Curajul creştin: preţul de a fi discipol
Să răspundem acuzatorilor în felul Salvatorului.
Ne-am adunat împreună ca unul, am luat asupra noastră numele lui Isus Hristos şi suntem creştini. Una din întrebările pe care le-am pune ar fi: atunci de ce, dacă avem acea dragoste a Salvatorului, ar dori cineva să fie antagonist sau ar dori să ne atace?
Recent, câţiva sfinţi tineri din zilele din urmă, credincioşi şi inteligenţi, au adresat câteva dintre întrebările lor cele mai arzătoare. O soră a întrebat: „De ce Biserica nu se apără mai activ atunci când i se aduc acuzaţii?”
La întrebarea ei aş spune că una dintre încercările mari ale vieţii muritoare apare atunci când credinţa noastră este pusă sub semnul întrebării sau este criticată. În asemenea momente, s-ar putea să dorim să răspundem agresiv – „să ridicăm pumnul”. Dar acestea sunt ocazii importante în care nu trebuie să ne grăbim, ci să ne gândim, să ne rugăm şi să urmăm exemplul Salvatorului. Aduceţi-vă aminte că Isus Însuşi a fost dispreţuit şi respins de lume. Şi în visul lui Lehi, cei care vin la Salvator au îndurat, de asemenea, „[batjocura] şi [arătatul]… cu degetul” (1 Nefi 8:27). „Lumea i-a urât [pe ucenicii Mei]”, a spus Isus, „pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume” (Ioan 17:14). Dar atunci când răspundem acuzatorilor noştri aşa cum a făcut-o Isus, nu numai că devenim asemănători Lui, ci, de asemenea, îi invităm pe ceilalţi să-I simtă dragostea şi să-L urmeze.
Răspunsul într-un mod asemănător cu al lui Hristos nu poate fi întocmit dinainte sau nu poate fi bazat pe o formulă. Salvatorul a răspuns în mod diferit în fiecare situaţie. Atunci când El a fost confruntat de crudul rege Herod, El a rămas tăcut. Atunci când a stat în faţa lui Pilat, El a depus o mărturie simplă şi puternică despre divinitatea Lui şi despre scopul Lui. Înfruntându-i pe cămătarii care pângăreau templul, El Şi-a exercitat responsabilitatea divină pentru a păstra şi proteja ceea ce era sacru. Ridicat pe cruce, El a dat incomparabilul răspuns creştin: „Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!” (Luca 23:34).
Unii oameni gândesc greşit că răspunsuri cum ar fi tăcerea, sfiiciunea, iertarea şi depunerea unei mărturii umile sunt pasive sau slabe. Dar, „[să iubim] pe vrăjmaşii [noştri], [să binecuvântăm] pe cei ce [ne] blastămă, [să facem] bine celor ce [ne] urăsc şi [să ne rugăm] pentru cei ce [ne] asupresc şi [ne] prigonesc”, (Matei 5:44) necesită credinţă, tărie şi mai presus de toate, curaj creştin.
Profetul Joseph Smith a demonstrat acest curaj de-a lungul vieţii sale. Deşi el a suferit „persecuţii severe din partea tuturor categoriilor de oameni, atât religioşi, cât şi nereligioşi” (Joseph Smith – Istorie 1:27), el nu s-a răzbunat, nici nu i-a urât. La fel ca toţi discipolii adevăraţi ai lui Hristos, el a acţionat ca Salvatorul, iubindu-i pe ceilalţi într-un mod tolerant şi milos. Acesta este curajul creştin.
Atunci când nu ne răzbunăm – când întoarcem şi celălalt obraz şi ne opunem sentimentelor de mânie – şi noi acţionăm la fel ca Salvatorul. Demonstrăm dragostea Lui, care este singura putere care poate învinge adversarul şi poate răspunde acuzatorilor noştri fără să-i acuzăm la rândul nostru. Nu este o slăbiciune. Acesta este curajul creştin.
Pe parcursul anilor, învăţăm că provocările la adresa credinţei noastre nu sunt noi şi că ele nici nu par să dispară curând. Dar adevăraţii discipoli ai lui Hristos găsesc o ocazie în mijlocul opoziţiei.
În Cartea lui Mormon se relatează că profetul Abinadi a fost legat şi adus în faţa răului rege Noe. Deşi regele s-a opus cu tărie lui Abinadi şi, în cele din urmă l-a condamnat la moarte, Abinadi totuşi l-a învăţat Evanghelia cu curaj şi şi-a depus mărturia. Deoarece Abinadi a profitat de acea ocazie, un preot numit Alma a fost convertit la Evanghelie şi a adus multe suflete la Hristos. Curajul lui Abinadi şi al lui Alma a fost curaj creştin.
Experienţa ne arată că perioadele de publicitate negativă la adresa Bisericii pot ajuta la îndeplinirea scopurilor Domnului. În 1983, Prima Preşedinţie a scris conducătorilor Bisericii: „Opozitia poate fi în sine o ocazie. Printre provocările continue cu care se confruntă misionarii noştri este şi lipsa de interes în domeniul religiei şi faţă de mesajul nostru. Aceste critici… creează interes faţă de Biserică… Acest lucru oferă o ocazie [pentru membri] să prezinte adevărul celor a căror atenţie este, astfel, îndreptată către noi”.1
Putem profita de astfel de ocazii în multe feluri: o scrisoare amabilă către un editor, o conversaţie cu un prieten, un cometariu pe un blog sau un cuvânt de reasigurare către o persoană care a făcut un comentariu defăimător. Putem răspunde cu dragoste celor care au fost influenţaţi de informaţii eronate şi idei preconcepute - care sunt „împiedicaţi să găsească adevărul doar pentru că nu ştiu unde să-l găsească” (D&L 123:12). Vă asigur că a răspunde acuzatorilor noştri în acest fel nu dovedeşte slăbiciune. Este curajul creştin în acţiune.
Când răspundem celorlalţi, fiecare situaţie va fi diferită. Din fericire, Domnul cunoaşte inimile acuzatorilor noştri şi modul cel mai eficeint în care le putem răspunde. Când discipolii adevăraţi caută îndrumare din partea Spiritului, ei primesc inspiraţie potrivită fiecărei situaţii. Şi în fiecare situaţie, discipolii adevăraţi răs-pund în moduri care invită Spiritul Domnului. Pavel a amintit corintenilor că propovăduirea lui „nu [stătea] în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere” (1 Corinteni 2:4). Datorită faptului că acea putere aparţine Spiritului Domnului, noi nu trebuie să devenim niciodată certăreţi atunci când discutăm despre credinţa noastră. La fel cum aproape fiecare misionar învaţă, disputele referitoare la doctrină folosind Biblia alungă Spiritul. Salvatorul a spus: „Cel care are spiritul de ceartă nu este de-al Meu” (3 Nefi 29). Este mult mai regretabil când membrii Bisericii reacţionează într-un mod departe de a fi asemănător cu cel al lui Hristos la acuzaţiile că Biserica nu este creştină, decât atunci când Biserica este acuzată ca nefiind creştină! Să facem ca discuţiile noastre cu alţii să fie mereu marcate de fructele Spiritului – „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea [şi] înfrânarea poftelor” Galateni:5:22-23). A fi blând, conform definiţiei din dicţionarul Webster înseamnă „manifestarea capacităţii de a îndura şi răbdare îndelungată: îndurarea jignirii fără resentimente”.2 Blândeţea nu este slăbiciune. Este emblema curajului creştin.
Acest lucru este deosebit de important în interacţiunile noastre cu membrii altor confesiuni creştine. Cu siguranţă, Tatăl Ceresc se întristează – şi diavolul râde – atunci când dezbatem cu spirit de ceartă diferenţele doctrinale cu semenii noştri creştini.
Aceasta nu este o sugestie ca să facem compromisuri la principiile noastre sau să diluăm credinţele noaste. Nu putem schimba doctrinele Evangheliei restaurate, chiar dacă propovăduirea lor sau supunerea faţă de ele nu ne creşte popularitatea în ochii lumii. Totuşi, chiar şi atunci când simţim că trebuie să spunem cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală, trebuie să ne rugăm să ne umplem de Duhul Sfânt (vezi Faptele Apostolilor 4:29, 31). Nu trebuie să confundăm niciodată îndrăzneala cu falsificarea îndrăznelii caracteristică Satanei: dominarea (vezi Alma 38:12). Adevăraţii discipoli vorbesc cu încredere calmă, nu mândrie debordantă.
Ca discipoli adevăraţi, prima noastră grijă trebuie să fie bunăstarea celorlalţi, nu justificarea că noi avem dreptate. Întrebările şi criticile ne dau ocazia de a ajunge la ceilalţi şi de a demonstra că ei sunt importanţi pentru Tatăl Ceresc şi pentru noi. Scopul nostru trebuie să fie să-i ajutăm să înţeleagă adevărul, nu să apărăm părerile noastre personale sau să fim victorioşi într-o dezbatere teologică. Mărturiile noastre din inimă alcătuiesc răspunsul cel mai puternic pe care-l putem da acuzatorilor noştri. Şi asemenea mărturii pot fi depuse numai cu dragoste şi blândeţe. Ar trebui să fim ca Edward Partridge, despre care Domnul a spus: „Inima lui este pură înaintea Mea; pentru că el este la fel cu Natanael din vechime, în care nu este vicleşug” (D&L 41:11). A fi fără vicleşug înseamnă a avea inocenţa unui copilaş, a te ofensa cu greu şi a ierta repede.
Aceste calităţi sunt învăţate mai întâi acasă, în familie şi pot fi exersate în toate relaţiile noastre. A fi fără vicleşug înseamnă a căuta propriile greşeli în primul rând. Când suntem acuzaţi, trebuie să întrebăm cum au făcut apostolii Salvatorului: „Nu cumva sunt eu, Doamne?” (Matei 26:22). Dacă ascultăm răspunsul dat de Spirit, putem, dacă este necesar, să ne corectăm, să ne cerem scuze, să căutăm iertare şi să ne comportăm mai bine.
Fără vicleşug, adevăraţii discipoli evită să facă judecăţi nepotrivite despre părerile celorlalţi. Mulţi dintre noi am cultivat prietenii strânse cu cei care nu sunt membri ai Bisericii noastre – colegi de şcoală, colegi de muncă, vecini şi prieteni din toată lumea. Avem nevoie de ei şi ei au nevoie de noi. Aşa cum preşedintele Monson ne-a învăţat: „Să învăţăm să-i respectăm pe ceilalţi… Niciunul dintre noi nu trăieşte singur – în oraşul, nostru, în naţiunea noastră sau în lumea noastră”.3
După cum Salvatorul a demonstrat la curtea lui Irod, câteodată adevăraţii discipoli trebuie să arate curaj creştin, fără să spună nimic. Odată, când jucam golf, am atins doar un cactus mare ca un copac, cu spini galbeni, care parcă m-a împuşcat cu ace asemănătoare unui porc ţepos. Spinii plantei mi-au pătruns prin toate hainele, chiar dacă abia am atins cactusul. Unele situaţii se aseamănă cu acea plantă: ele ne pot răni doar. În asemenea situaţii, mai bine ne ţinem la distanţă şi pur şi simplu ne depărtăm. În timp ce facem acest lucru, unii s-ar putea să ne provoace şi să ne angajeze într-o dispută. În Cartea lui Mormon, citim despre Lehonti şi oamenii lui care şi-au aşezat tabăra pe un munte. Trădătorul Amalichia l-a îndemnat pe Lehonti să „vină jos” şi să-l întâlnească în vale. Dar atunci când Lehonti a părăsit terenul înalt, el a fost otrăvit „încetul cu încetul” până când a murit şi armata lui a căzut în mâinile lui Amalichia (vezi Alma 47). Prin dispute şi acuzaţii, unii oameni ne atrag să părăsim terenul înalt. Terenul înalt se află în lumină. Acolo vedem mai întâi lumina dimineaţii şi acolo dispare lumina în timpul serii. Este terenul sigur. Este adevărat şi acolo se află cunoaşterea. Câteodată, unii doresc să coborâm de pe terenul înalt şi să ne alăturăm lor într-o dispută teologică degradantă. Aceşti câţiva indivizi certăreţi sunt puşi pe începerea unor lupte religioase prin internet sau personal. Cel mai bine este să stăm, totdeauna, pe terenul mai înalt al respectului şi al dragostei reciproce.
Procedând astfel, urmăm exemplul profetului Neemia care a construit un zid în jurul Ierusalimului. Duşmanii lui Neemia l-au atras să-i întâlnească pe câmpie, unde ei „îşi puseseră în gând să-[i] facă rău”. Spre deosebire de Lehonti, Neemia a refuzat cu înţelepciune oferta lor, cu următorul mesaj: „Am o mare lucrare de făcut şi nu pot să mă pogor; Cât timp l-aş lăsa ca să vin la voi, lucrul ar înceta” (Neemia 6:2-3). Şi noi avem o lucrare măreaţă de făcut, care nu va fi realizată dacă ne permitem să ne oprim, să ne certăm şi să fim distraşi. În schimb, trebuie să ne adunăm curajul creştin şi să mergem înainte. După cum citim în Psalmii: „Nu te mânia pe cei răi” (Psalmii 37:1).
Răul va fi mereu cu noi în această lume. O parte a marii încercări a vieţii muritoare este să trăim în lume fără să devenim ca lumea. În rugăciunea Sa cu caracter de protecţie, Salvatorul L-a rugat pe Tatăl Ceresc: „Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău” (Ioan 17:15). Dar chiar şi atunci când Salvatorul a fost avertizat de persecuţie, El a promis pace: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea… Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14:27). Vă mărturisesc că având mantia păcii Sale pe noi, promisiunea Primei Preşedinţii se va îndeplini: „Opoziţia care poate părea grea de dus va fi o binecuvântare pentru împărăţia lui Dumnezeu pe pământ”.4
Surorii mele care a pus întrebarea şi tuturor celor care caută să ştie cum să răspundem acuzatorilor noştri, le răspund, să îi iubim. Indiferent de rasă, credinţă, religie sau apartenenţă politică, dacă noi Îl urmăm pe Hristos şi arătăm curajul Lui, trebuie să-i iubim. Să nu ne simţim că suntem mai buni decât sunt ei. Mai curând, cu dragostea noastră, să dorim să le arătăm o cale mai bună – calea lui Isus Hristos. Calea lui duce la poarta botezului, la poteca strâmtă şi îngustă a trăirii neprihănite şi la templul lui Dumnezeu. El este „calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14:6). Numai prin El putem noi şi toţi fraţii noştri şi surorile noastre să moştenim darul cel mai mare pe care putem să-l primim – viaţa veşnică şi fericirea eternă. A-i ajuta, a fi un exemplu pentru ei, nu este ceva care se poate face de cei care sunt slabi. Este ceva care se poate face numai de cei care sunt puternici. Este ceva care trebuie să facem, dumneavoastră şi cu mine, ceva care ni se cere nouă care suntem sfinţi din zilele din urmă, care plătim preţul de a fi discipoli, răspunzând acuzatorilor noştri cu curaj creştin.
Închei făcând din mărturia lui Mormon mărturia mea proprie: „Iată eu sunt un [discipol] al lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Am fost chemat de către El să duc printre oameni cuvântul Lui, ca să afle despre viaţa veşnică” (3 Nefi 5:13). Depun mărturia mea deosebită despre El – că vieţile noastre pot fi veşnice datorită iubirii Sale veşnice. Ca noi să putem împărtăşi dragostea Lui veşnică şi necondiţionată cu fraţii şi cu surorile noastre de pretutindeni, mă rog cu umilinţă în numele lui Isus Hristos, amin.