acasă, i s-a pus pe umeri haina cea bună şi un inel în deget. În acest moment intră în scenă fiul mai mare. El fusese ascultător, muncise cu loialitate ogorul şi, acum, se întorcea acasă. Ideea de a descrie cele două călătorii către casă, deşi ei veneau din două locuri diferite, este esenţială pentru această relatare.
În timp ce acest fiu mai mare se apropie de casă, el aude sunete de muzică şi jocuri.
„A chemat pe unul din robi [observaţi că el are robi] şi a început să-l întrebe ce este.
Robul acela i-a răspuns: ‚Fratele tău a venit înapoi şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine‘.
El s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieşit afară şi l-a rugat să intre.“
Cunoaşteţi discuţia pe care au avut-o apoi. Desigur, durerea provocată acestui tată de comportamentul nesăbuit al unui copil care fugise de acasă şi ajunsese în cocina de porci a fost sporită de faptul că acest frate mai mare şi mai înţelept, care fusese eroul copilăriei celui mai tânăr, aşa cum sunt de obicei fraţii mai mari, era mânios pentru că fratele său se întorsese acasă.
Nu, trebuie să mă corectez. Acest fiu era mânios nu atât pentru că celălalt venise acasă, cât pentru că părinţii lui erau atât de fericiţi pentru acest lucru. Simţindu-se neapreciat şi compătimindu-se, acest fiu ascultător – şi el este minunat de ascultător – uită pentru o clipă că el nu a fost obligat să simtă mizeria sau disperarea, teama sau ura de sine. El uită pentru o clipă că fiecare viţel de pe câmp era deja al său şi tot ale sale erau toate hainele bune din dulap şi tot ce era în cămări. El uită pentru o clipă de credinţa sa care a fost şi va fi întotdeauna răsplătită.
Nu, el care are totul şi care a câştigat totul prin comportament bun şi muncă grea, duce lipsă de singurul lucru care ar putea să-l facă omul complet al Domnului, care aproape că este. Mai are până să ajungă la compasiune şi milostenie, la profunzimea caritabilă a viziunii, pentru a înţelege că acasă nu s-a întors un rival. Ci este fratele său. Aşa cum l-a rugat tatăl său să înţeleagă, este cel care a fost mort şi acum este viu. Este cel care era pierdut şi a fost găsit.
Cu siguranţă, acest frate mai mic fusese prizonier – prizonier al păcatului, al prostiei şi al cocinii. Dar, şi fratele mai mare trăieşte într-o anumită îngrădire. El nu a fost capabil, deocamdată, să dărâme închisoarea din el însuşi. El este vânat de monstrul cu ochi verzi al geloziei.2 El se simte sub-apreciat de tatăl său şi lipsit de privilegiile meritate de fratele său, deşi nici una, nici cealaltă nu sunt adevărate. A căzut victimă unei insulte imaginare. Se aseamănă cu Tantalus din mitologia greacă – stă în apă până la bărbie, dar nu îşi astâmpără setea niciodată. O persoană care, până în prezent, a fost fericită cu viaţa sa şi mulţumită de norocul său se simte brusc foarte nefericită, pur şi simplu pentru că o alta are şi ea puţin noroc.
Cine este cel care ne şopteşte, pe nesimţite, în ureche că un dar dat altuia diminuează binecuvântările pe care le primim? Cine ne face să simţim că, dacă Dumnezeu zâmbeşte altuia, atunci, cu siguranţă, trebuie să se încrunte la noi? Şi dumneavoastră, şi eu ştim cine face aceste lucruri – este tatăl tuturor minciunilor.3 Este Lucifer, duşmanul nostru comun, al cărui strigăt de-a lungul culoarelor timpului se aude mereu şi se adresează tuturor: „Dă-mi onoarea ta“.4
Se spune că invidia este păcatul pe care nimeni nu-l mărturiseşte uşor, dar cât poate fi de răspândită această tendinţă ne spune vechiul proverb danez: „Dacă invidia ar fi fost gripă, toată lumea ar fi bolnavă“. Pastorul din Povestirile din Canterbury ale lui Chaucer se plânge că aceasta poate atinge orice – poate ofensa orice, orice virtute şi orice talent, şi poate fi ofensată de orice, orice faptă bună şi orice bucurie. Pe măsură ce alţii par să crească în ochii noştri, ne gândim că noi suntem mai puţin însemnaţi, ca urmare.5 Din păcate, gândim în acest fel uneori.
Cum de se întâmplă acest lucru, mai ales că noi dorim atât de mult să nu se întâmple? Cred că unul dintre motive este acela că, în fiecare zi, vedem ispite de un fel sau altul, care ne spun că ceea ce avem nu este suficient. Cineva sau ceva ne spune mereu că trebuie să fim mai arătoşi sau mai bogaţi, mai aplaudaţi sau mai admiraţi decât considerăm că suntem. Ni se spune că nu am adunat destule bunuri sau că nu am fost în destule locuri distractive. Suntem bombardaţi cu mesajul că, pe cântarul lucrurilor pe care îl are lumea, am fost cântăriţi în cumpănă şi găsiţi uşori.6 În unele zile, ne simţim de parcă am fi încuiaţi într-o cămăruţă a unei clădiri mari şi spaţioase şi singurul lucru pe care îl putem vedea la televizor este un spectacol de operă lacrimogen cu titlul Închipuiri deşarte.7
Dar Dumnezeu nu lucrează în acest fel. Tatăl din această povestire nu-şi chinuieşte copiii. El nu-i măsoară fără milă, comparându-i cu vecinii lor. Nici măcar nu-l compară pe unul cu altul. Are o generozitate divină faţă de ambii fii. El manifestă caritate faţă de ambii copii. Eu cred că Dumnezeu este cu noi şi mă îndrumă, aşa cum iubita mea soţie, Pat, este cu mine şi mă îndrumă când cânt. Ea este o muziciană talentată, un fel de geniu muzical, dar eu nu am putut în nici un fel să interpretez corect o notă muzicală. Şi, totuşi, eu ştiu că ea mă iubeşte într-un fel foarte special când încerc să cânt. Ştiu acest lucru pentru că îl pot citi în ochii ei. Mă priveşte cu dragoste.
Un observator atent a scris: „Într-o lume care compară permanent oamenii, categorisindu-I în mai mult sau mai puţin inteligenţi, mai mult sau mai puţin atrăgători, cu mai mult sau mai puţin succes, nu este uşor să crezi cu adevărat într-o dragoste[divină] care nu procedează în acest fel. Când aud că cineva este lăudat, spune el, îmi este greu să nu mă gândesc că eu nu sunt la fel de demn de laudă; când citesc despre bunătatea şi amabilitatea altor persoane, îmi este greu să nu mă întreb dacă eu sunt la fel de bun şi de amabil ca ele; iar, când văd trofee, recompense şi premii înmânate unor persoane deosebite, nu mă pot împiedica să mă întreb, de ce nu le-am primit eu.“8 Dacă nu putem rezista sentimentelor provocate de astfel de situaţii, vom vedea cum această tendinţă, atât de înfrumuseţată de lume, ne va aduce în cele din urmă o viziune care Îl respinge şi Îl diminuează pe Dumnezeu şi o viziune teribil de distructivă despre noi înşine. Majoritatea poruncilor care încep cu „să nu“ au ca scop să ne împiedice să facem rău altora, dar sunt convins că porunca de a nu râvni are ca scop să ne împiedice să ne facem rău nouă înşine.
Cum putem înfrânge o tendinţă pe care o au aproape toţi oamenii? Putem face aşa cum au făcut cei doi fii şi să începem să ne croim calea înapoi, spre Tatăl. Trebuie să facem acest lucru cu cea mai mare grabă şi umilinţă de care suntem în stare. În timp ce păşim pe cale, ne putem număra numeroasele binecuvântări şi putem aplauda realizările altora. Şi ce este mai important, îi putem sluji pe alţii, cel mai bun exerciţiu pentru inimă prescris vreodată. Când suntem pierduţi, ne putem „veni în fire“ dar, este posibil să nu fim capabili întotdeauna să „ne regăsim“ şi, ce este mai grav, să nu „ne putem salva“. Numai Tatăl şi Singurul Său Fiu Născut pot realiza aceasta. Salvarea este numai în ei. De aceea, ne rugăm ca Ei să ne ajute, ca Ei să „vină“ să ne întâmpine, să ne îmbrăţişeze şi să ne ducă la ospăţul pe care Ei l-au pregătit.
Ei vor face acest lucru! Scripturile abundă în promisiunea că harul lui Dumnezeu este destul.9 Aceasta este o arenă în care nimeni nu trebuie să lupte sau să se întreacă. Nefi declară că Domnul „iubeşte lumea [întreagă]“ şi a dat salvarea fără plată.
„A poruncit El cuiva să nu ia parte la bunătatea Sa?“ întreabă Nefi. Nu! „Toţi… sunt privilegiaţi, unul la fel ca altul şi nimeni nu este oprit“.
„Veniţi la Mine, voi, toate zările pământului“10, insistă El, şi cumpăraţi lapte şi miere fără bani. Toţi sunt privilegiaţi, unul ca altul. Păşiţi în pace. Păşiţi cu încredere. Păşiţi fără teamă şi fără invidie. Fiţi siguri că Tatăl Ceresc vă va da din abundenţă întotdeauna.
Dacă facem acestea, îi vom putea ajuta pe alţii, rugându-ne sincer pentru ca ei să primească binecuvântări, tot aşa cum ei se roagă pentru noi. Putem saluta orice talent şi orice capacitate, oriunde este revărsată, făcând ca viaţa de aici să fie cât mai asemănătoare cu ce va fi în cer.
Ne va fi de folos, întotdeauna, să ne amintim modul în care Pavel a indicat pe scurt prioritatea virtuţilor – „Acum, dar, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea“.11 El ne aminteşte că suntem toţi din trupul lui Hristos şi că toţi membrii, indiferent de cum arată, sunt adoraţi şi preţuiţi. Simţim profunzimea rugăminţii Sale „pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup: ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi, dacă suferă un mădular, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură“.12 Acest sfat fără de egal ne ajută să ne aducem aminte că acest cuvânt generozitate derivă din acelaşi cuvânt ca şi genealogie, ambele provenind din latinul genus, ceea ce înseamnă cu aceeaşi origine sau de acelaşi fel, aceeaşi familie sau sex.13 Întotdeauna, vom constata că este mai uşor să fii generos când îţi aminteşti că persoana favorizată este cu adevărat de felul nostru.
Stimaţi fraţi şi surori, eu depun mărturie că nici unul dintre noi nu este mai puţin preţuit şi lăudat de Dumnezeu decât altul. Depun mărturie că El ne iubeşte, pe fiecare dintre noi – cu incertitudinile, cu neliniştile, cu egoismul nostru şi toate celelalte. El nu ne măsoară talentele sau felul în care arătăm; nu ne măsoară profesiunile sau averile. El îl ovaţionează pe fiecare alergător, subliniind că este vorba de o cursă împotriva păcatului, nu de una în care unul este împotriva altuia. Ştiu că, dacă vom fi credincioşi, există haine ale neprihănirii, croite anume pentru noi, pregătite şi aşteptând pe fiecare,14 „haine… albite în sângele Mielului“.15 Fie ca noi să ne încurajăm unul pe altul pentru a câştiga acel premiu, aceasta este rugăciunea mea sinceră, în numele lui Isus Hristos, amin.