Încercarea
Nici gloatele, nici armata nu i-au putut îndepărta pe sfinţi de la ce ştiau că era adevărat.
Scopul meu este să vă arăt că Domnul pregăteşte întotdeauna o cale pe care să înaintăm în siguranţă în momentele grele. Noi trăim în acele „vremuri grele” despre care apostolul Pavel a profeţit că vor veni în ultimele zile1. Dacă vrem să fim în siguranţă individual, ca familii şi ca biserică, trebuie să ne „[supunem] legilor şi rânduielilor Evangheliei”2.
În ziua de 24 iulie 1849, sfinţii se aflau de doi ani în valea Salt Lake. Scăpaseră, în sfârşit, de anii în care erau alungaţi de gloate şi persecuţie. Se impunea ca acest lucru să fie sărbătorit.
Cu numai câţiva ani în urmă, profetul Joseph Smith suferea un tratament cumplit în închisoarea Liberty (Libertate) de mai multe luni, în timp ce gloatele îi alungau pe sfinţi din căminele lor. Cuvintele libertate şi închisoare nu se potrivesc prea bine.
Joseph a spus:
„O Dumnezeule, unde eşti? Şi unde este cortul care acoperă locul Tău ascuns?
Cât timp va fi oprită mâna Ta, şi ochiul Tău, da, ochiul Tău pur, va privi din cerurile veşnice nedreptăţile făcute poporului Tău şi slujitorilor Tăi, şi urechea Ta va fi pătrunsă de strigătele lor?”3.
Profetul Joseph Smith a căutat îndrumare şi Domnul a spus sfinţilor să caute dreptatea la judecători, la guvernator şi, apoi, la preşedintele ţării4.
Apelurile lor la judecători au fost zadarnice. În viaţa sa, Joseph Smith a fost chemat în tribunal de 200 de ori sub tot felul de acuzaţii nedrepte. Nu a fost niciodată condamnat.
Când au căutat dreptatea la guvernatorul statului Missouri, Boggs, el a emis o proclamaţie: „Mormonii trebuie să fie trataţi ca duşmani şi trebuie să fie exterminaţi sau alungaţi din stat, dacă binele public o cere”5. Aceasta a declanşat o inimaginabilă brutalitate şi răutate.
Ei au făcut apel la preşedintele Statelor Unite, Martin Van Buren, care le-a spus: „Cauza voastră este dreaptă, dar nu pot face nimic pentru voi”6.
Voi citi ultimele paragrafe ale celei de a treia petiţii a lor adresată Congresului Statelor Unite:
„Suferinţele petiţionarilor au fost deja copleşitoare, prea mult pentru omenire, prea mult pentru ca cetăţenii americani să îndure fără a se plânge. Am gemut sub pumnul de fier al tiraniei şi al oprimării mulţi ani. Am fost jefuiţi de bunurile noastre, în valoare de două milioane de dolari. Am fost vânaţi ca fiarele sălbatice ale pădurii. I-am văzut pe bătrânii noştri, care au luptat în Revoluţie, şi pe copiii noştri nevinovaţi măcelăriţi de persecutorii noştri. Le-am văzut pe fiicele neprihănite ale cetăţenilor americani insultate şi abuzate în cele mai inumane moduri şi, de asemenea, am văzut 15.000 de suflete, bărbaţi, femei şi copii, alungaţi cu forţa armelor, în condiţiile grele ale iernii, din căminele lor sacre într-un ţinut al străinilor, fără bani şi fără protecţie. În timpul tuturor acestor suferinţe, noi ne-am întins braţele, care implorau, către cele mai înalte consilii ale naţiunii noastre şi am apelat cu umilinţă la iluştri senatori şi deputaţi ai unui popor măreţ şi liber pentru a ni se face dreptate şi a primi protecţie.
Ascultaţi! O, ascultaţi glasurile a multe mii de cetăţeni americani, care gem acum în exil…! Ascultaţi! O, ascultaţi plânsul şi jalea amară a văduvelor şi orfanilor, ai căror soţi şi taţi au fost cu cruzime martirizaţi în ţara în care mândrul vultur… zboară! Nu lăsaţi ca în arhivele acestei naţiuni să se scrie că… exilaţii au căutat apărare şi dreptate la voi, dar le-au căutat zadarnic. Stă în puterea voastră să ne salvaţi pe noi, soţiile noastre şi copiii noştri de la repetarea scenelor sângeroase din Missouri şi să reduceţi astfel teama unor oameni persecutaţi şi răniţi, şi petiţionarii vă vor lăuda veşnic”7.
Nu a existat milă şi au fost refuzaţi.
În anul 1844, în timp ce se afla sub protecţia declarată a guvernatorului statului Illinois, Thomas Ford, profetul Joseph Smith şi fratele său, Hyrum, au fost împuşcaţi mortal în închisoarea din Carthage. Cuvintele nu pot descrie brutalităţile şi suferinţele pe care le-au îndurat sfinţii.
Acum, în această zi de 24 iulie 1849, liberi, în sfârşit, de presiunea gloatelor, ei au plănuit să sărbătorească8.
Toate lucrurile pe care le aveau sfinţii străbătuseră o mie şase sute de kilometri prin deşert, transportate în cărucioare sau în căruţe acoperite. Aveau să mai treacă 20 de ani până când calea ferată avea să ajungă în oraşul Salt Lake. Deşi aveau foarte puţine unelte pentru organizarea sărbătoririi, ei au hotărât că festivitatea va fi o expresie a sentimentelor lor.
Ei au construit un umbrar în Piaţa Templului. Au ridicat un catarg de steag, înalt de 32 de metri. Au confecţionat un steag naţional uriaş, 20 de metri lungime, şi l-au ridicat în vârful acestui catarg al libertăţii.
Ar putea părea deconcertant, incredibil, aproape imposibil de crezut că au ales ca temă a primei lor sărbători patriotismul şi loialitatea faţă de acelaşi guvernator care îi respinsese şi nu le acordase ajutor. Oare la ce s-au gândit? Dacă veţi putea înţelege de ce au făcut aceasta, veţi putea înţelege puterea învăţăturilor lui Hristos.
Grupul lor de instrumentişti a cântat în timp ce preşedintele Brigham Young conducea o măreaţă procesiune spre Piaţa Templului. El era urmat de Cei Doisprezece Apostoli şi de Cei Şaptezeci.
Urmau apoi 24 de tineri băieţi purtând pantaloni albi, jachete negre, eşarfe albe pe umărul drept, coroniţe sau coroane pe capete şi câte o sabie în teacă la şoldul stâng. În mâna dreaptă aveau, incredibil, un exemplar al Declaraţiei de Independenţă şi al Constituţiei Statelor Unite. Declaraţia de Independenţă a fost citită de către unul dintre acei tineri băieţi.
Veneau apoi 24 de tinere fete îmbrăcate în alb, cu eşarfe bleu pe umărul drept şi trandafiri albi în mâini. Fiecare ducea o Biblie şi o Carte a lui Mormon.
Aproape dar nu chiar la fel de uimitor ca alegerea patriotismului ca temă a sărbătorii a fost ceea ce venea după acestea: 24 de domni în vârstă (cum li se spunea), conduşi de patriarhul Isaac Morley. Ei erau cunoscuţi sub numele de „Tâmple argintii” – toţi în vârstă de 60 de ani sau mai mult. Fiecare purta un toiag vopsit în roşu, având la capăt panglici albe, care fluturau. Unul dintre ei purta steagul naţional. Aceşti bărbaţi erau un simbol al preoţiei care a fost „de la început, înainte de a fi lumea”9 şi care fusese restaurată în această dispensaţie.
Sfinţii ştiau că Domnul le spusese să fie „[supuşi] regilor, preşedinţilor, conducătorilor şi magistraţilor şi să [se supună], să [onoreze] şi să [susţină] legea”10. Această poruncă, revelată atunci, este adevărată acum pentru toţi membrii noştri din fiecare naţiune. Noi trebuie să fim cetăţeni demni, care respectă legea.
Domnul le-a spus: „Am stabilit Constituţia ţării, prin mâna oamenilor înţelepţi pe care i-am crescut pentru acest scop precis”11.
Şi, într-un alt verset, Domnul le-a spus: „Nu este drept ca un om să fie înrobit de un altul”12. Ei erau deci împotriva sclaviei. Aceasta era o problemă spinoasă pentru coloniştii din Missouri.
Şi, astfel, în ziua de sărbătoare din anul 1849, „vârstnicul Phineas Richards, vorbind în numele celor douăzeci şi patru de domni în vârstă, a citit discursul în care ei îşi exprimau loialitatea şi sentimentele patriotice”13. El a vorbit despre necesitatea de a-i învăţa pe copiii lor să fie patrioţi şi să iubească şi să cinstească libertatea. După ce a trecut în revistă pericolele prin care trecuseră, el a spus:
„Dragi fraţi şi prieteni, noi, cei care am ajuns la şaizeci de ani, am susţinut guvernul Statelor Unite în gloria sa şi ştim că acele cruzimi cumplite pe care le-am îndurat au fost rezultatul unei administraţii corupte şi degenerate, dar principiile pure ale renumitei noastre Constituţii rămân neschimbate…
Aşa cum noi am moştenit spiritul libertăţii şi focul patriotismului de la părinţii noştri tot aşa să le lăsăm moştenire [neschimbată] urmaşilor noştri”14.
Unii ar putea crede că, împinşi de forţa naturii umane, sfinţii au căutat să se răzbune, dar acţiunile lor erau controlate de ceva mult mai puternic decât natura umană.
Apostolul Pavel a explicat:
„Omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte…
Noi însă avem gândul lui Hristos”15.
Acest Duh i-a definit pe membrii de la începuturile Bisericii ca persoane care-l urmau pe Hristos.
Dacă veţi putea înţelege nişte oameni care au suferit atât de mult timp, au fost atât de toleranţi, atât de iertători, atât de creştini după câte au îndurat, veţi descoperi ce este un sfânt din zilele din urmă. În loc să fie copleşiţi de dorinţa răzbunării, ei au ales siguranţa revelaţiei. Calea lor a fost stabilită de învăţăturile care se găsesc şi astăzi în Vechiul şi Noul Testament, în Cartea lui Mormon, Doctrină şi legăminte şi Perla de mare preţ.
Dacă puteţi înţelege de ce au sărbătorit ei aşa cum au făcut-o, atunci puteţi înţelege de ce avem noi acum credinţă în Domnul Isus Hristos, în principiile Evangheliei.
Cartea lui Mormon ne învaţă: „Şi noi vorbim despre Hristos, ne bucurăm în Hristos, predicăm despre Hristos, profeţim despre Hristos şi scriem după profeţiile noastre pentru ca să ştie copiii noştri la ce sursă să se uite pentru iertarea păcatelor lor”16.
Aşa şi astăzi, în aceste vremuri grele, în Biserica adevărată a lui Isus Hristos17, noi propovăduim şi trăim potrivit principiilor Evangheliei Lui.
Trei lucruri din acea sărbătoare din anul 1849 au fost atât simbolice, cât şi profetice: Primul, faptul că tinerii au purtat Constituţia şi Declaraţia de Independenţă; apoi, că fiecare tânără fată a purtat Biblia şi Cartea lui Mormon; şi, în sfârşit, că vârstnicii – „Tâmplele argintii” – au fost trataţi cu mult respect în timpul paradei.
După program, ei s-au ospătat stând pe rând la mese. Mai multe sute de căutători de aur şi 60 de indieni au fost invitaţi să li se alăture.
Apoi, sfinţii s-au întors la muncă.
Preşedintele Young spusese: „Dacă poporul Statelor Unite ne va lăsa singuri zece ani, nu vom cere avantaje speciale de la el”18.
La opt ani după acea sărbătoare din anul 1849, sfinţii se aflau în Big Cottonwood Canyon pentru a sărbători un al 24 iulie. Patru călăreţi au venit să anunţe că o armată de 2.500 de soldaţi se îndrepta spre ei. Armatei Statelor Unite, comandată de colonelul Albert Sydney Johnston, i se ordonase de către preşedintele James Buchanan să zdrobească o rebeliune mormonă inexistentă.
Sfinţii au pus capăt sărbătorii şi s-au îndreptat spre casele lor pentru a se pregăti să se apere. În loc să se refugieze, de data aceasta preşedintele Young a declarat: „Nu am încălcat nicio lege şi nu avem nici un motiv să facem acest lucru şi nici nu intenţionăm; dar, dacă cineva încearcă să distrugă aceşti oameni, Dumnezeu Atotputernic fiind ajutorul meu, ei nu pot veni aici”19.
Străbunicii mei au îngropat un copil pe drumul dinspre Vestul Îndepărtat, când au fost alungaţi din Nauvoo, şi un altul la Cartierele de Iarnă, când au fost alungaţi spre vest.
O altă străbunică, o adolescentă, împingea un cărucior de-a lungul malului sudic al râului Platte. Sfinţii cântau:
Drumul spre vest Domnul l-a arătat;
Să-l urmăm ne-ncetat.
Acolo nu vom mai fi supăraţi
Şi nici persecutaţi20.
Dincolo de râu puteau vedea armele soldaţilor reflectând razele soarelui21.
În St. Louis, străbunica mea a cumpărat o micuţă broşă cu steagul American. Ea a purtat-o prinsă pe rochie tot restul vieţii ei.
Nici gloatele, nici armata nu i-au putut îndepărta pe sfinţi de la ce ştiau că era adevărat. S-a negociat o înţelegere şi războiul din Utah (numit mai târziu Prostia lui Buchanan) s-a încheiat.
Noi suntem îndrumaţi de aceleaşi revelaţii şi conduşi de un profet. Când profetul Joseph Smith a murit, un altul i-a luat locul. Ordinea succesiunii continuă şi astăzi.
Cu şase luni în urmă, la Conferinţa Generală din aprilie, Thomas S. Monson a fost susţinut ca al 16-lea preşedinte al Bisericii, cu cinci luni înainte de a împlini 81 de ani. El i-a urmat preşedintelui Gordon B. Hinckley care a decedat la vârsta de 98 de ani.
Conducătorii seniori ai Bisericii vor fi aproape întotdeauna oameni cu experienţă ca urmare a deceniilor de pregătire.
Preşedintele Monson este perfect pregătit pentru greutăţile din zilele noastre. El este susţinut de doi consilieri şi de Cvorumul celor Doisprezece Apostoli – toţi profeţi, văzători şi revelatori.
Acelaşi Lucifer, care a fost alungat din prezenţa Tatălui nostru, lucrează încă. El, împreună cu îngerii care l-au urmat, va tulbura lucrarea Domnului şi o va distruge, dacă va putea.
Dar noi vom rămâne pe cale. Noi, ca familii şi ca biserică, ne vom ancora de aceste principii şi rânduieli. Indiferent de încercările care ne aşteaptă, şi ele vor fi multe, noi trebuie să rămânem credincioşi şi fideli.
Eu depun mărturie despre Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său, Isus Hristos, că Ei trăiesc, că Thomas S. Monson este chemat de Dumnezeu prin profeţie.
„Standarul adevărului a fost înălţat; nicio mână nu poate opri progresul lucrării” (History of the Church, 4:540). Astăzi soarele străluceşte mereu asupra congregaţiilor de sfinţi din zilele din urmă, ele aflându-se în întreaga lume. În numele lui Isus Hristos, amin.