Adunarea de împărtăşanie şi împărtăşania

Vârstnicul Dallin H. Oaks

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Rânduiala împărtăşaniei face ca adunarea de împărtăşanie să fie cea mai sacră şi mai importantă adunare a Bisericii.

Trăim în timpurile pline de pericole profeţite de apostolul Pavel (vezi 2 Timotei 3:1). Cei care încearcă să meargă pe calea strâmtă şi îngustă văd lucruri, care îi invită să o părăsească, de fiecare parte a ei. Putem fi distraşi, umiliţi, descurajaţi sau nefericiţi. Cum putem avea Spiritul Domnului pentru a ne îndruma în alegerile pe care le facem şi a ne ţine pe cale?

Într-o revelaţie modernă, Domnul a dat răspunsul în această poruncă:

„Şi pentru ca să poţi să te păstrezi neîntinat de lume, du-te la casa de rugăciuni şi oferă sacramentele tale în ziua Mea sfântă;

Pentru că, adevărat, aceasta este ziua care a fost stabilită pentru voi pentru a vă odihni de munca voastră şi pentru a exprima devoţiunea voastră Celui Prea Înalt” (D&L 59:9-10).

Aceasta este o poruncă însoţită de o promisiune. Participând în fiecare săptămână şi în modul potrivit la rânduiala împărtăşaniei, ne calificăm pentru a beneficia de promisiunea că vom „avea întotdeauna Spiritul Său cu [noi]” (D&L 20:77). Acest spirit este temelia mărturiei noastre. El mărturiseşte despre Tatăl şi Fiul, ne aduce aminte toate lucrurile şi ne conduce spre adevăr. Este busola care ne ghidează pe calea noastră. Preşedintele Wilford Woodruff ne-a învăţat că acest dar al Duhului Sfânt „este cel mai mare dar care poate fi dat omului” (Deseret Weekly, 6 apr. 1889, p. 451).

I.

Rânduiala împărtăşaniei face ca adunarea de împărtăşanie să fie cea mai sacră şi mai importantă adunare a Bisericii. Este singura adunare din ziua de sabat la care participă, împreună, întreaga familie. Conţinutul ei, pe lângă împărtăşanie, trebuie să fie, întotdeauna, planificat şi prezentat pentru a concentra atenţia noastră asupra ispăşirii şi învăţăturilor Domnului Isus Hristos.

Primele amintiri despre adunarea de împărtăşanie le am din micul oraş Utah, în care am fost rânduit diacon şi am participat la distribuirea împărtăşaniei. În comparaţie cu aceste amintiri, adunările de împărtăşanie, la care particip acum în multe episcopii, sunt mult mai bune. În general, împărtăşania este administrată, distribuită şi primită de către membri într-o atmosferă de pioşenie şi în linişte. Adunarea, inclusiv treburile unităţii, se desfăşoară ordonat şi într-o atmosferă de respect, iar cuvântările sunt spirituale în ceea ce priveşte conţinutul şi modul de prezentare. Muzica este cea corespunzătoare, la fel şi rugăciunile. Acesta este standardul şi reprezintă un mare progres faţă de experienţele trăite în tinereţea mea.

Excepţiile sunt rare. Simt că unii din generaţia care se ridică şi chiar unii adulţi nu au ajuns, încă, să înţeleagă importanţa acestei adunări şi importanţa pioşeniei individuale şi a preaslăvirii. Lucrurile pe care sunt inspirat să le propovăduiesc aici se adresează acelora care nu înţeleg şi nu practică, încă, aceste principii importante şi nu beneficiază, încă, de binecuvântarea spirituală promisă, de a avea întotdeauna Spiritul Său îndrumător cu ei.

II.

Voi începe cu modul în care membrii Bisericii ar trebui să se pregătească pentru a participa la rânduiala împărtăşaniei. Într-o adunare de pregătire a conducătorilor din întreaga lume, desfăşurată cu cinci ani în urmă, vârstnicul Russell M. Nelson, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, i-a învăţat pe conducătorii preoţiei din Biserică cum să planifice şi să conducă adunările de împărtăşanie. „Noi onorăm ispăşirea Sa într-un mod foarte personal”, a spus vârstnicul Nelson. „Venim la adunarea noastră de împărtăşanie cu inima frântă şi spiritul smerit. Este cea mai importantă parte a respectării zilei de sabat” („Worshiping at Sacrament Meeting”, Liahona, aug. 2004, p. 12).

Ajungem cu mult timp înainte de a începe adunarea. „În acest interval de timp liniştit, preludiul muzical este interpretat încet. Acesta nu este un moment pentru conversaţie sau transmiterea de mesaje, ci o perioada de meditaţie pioasă, în timp ce conducătorii şi membrii se pregătesc spiritual pentru împărtăşanie” (Liahona, aug. 2004, p. 13).

Când Salvatorul li S-a arătat nefiţilor, după învierea Sa, El i-a învăţat că trebuie să înceteze practica jertfei prin vărsarea de sânge. În schimb, „voi va trebui să-Mi oferiţi Mie ca jertfă o inimă frântă şi un spirit smerit” (3 Nefi 9:20). Această poruncă, repetată în revelaţia modernă care ne îndrumă să luăm din împărtăşanie în fiecare săptămână, ne spune cum să ne pregătim. Aşa cum ne-a învăţat vârstnicul Nelson: „Fiecare membru al Bisericii poartă responsabilitatea îmbogăţirii spirituale care se poate obţine într-o adunare de împărtăşanie” (Liahona, aug. 2004, p. 14).

În scrierile sale despre doctrinele salvării, preşedintele Joseph Fielding Smith ne învaţă că noi luăm din împărtăşanie participând astfel la comemorarea morţii şi suferinţelor Salvatorului pentru mântuirea lumii. Această rânduială a fost introdusă pentru ca noi să ne putem înnoi legămintele de a-L sluji, de a ne supune Lui şi de a ne aminti întotdeauna de El. Preşedintele Smith adaugă: „Nu putem păstra Spiritul Domnului dacă nu respectăm permanent porunca Sa” (Doctrines of Salvation, comp. Bruce R. McConkie, 3 vol. [1954-1956], 2:341).

III.

Felul în care ne îmbrăcăm reprezintă un indicator important al atitudinii şi pregătirii noastre pentru orice activitate la care vom participa. Dacă intenţionăm să înotăm sau să mergem pe munte sau să ne jucăm pe plajă, îmbrăcămintea noastră, inclusiv încălţămintea, vor indica acest lucru. Acelaşi lucru ar trebui să fie adevărat şi în ce priveşte felul în care ne îmbrăcăm când urmează să participăm la rânduiala împărtăşaniei. Este ca atunci când mergem la templu. Modul în care ne îmbrăcăm indică măsura în care înţelegem şi onorăm rânduiala la care vom participa.

În timpul adunării de împărtăşanie - şi, în special, în timpul împărtăşaniei - trebuie să ne concentrăm asupra preaslăvirii şi să ne abţinem de la toate celelalte activităţi, în special de la comportamentul care ar perturba preaslăvirea celorlalţi. Chiar şi o persoană care alunecă într-un somn liniştit îi perturbă pe ceilalţi. Adunarea de împărtăşanie nu este momentul potrivit pentru a citi cărţi sau reviste. Dragi tineri, nu este momentul pentru a conversa în şoaptă la telefonul mobil sau a trimite mesaje folosind telefonul mobil. Când luăm din împărtăşanie, facem legământul sacru că ne vom aminti întotdeauna de Salvator. Cât este de trist să vezi persoane încălcând în mod evident acest legământ chiar în adunarea în care îl fac.

Muzica din adunarea de împărtăşanie este o parte vitală a preaslăvirii noastre. Scripturile ne învaţă că imnul drepţilor este o rugăciune pentru Domnul (vezi D&L 25:12). Prima Preşedinţie a declarat că „unele dintre cele mai inspirate cuvântări sunt predicate prin intonarea de imnuri” (Imnuri, p. ix). Cât este de minunat când fiecare persoană din auditoriu participă la preaslăvirea prin cânt – în special prin imnul care ne ajută să ne pregătim pentru a lua din împărtăşanie. Întreaga muzică pentru împărtăşanie impune o planificare atentă, având întotdeauna în vedere că această muzică este destinată preaslăvirii, nu unui spectacol.

Preşedintele Joseph Fielding Smith ne-a învăţat: „Aceasta este o ocazie în care trebuie prezentată Evanghelia, în care noi trebuie să fim îndemnaţi să ne exercităm credinţa, să reflectăm la la misiunea Mântuitorului nostru şi să petrecem timp gândindu-ne la principiile salvatoare ale Evangheliei şi nu o ocazie pe care s-o folosim în ale scopuri. Amuzamentul, râsul, frivolitatea nu-şi au locul în adunările de împărtăşanie a sfinţilor din zilele din urmă. Noi trebuie să ne adunăm în spiritul rugăciunii, al umilinţei, cu devoţiune în inimi” (Doctrines of Salvation, 2:342).

Când facem acest lucru – când ne alăturăm atmosferei solemne care însoţeşte întotdeauna rânduiala împărtăşaniei şi a preaslăvirii din timpul acestei adunări – noi suntem demni de prezenţa Spiritului şi de revelaţia primită prin el. Acesta este modul în care primim îndrumare în vieţile noastre şi pace pe parcursul lor.

IV.

Domnul înviat a subliniat importanţa împărtăşaniei atunci când a vizitat continentul american şi a instituit această rânduială pentru nefiţii credincioşi. El a binecuvântat simbolurile împărtăşaniei şi le-a dat ucenicilor Săi şi mulţimii (vezi 3 Nefi 18:1-10), poruncind:

„Şi lucrul acesta va trebui să-l faceţi voi întotdeauna acelora care se pocăiesc şi care sunt botezaţi în numele Meu; şi va trebui să faceţi aceasta în amintirea sângelui Meu, pe care Eu L-am vărsat pentru voi, pentru ca voi să depuneţi mărturie Tatălui, că voi vă aduceţi aminte întotdeauna de Mine. Şi dacă vă veţi aduce aminte întotdeauna de Mine, atunci voi veţi avea cu voi Spiritul Meu…

Şi dacă veţi face întotdeauna aceste lucruri, atunci binecuvântaţi sunteţi voi, căci sunteţi zidiţi pe stânca Mea.

Dar aceia dintre voi care vor face mai mult sau mai puţin decât acestea, ei nu sunt zidiţi pe stânca Mea, ci sunt zidiţi pe o temelie de nisip; iar atunci când ploaia cade şi potopurile vin şi vânturile bat şi-i lovesc pe ei, atunci ei vor cădea” (3 Nefi 18:11-13).

Împărtăşania este rânduiala care a înlocuit jertfele şi arderile din legea mozaică şi cu ea a venit promisiunea Salvatorului: „Şi oricine va veni către Mine cu inima frântă şi cu spiritul smerit, pe acela îl voi boteza eu cu foc şi cu Duhul Sfânt” (3 Nefi 9:20).

V.

Acum, mă adresez deţinătorilor preoţiei care oficiază împărtăşania. Această rânduială trebuie să fie îndeplinită întotdeauna cu pioşenie şi respect. Preoţii care oferă rugăciunile în numele congregaţiei trebuie să rostească aceste cuvinte clar şi distinct, exprimând condiţiile legămintelor şi binecuvântările promise. Acesta este un act foarte sacru.

Învăţătorii care pregătesc simbolurile împărtăşaniei şi diaconii care le distribuie îndeplinesc, de asemenea, un act sacru. Îmi place foarte mult relatarea preşedintelui Monson despre rugămintea pe care i-a adresat-o episcopul, pe când era un diacon în vârstă de 12 ani, de a duce împărtăşania unui frate, imobilizat la pat, care dorea această binecuvântare. „Recunoştinţa lui m-a copleşit”, a spus preşedintele Monson. „Spiritul Domnului a coborât asupra mea. Stăteam pe pământ sfânt” (Inspiring Experiences That Build Faith, Deseret Book Co., [1994], p. 188). Toţi cei care oficiază această rânduială sacră stau „pe pământ sfânt”.

Tinerii băieţi care oficiază rânduiala împărtăşaniei trebuie să fie demni. Domnul a spus: „Curăţaţi-vă, voi cei ce purtaţi vasele Domnului” (D&L 38:42). Avertismentul scriptural cu privire la luarea din împărtăşanie fără a fi demn (vezi 1 Corinteni 11:29; 3 Nefi 18:29) cu siguranţă se aplică şi acelora care oficiază această rânduială. Ca măsură disciplinară în cazul membrilor Bisericii care au comis păcate grave, un episcop poate să retragă temporar privilegiul luării din împărtăşanie. Aceeaşi autoritate poate fi folosită pentru a retrage privilegiul de a oficia această rânduială sacră.

Ceea ce am spus mai devreme despre importanţa îmbrăcămintei corespunzătoare pentru aceia care primesc rânduiala împărtăşaniei, se aplică, evident, cu o semnificaţie specială tinerilor băieţi din Preoţia lui Aaron care oficiază orice parte a acestei rânduieli sacre. Toţi trebui să fie îmbrăcaţi îngrijit şi modest. Nimic din aspectul sau comportamentul lor nu trebuie să atragă atenţia asupra lor sau să împiedice pe cineva să acorde atenţie deplină preaslăvirii şi încheierii legământului, ceea ce reprezintă scopul acestei slujiri sacre.

Vârstnicul Jeffrey R. Holland ne-a dat o învăţătură de valoare despre acest subiect cu 13 ani în urmă, în cadrul unei conferinţe generale. Dat fiind că majoritatea diaconilor noştri de acum nici nu erau născuţi când aceste cuvinte au fost rostite ultima oară aici, le repet spre folosul lor, precum şi al părinţilor şi al învăţătorilor lor: „Vă sugerez ca, oricând este posibil, diaconii, învăţătorii şi preoţii care se ocupă de împărtăşanie să poarte cămăşi albe. Pentru rânduielile sacre din Biserică, noi folosim deseori îmbrăcăminte de ceremonie şi o cămaşă albă poate fi privită ca o amintire plăcută a îmbrăcămintei albe pe care aţi purtat-o în bazinul de botez şi o anticipare a cămăşii albe pe care o veţi purta curând în templu şi în misiunile voastre” („This Do in Remembrance of Me”, Ensign, nov. 1995, p. 68).

De asemenea, împărtăşania este administrată numai când acest lucru este autorizat de către un deţinător al cheilor acestei rânduieli a preoţiei. Acesta este motivul pentru care împărtăşania nu este distribuită, în general, acasă sau la reuniuni de familie, nici chiar în situaţiile în care în locul respectiv se află destui deţinători ai preoţiei. Cei care oficiază la masa de împărtăşanie, care pregătesc împărtăşania sau care o distribuie congregaţiei trebuie să fie desemnaţi de către cineva care deţine sau exercită cheile acestei rânduieli. Mă refer la episcopat sau la preşedinţiile cvorumurilor învăţătorilor sau ale diaconilor. „Casa Mea este o casă a ordinii”, a declarat Domnul (D&L 132:8).

Cum putem avea Spiritul Domnului să ne îndrume alegerile, astfel încât să rămânem „[neîntinaţi] de lume” (D&L 59:9) şi pe cărarea sigură prin viaţa muritoare? Noi trebuie să fim demni de puterea purificatoare a ispăşirii lui Isus Hristos. Facem aceasta ţinând porunca Sa de a veni la El cu o inimă frântă şi un spirit smerit şi de a lua, în acea minunată adunare săptămânală de împărtăşanie, din simbolurile împărtăşaniei şi de a face legămintele care ne califică pentru promisiunea preţioasă că noi vom avea întotdeauna Spiritul Său cu noi (vezi D&L 20:77). Să facem mereu acest lucru este rugăciunea mea umilă, pe care o fac în numele Lui, a cărui ispăşire face totul posibil, chiar Isus Hristos, amin.