Fericirea, moştenirea dumneavoastră

Preşedintele Dieter F. Uchtdorf

al doilea consilier în Prima Preşedinţie

Dreptul nostru de întâi născuţi – şi scopul călătoriei noastre deosebite pe acest pământ – este de a căuta şi a avea fericire veşnică.

Dragile mele surori, sunt recunoscător pentru această primă ocazie a mea de a mă adresa femeilor din Biserică adunate împreună în toate zonele lumii. Astăzi, avem deosebita onoare de a-i avea alături de noi pe preşedintele Monson şi pe preşedintele Eyring. Corul ne-a impresionat inimile. Am fost învăţaţi prin intermediul mesajelor transmise de sora Thompson, sora Allred şi sora Beck.

De când am aflat că voi fi alături de dumneavoastră astăzi, m-am gândit la numeroasele femei care au avut o influenţă în viaţa mea: minunata mea soţie Harriet; mama mea; soacra mea; sora mea; fiica mea; nora mea şi multe prietene. Toată viaţa am fost înconjurat de femei care m-au inspirat, m-au învăţat şi m-au încurajat. Sunt ceea sunt astăzi în mare măsură datorită acestor femei deosebite. De fiecare dată când mă întâlnesc cu surorile din Biserică, simt că mă aflu în mijlocul unor suflete remarcabile asemănătoare. Sunt recunoscător să fiu aici, sunt recunoscător pentru talentele, compasiunea şi slujirea dumneavoastră. Mai presus de toate, sunt recunoscător pentru ceea ce sunteţi: fiice preţioase cu o valoare infinită ale Tatălui nostru Ceresc.

Sunt sigur că acest lucru nu vă surprinde, însă diferenţa dintre bărbaţi şi femei poate fi, deseori, cât se poate de evidentă – atât din punct de vedere fizic şi mintal, cât şi emoţional. Una dintre modalităţile cele mai bune la care mă pot gândi pentru a ilustra acest lucru, este aceea în care soţia mea şi cu mine gătim.

Când Harriet găteşte, rezultatul este deosebit de gustos. Diversitatea felurilor de mâncare pe care le poate găti este la fel de vastă ca şi lumea, iar ea găteşte deseori inspirându-se din reţetele din ţările pe care le-am vizitat. Felul în care arată mâncarea îţi stârneşte admiraţia. De fapt, deseori arată atât de bine încât aproape că-i o crimă s-o mănânci. Este un ospăţ, atât pentru ochi, cât şi pentru gust.

Dar cu siguranţă, indiferent de cât de perfect este şi arată totul şi, indiferent de cât de gustos ar fi totul, Harriet se scuză pentru ceva despre care ea crede că este imperfect. „Mi-e teamă că am folosit puţin mai mult ghimber decât ar fi trebuit”, ar spune ea, sau: „Data viitoare, cred că mă voi descurca mai bine dacă voi folosi puţin mai mult curry şi încă o frunză de dafin”.

Permiteţi-mi să pun aceasta în antiteză cu modul în care gătesc eu. Pentru această cuvântare, am rugat-o pe Harriet să-mi spună ce gătesc cel mai bine.

Răspunsul ei: ouă prăjite.

Ochiuri.

Dar aceasta nu este tot. Gătesc un fel de mâncare special numit knusperchen. Numele poate suna ca şi cum ar fi o delicatesă pe care aţi putea-o găsi la un restaurant scump. Vă rog să-mi permiteţi să vă spun cum o pregătesc. Tai franzela franţuzească în felii mici şi le prăjeşti de două ori.

Aceasta este reţeta!

Deci, atunci când gătesc ouă ochiuri, chiar şi atunci când sunt prea grase, şi knusperchen, chiar şi atunci când s-au ars, mă simt ca un erou.

Poate că această diferenţă dintre soţia mea şi mine este puţin exagerată, însă ilustrează ceva ce se poate extinde dincolo de faptul de a găti.

Mie mi se pare că, uneori, surorile noastre deosebite nu-şi apreciază aptitudinile aşa cum se cuvine – ele concentrându-se asupra a ceea ce lipseşte sau ce este imperfect, în loc să se concentreze asupra a ceea ce s-a realizat şi asupra a ceea ce sunt ele cu adevărat.

Probabil că recunoaşteţi această trăsătură la cineva pe care o cunoaşteţi foarte bine.

Vestea cea bună este că aceasta evidenţiază, de asemenea, o calitate admirabilă: dorinţa înnăscută de a-L mulţumi pe Domnul, făcând tot ceea ce putem mai bine. Din nefericire, aceasta poate conduce, de asemenea, la frustrare, epuizare şi nefericire.

Către toate acelea care sunt obosite

Astăzi, doresc să le vorbesc acelora care s-au simţit vreodată nepotrivite, descurajate sau obosite – pe scurt, doresc să mă adresez nouă, tuturor.

Mă rog, de asemenea, ca Duhul Sfânt să-mi amplifice cuvintele şi să reverse asupra lor un înţeles, un discernământ şi o inspiraţie suplimentare.

Ştim că, uneori, poate fi dificil să controlăm problemele pe care le întâmpinăm. De fapt, în lumea noastră plină de schimbări, provocări şi liste cu lucruri de făcut, evitarea sentimentelor de copleşire datorată suferinţelor şi tristeţilor pare, uneori, aproape imposibilă.

Nu sugerez că putem, pur şi simplu, să apăsăm pe un buton şi să oprim sentimentele negative care ne perturbă. Aceasta nu este o cuvântare care are ca scop motivarea şi nici o încercare de a-i încuraja pe cei care se scufundă în nisipuri mişcătoare să-şi imagineze că se relaxează pe o plajă. Eu recunosc că în viaţa fiecăruia dintre noi există probleme reale. Ştiu că aici, astăzi, sunt inimi pline de tristeţi profunde. Altele se luptă cu temeri care perturbă sufletul. Pentru unele, singurătatea este încercarea lor secretă.

Aceste lucruri nu sunt lipsite de importanţă.

Cu toate acestea, doresc să vorbesc despre două principii care vă pot ajuta să găsiţi calea către pace, speranţă şi bucurie – chiar şi în momentele de încercări şi suferinţe. Doresc să vorbesc despre fericirea lui Dumnezeu şi despre cum fiecare dintre noi poate avea parte de ea, în pofida greutăţilor de care avem parte.

Fericirea lui Dumnezeu

Permiteţi-mi să adresez o întrebare: Care credeţi că este cel mai bun gen de fericire? Pentru mine, răspunsul la această întrebare este fericirea lui Dumnezeu.

Acesta conduce la o altă întrebare: Ce este fericirea Tatălui nostru Ceresc?

Poate fi imposibil de răspuns la această întrebare, deoarece căile Sale nu sunt căile noastre. „Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile [lui Dumnezeu] faţă de căile [noastre] şi gândurile [Sale] faţă de gândurile [noastre]”¹.

Deşi nu putem cunoaşte „înţelesul tuturor lucrurilor”, totuşi ştim că Dumnezeu „îi iubeşte pe copiii Săi”², deoarece El a spus: „Iată, aceasta este lucrarea Mea şi slava Mea – să realizez nemurirea şi viaţa veşnică a omului”³.

Tatăl Ceresc poate să realizeze aceste două obiective măreţe – nemurirea şi viaţa veşnică a omului – deoarece El este un Dumnezeu al creării şi compasiunii. A crea şi a avea compasiune sunt două obiective care contribuie la fericirea perfectă a Tatălui nostru Ceresc. A crea şi a avea compasiune sunt două activităţi pe care noi, în calitate de copii ai Săi de spirit, putem şi trebuie să le facem.

Lucrarea creării

Dorinţa de a crea este una dintre aspiraţiile cele mai profunde ale sufletului omenesc. Indiferent de talentele, educaţia, trecutul sau aptitudinile noastre, fiecare dintre noi are o dorinţă inerentă de a crea ceva ce nu a existat înainte.

Toată lumea poate crea. Nu aveţi nevoie de bani, de o anumită poziţie socială sau de influenţă pentru a crea ceva important sau frumos.

Crearea aduce cu sine satisfacţie şi împlinire profunde. Progresăm atât noi înşine, cât şi alţii atunci când luăm în mâinile noastre materie neorganizată şi o modelăm în ceva frumos – şi nu mă refer la procesul de a face curat în camerele copiilor dumneavoastră adolescenţi.

Aţi putea spune: „Nu sunt genul de persoană creativă. Atunci când cânt, sunt mereu cu jumătate de ton mai sus sau mai jos de nota unde ar trebui să fiu. Nu pot să trasez o linie fără o riglă. Iar singura întrebuinţare pentru pâinea pe care o fac acasă este de a fi pusă pe foi de hârtie pentru a le ţine drepte sau aceea de a ţine uşa deschisă”.

În cazul în care gândiţi aşa, mai gândiţi-vă o dată şi amintiţi-vă că sunteţi fiice de spirit ale celei mai creative Fiinţe din univers. Nu este minunat să ne gândim că înseşi spiritele noastre sunt modelate de un Dumnezeu care are o creativitate fără sfârşit şi o milă veşnică? Gândiţi-vă la aceasta – trupul dumneavoastră spiritual este o capodoperă, creată cu o frumuseţe, un scop şi un potenţial ce ne depăşesc imaginaţia.

Însă cu ce scop am fost creaţi? Am fost creaţi cu scopul şi potenţialul concret de a avea parte de plenitudinea bucuriei⁴. Dreptul nostru de întâi născuţi – şi scopul călătoriei noastre deosebite pe acest pământ – este de a căuta şi a avea fericire veşnică. Una dintre modalităţile prin care o găsim este aceea de a crea lucruri.

Dacă sunteţi mamă, luaţi parte alături de Dumnezeu la lucrarea Sa de creare – nu doar prin oferirea de trupuri fizice pentru copiii dumneavoastră, ci şi prin învăţarea şi îngrijirea lor. Dacă în prezent nu sunteţi mamă, talentele creatoare pe care le dezvoltaţi vă vor ajuta să fiţi pregătite pentru acea zi, fie că va fi în această viaţă, fie în cea care va urma.

Aţi putea să credeţi că nu aveţi talente, însă aceasta este o presupunere greşită, deoarece cu toţii avem talente şi daruri, fiecare dintre noi⁵. Limitele creativităţii se extind cu mult peste limitele unei pânze pe care se pictează sau ale unei foi de hârtie şi nu necesită o pensulă, un stilou sau clapele unui pian. A crea înseamnă faptul de a face să existe ceva ce nu a existat înainte – grădini multicolore, cămine pline de armonie, amintiri de familie, râs continuu.

Ceea ce creaţi nu trebuie să fie perfect. Şi ce dacă ouăle sunt pline de grăsime sau pâinea este arsă? Nu lăsaţi teama de eşec să vă descurajeze. Nu lăsaţi criticile să vă oprească – indiferent dacă aceste critici vin din exterior sau din interior.

Dacă încă vă simţiţi incapabilă de a crea, începeţi cu lucruri mici. Încercaţi să vedeţi cât de multe zâmbete puteţi crea, scrieţi o scrisoare de apreciere, dobândiţi o nouă abilitate, găsiţi un loc şi înfrumuseţaţi-l.

Cu aproximativ un secol şi jumătate în urmă, preşedintele Brigham Young le-a vorbit sfinţilor din vremea sa. „Există o lucrare măreaţă pe care sfinţii trebuie s-o facă”, a spus el. „Mergeţi mai departe şi progresaţi în ceea ce o priveşte şi faceţi ca tot ce vă înconjoară să fie frumos. Cultivaţi pământul şi cultivaţi-vă mintea. Clădiţi oraşe, înfrumuseţaţi-vă casele, sădiţi grădini, livezi, vii şi faceţi ca pământul să fie atât de plăcut încât atunci când vă uitaţi la muncile voastre s-o faceţi cu plăcere, iar îngerii să se poată bucura să vină şi să vă viziteze locurile frumoase. Între timp, căutaţi continuu să vă umpleţi mintea cu toată influenţa virtuoasă a Spiritului lui Hristos”⁶.

Cu cât vă încredeţi şi vă bizuiţi mai mult pe Spirit, cu atât va creşte capacitatea dumneavoastră de a crea. Aceasta este ocazia dumneavoastră în această viaţă, precum şi destinul dumneavoastră în viaţa care va veni. Dragi surori, încredeţi-vă şi bizuiţi-vă pe Spirit. Pe măsură ce profitaţi de ocaziile obişnuite ale vieţii dumneavoastră de zi cu zi şi creaţi ceva frumos şi util, nu numai că vă aduceţi contribuţia la o lume mai bună în jurul dumneavoastră, ci şi la lumea din dumneavoastră înşivă.

Compasiunea

Compasiunea este încă o lucrare măreaţă a Tatălui nostru Ceresc şi o caracteristică fundamentală a ceea ce suntem, ca oameni. Ni s-a poruncit să-i „[ajutăm] pe slabi, [să înălţăm] mâinile obosite şi [să întărim] genunchii care se clatină”⁷. Ucenicii lui Hristos din toate veacurile lumii s-au distins prin compasiunea lor. Aceia care-L urmează pe Salvator „[jelesc] cu cei care jelesc… [şi-i mângâie] pe aceia care au nevoie să fie mângâiaţi”⁸.

Când ne întindem braţele pentru a binecuvânta vieţile altora, viaţa noastră va fi, de asemenea, binecuvântată. Slujirea şi sacrificiul deschid zăgazurile cerurilor, permiţând ca binecuvântări alese să coboare asupra noastră. În mod sigur, Preaiubitul nostru Tată Ceresc le zâmbeşte celor care se îngrijesc de cei mai neînsemnaţi dintre copiii Săi.

Când îi ridicăm pe alţii, ne ridicăm pe noi înşine puţin mai sus. Preşedintele Spencer W. Kimball ne-a învăţat: „Cu cât ne slujim mai mult aproapele în moduri adecvate, cu atât este mai bine pentru sufletele noastre”⁹.

Preşedintele Gordon B. Hinckley a crezut în puterea vindecătoare a slujirii. După decesul soţiei sale, el a dat Bisericii un exemplu deosebit prin felul în care el s-a dedicat complet muncii şi slujirii altora. Se spune că preşedintele Hinckley i-a spus unei femei care-şi pierduse soţul nu de mult timp: „Munca îţi va alina durerea. Slujeşte-le celorlalţi!”.

Acestea sunt vorbe înţelepte. Pe măsură ce ne dedicăm şi mai mult să slujim altora, ne descoperim propria viaţă şi propria fericire.

Preşedintele Lorenzo Snow a exprimat un gând similar: „Când simţiţi că sunteţi puţin trişti, uitaţi-vă în jur şi găsiţi pe cineva care este într-o situaţie mai grea decât voi; mergeţi la el şi vedeţi ce necaz are, apoi încercaţi să îl ajutaţi cu înţelepciunea pe care v-o dă Domnul; şi înainte de a vă da seama, tristeţea a dispărut, vă simţiţi uşori, Spiritul Domnului este asupra voastră şi totul se luminează”¹⁰.

În lumea de astăzi a psihologiei populare, a programelor de televiziune inutile şi a manualelor de auto- ajutorare concepute să te facă să te simţi bine, acest sfat poate fi împotriva curentului. Ni se spune uneori că putem afla răspunsul pentru bolile noastre dacă privim înăuntrul nostru, dacă ne permitem să ne facem plăcerile, să cheltuim întâi şi să plătim mai târziu, precum şi să ne satisfacem propriile dorinţe chiar şi pe cheltuiala celor din jurul nostru. Deşi sunt momente când este înţelept să ne îngrijim prima dată de propriile nevoi, pe termen lung, acest lucru nu duce la fericire nepieritoare.

Un instrument în mâinile Domnului

Eu cred că femeile din Biserică, indiferent de vârstă sau de starea civilă, înţeleg şi pun în practică cel mai bine cuvintele lui James Barrie, scriitorul lui Peter Pan: „Cei care aduc soarele în viaţa altora nu-l pot ţine departe de ei înşişi”¹¹. Am fost deseori martor la acte modeste de bunătate şi compasiune făcute de femei nobile care s-au consacrat unei carităţi altruiste. Inima mea creşte de bucurie când aud povestiri despre surori din Biserică şi despre cum se grăbesc ele pentru a-i ajuta pe cei nevoiaşi.

Există oameni în Biserică – atât bărbaţi, cât şi femei – care se întreabă cum pot să ajute în împărăţie. Uneori, femeile care sunt necăsătorite, divorţate sau văduve se întreabă dacă există un loc şi pentru ele. Fiecare soră din Biserică este foarte importantă – nu numai pentru Tatăl nostru Ceresc, ci şi pentru clădirea împărăţiei lui Dumnezeu. Există o lucrare măreaţă de făcut.

În urmă cu an, în cadrul aceleiaşi adunări, preşedintele Monson a spus că aveţi „nenumărate ocazii de a sluji… Deseori, actele mărunte de slujire sunt tot ce este necesar pentru a înălţa şi binecuvânta pe altcineva”¹². Priviţi în jurul dumneavoastră. Acolo, la o adunare de împărtăşanie, este o mamă tânără care are câţiva copii – oferiţi-vă să staţi alături de ea şi s-o ajutaţi. Acolo, în cartierul dumneavoastră, este un tânăr băiat care pare a fi descurajat – spuneţi-i că vă face plăcere să fiţi în preajma lui pentru că-i simţi bunătatea. Adevăratele cuvinte de încurajare au nevoie doar de o inimă iubitoare şi grijulie, însă pot avea un impact veşnic asupra vieţii celor din jurul dumneavoastră.

Dumneavoastră, surori minunate, le slujiţi altora pline de compasiune, neavând intenţia de a căuta beneficii personale. Prin aceasta încercaţi să fiţi asemănătoare Salvatorului care, deşi este un Împărat, nu a căutat să obţină o anumită poziţie ierarhică şi nici nu a fost preocupat să fie remarcat de ceilalţi. Nu a încercat să concureze cu alţii. Gândurile Sale au fost întotdeauna concentrate asupra faptului de a-i ajuta pe alţii. El a predicat, a vindecat, a vorbit şi i-a ascultat pe alţii. El a ştiut că măreţia avea puţin de-a face cu semnele exterioare ale prosperităţii sau ierarhiei sociale. El a predicat şi a trăit conform următoarei doctrine: „Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru”¹³.

În cele din urmă, numărul rugăciunilor pe care le rostim poate contribui la fericirea noastră, însă numărul rugăciunilor la care răspundem poate fi de o importanţă şi mai mare. Să ne deschidem ochii şi să vedem inimile împovărate, să remarcăm singurătatea şi disperarea; să simţim rugăciunile tăcute ale celor din jurul nostru şi să fim un instrument în mâinile Domnului pentru a răspunde acelor rugăciuni.

Concluzie

Dragile mele surori, eu am o credinţă simplă. Eu cred că, pe măsură ce sunteţi credincioase şi sârguincioase în ţinerea poruncilor lui Dumnezeu, pe măsură ce vă apropiaţi de El în credinţă, speranţă şi caritate, lucrurile vor conlucra spre binele dumneavoastră¹⁴. Cred că, pe măsură ce vă dedicaţi lucrării Tatălui nostru – în timp ce creaţi frumuseţe şi aveţi compasiune faţă de ceilalţi – Dumnezeu vă va înconjura cu braţele dragostei Sale¹⁵. Descurajarea, sentimentul de nepotrivire şi oboseala vor face loc unei vieţi pline de însemnătate, de har şi de împlinire.

În calitate de fiice de spirit ale Tatălui nostru Ceresc, fericirea este moştenirea dumneavoastră.

Dumneavoastră sunteţi fiice alese ale Tatălui nostru Ceresc şi, prin intermediul lucrurilor pe care le creaţi şi al slujirii dumneavoastră pline de compasiune, sunteţi o mare putere de a face bine. Veţi face ca lumea să fie un loc mai bun. Sus bărbia; aveţi încredere şi credinţă. Dumnezeu vă iubeşte. Vă iubim şi vă admirăm.

Eu depun mărturie despre aceasta şi vă binecuvântez ca apostol al Domnului, în numele lui Isus Hristos, amin.