„Sper că ştii că am trecut prin momente grele”
Ştim din scripturi că unele încercări sunt spre binele nostru şi pentru dezvoltarea noastră personală.
Iarna trecută, fiica mea a trecut printr-o experienţă înfricoşătoare în timp ce conducea maşina printr-un viscol puternic. Ea mi-a adus aminte de o situaţie similară prin care am trecut împreună cu cei doi fii ai mei cu mulţi ani în urmă. Fiul meu mai mic, Joe, avea trei ani şi fiul meu, Larry, avea şase ani. Călătoream cu maşina din San Francisco la Utah, în luna iunie. Vremea fusese foarte bună.
Când am început ascensiunea către piscul Donner Pass din Munţii Siera Nevada, brusc şi fără niciun avertisment, am fost loviţi de o puternică furtună de zăpadă. Niciunul dintre şoferi nu era pregătit. O camionetă din faţa noastră se lovise de ceva şi bloca două benzi de circulaţie. Alte camioane şi autoturisme alunecaseră în afara şoselei. O bandă de circulat era liberă şi multe vehicule, inclusiv al nostru, încercau cu disperare să evite celelalte vehicule. Apoi, întregul trafic s-a blocat.
Nu eram pregătiţi pentru un astfel de viscol în luna iunie. Nu aveam haine călduroase şi combustibilul era destul de puţin. I-am îmbrăţişat pe cei doi băieţi în încercarea de a ne încălzi. După multe ore, vehiculele de salvare, plugurile şi vehiculele pentru remorcare au început să decongestioneze aglomerarea de vehicule.
În cele din urmă, un camion ne-a remorcat până la un service auto aflat de cealaltă parte a trecătorii. Am sunat-o pe soţia mea ştiind că era îngrijorată pentru că aşteptase un telefon de la noi cu o seară înainte. M-a întrebat dacă putea să vorbească cu cei doi băieţi. Când a fost rândul băieţelului de trei ani, cu glas tremurător, el a spus: „Sper că ştii că am trecut prin momente grele!”.
Pot să vă spun că, în timp ce fiul nostru în vârstă de trei ani, vorbea cu mama sa şi-i spunea de „momentele grele”, el a fost alinat şi, apoi, încurajat. Rugăciunile noastre primesc acelaşi răspuns când ne adresăm Tatălui nostru din Cer. Noi ştim că Îl îngrijorează soarta noastră în momentele noastre grele.
Fiecare dintre noi va trece prin încercări şi greutăţi în această viaţă
Incidentul pe care vi l-am relatat, deşi o situaţie dificilă, a fost scurt şi nu a avut consecinţe de durată. Totuşi, multe dintre încercările şi greutăţile cu care ne confruntăm în viaţă sunt grele şi au consecinţe de durată. Fiecare dintre noi va trăi astfel de experienţe în timpul vieţii. Mulţi dintre cei care ascultă această conferinţă trec prin situaţii foarte grave chiar în acest moment.
Înţelegem întrebarea profetului Joseph după ce a fost acuzat pe nedrept şi închis, luni de zile, în închisoarea Liberty. „O, Dumnezeule, unde eşti Tu? Şi unde este cortul care acoperă locul Tău ascuns?”.
Răspunsul Domnului redă încrederea:
„Fiul Meu, pacea să fie în sufletul tău; adversităţile şi suferinţele tale vor fi numai pentru un scurt timp;
Şi, după aceea, dacă înduri bine, Dumnezeu te va exalta în cer”1.
Una dintre doctrinele pe care le-a adus la lumină restaurarea este aceea că trebuie să existe opoziţie în toate lucrurile pentru ca neprihănirea să poată fi atinsă2. Această viaţă nu este întotdeauna uşoară, nici nu s-a intenţionat să fie; ea este o perioadă de testare şi de verificare. Aşa cum citim în Avraam: „Şi îi vom pune la probă prin aceasta, pentru a vedea dacă ei vor face toate lucrurile pe care Domnul, Dumnezeul lor, le va porunci lor”3. Vârstnicul Harold B. Lee ne-a învăţat: „Uneori, lucrurile care sunt cele mai bune pentru noi şi lucrurile care aduc recompense veşnice par să fie cele mai amare în momentul respectiv şi lucrurile interzise sunt, deseori, lucruri care par să fie cele mai de dorit”4.
Romanul Poveste despre două oraşe începe cu o frază des citată: „Era cea mai bună dintre vremi, era cea mai năpăstuită dintre vremi”.5 Scripturile arată clar că fiecare generaţie are propria versiune despre ce înseamnă cea mai bună şi cea mai năpăstuită dintre vremi. Noi toţi trăim experienţa conflictului dintre bine şi rău6 şi a contrastului dintre lumină şi întuneric, speranţă şi disperare. Aşa cum a explicat vârstnicul Neal A. Maxwell: „Este esenţial să trăieşti, până la sfârşitul acestei existenţe muritoare scurte, experienţa contrastului dintre dulce şi amar”7. Noi ştim din doctrina noastră că binele va învinge răul8 şi că celor care se pocăiesc şi sunt sfinţiţi li se va da viaţa veşnică9.
Aproape de perioada în care Dickens scria acest roman, primii sfinţi care colonizaseră Vestul intermontan făceau eforturi eroice să reziste în acele condiţii.
Deşi împărtăşeau aceeaşi credinţă, sfinţii au trecut prin multe greutăţi şi au privit evacuarea din Nauvoo cu speranţe foarte diferite. Unii au privit înainte cu optimism, alţii cu îngrijorare. Două exemple excelente sunt reprezentate de Helen Mar Whitney şi Bathsheba Smith. Ambele au lăsat consemnări persuasive ale sentimentelor lor.
Sora Whitney şi-a consemnat speranţele cu privire la părăsirea Nauvoo: „Îmi voi împacheta micuţele mele panglici, gulere şi dantele etc., pentru că mergem într-un loc în care nu pot fi cumpărate. Vom ieşi din lume pentru a merge să trăim dincolo de Munţii Stâncoşi, unde nimeni altcineva nu va dori să meargă. Nu vor exista nici bogaţi, nici săraci printre noi şi nu vor fi decât oneşti şi virtuoşi printre noi”10. Cuvintele sorei Whitney transmit un optimism idealist.
Sentimentele consemnate de sora Bathsheba Smith sunt şi ele pline de credinţă, dar pun în evidenţă o anumită teamă. Ea văzuse gloatele organizate împotriva sfinţilor din Missouri şi a fost prezentă la moartea apostolului David W. Patten.
Amintindu-şi evacuarea din Nauvoo, ea a scris: „Ultimul lucru pe care l-am făcut în acest loc preţios a fost să fac curăţenie în camere, să mătur podeaua şi să aşez mătura în locul obişnuit din spatele uşii. Apoi, cu emoţie în inimă, am închis uşor uşa şi am plecat spre un viitor necunoscut, am plecat cu credinţă în Dumnezeu şi cu aceeaşi siguranţă, pe care am simţit-o în acele vremuri de încercare din Missouri, că Evanghelia va fi, în cele din urmă, stabilită în Vest şi că principiile ei sunt adevărate şi nepieritoare”11.
Amândouă aceste femei-pionier, femei sfinte din zilele din urmă, au rămas puternice în Evanghelie de-a lungul vieţii lor şi au oferit o minunată slujire în clădirea Sionului, dar ele s-au confruntat cu multe alte încercări şi greutăţi pe care, amândouă, le-au îndurat cu credinţă12. În ciuda optimismului sorei Whitney, primii ei trei copii au murit la naştere sau imediat după aceea – doi în timpul exodului prelungit dintre Nauvoo şi Salt Lake13. Sora Whitney ne-a binecuvântat cu scrierile ei în apărarea credinţei noastre şi a fost mama apostolului Orson F. Whitney.
Sora Smith a descris sărăcia, boala şi privaţiunile pe care le-au suportat sfinţii în drumul lor către vest14. În luna martie a anului 1847, mama sa a decedat iar în luna următoare l-a născut pe cel de-al doilea fiu al ei, John. Ea consemnează foarte pe scurt acest lucru: „El a fost ultimul meu copil şi a trăit numai patru ore”15. Mai târziu, ea a fost îndrumătoarea membrelor în Templul Salt Lake şi a patra preşedintă generală a Societăţii de Alinare.
Noi suntem impresionaţi profund de greutăţile pe care le-au îndurat primii sfinţi. Brigham Young a prezentat, oarecum cu umor, acest aspect în luna februarie a anului 1856, când a spus: „Aş dori să spun ceva în legătură cu vremurile grele. Ştiţi că v-am spus că, dacă cineva se teme că va muri de foame, lăsaţi-l să plece şi să meargă acolo unde e belşug. Eu nu văd nici cel mai mic pericol de a muri de foame, pentru că, până când nu vom mânca şi cel din urmă catâr, de la vârful urechii până la vârful cozii, eu nu mă tem că vom muri de foame”.
El a continuat: „Sunt mulţi oameni care nu găsesc acum de lucru, dar primăvara se apropie şi nu vom mai suferi mai mult decât atât cât va fi spre binele nostru”16.
Greutăţile cu care ne confruntăm astăzi sunt, în felul lor, comparabile cu greutăţile din trecut. Recenta criză economică a provocat îngrijorări considerabile în întreaga lume. Locurile de muncă şi problemele financiare nu sunt lucruri neobişnuite. Multe persoane au probleme de sănătate fizică şi mintală. Altele au probleme în căsnicie sau cu copii care se rătăcesc de la calea dreaptă. Unii i-au pierdut pe cei dragi. Dependenţele şi tendinţele comportamentale nepotrivite sau dăunătoare provoacă nefericire. Oricare ar fi sursa încercărilor, ea provoacă multă durere şi suferinţă persoanelor respective sau celor care le iubesc.
Ştim din scripturi că unele încercări sunt spre binele nostru şi pentru dezvoltarea noastră personală17. Ştim, de asemenea, că ploaia cade peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi18. Este, de asemenea, adevărat că nu toţi norii pe care îi vedem aduc ploaie. Indiferent de provocările, încercările şi greutăţile pe care le îndurăm, doctrina ispăşirii înfăptuite de Isus Hristos, cea care ne dă încredere, include învăţătura din Alma că Salvatorul va lua infirmităţile noastre asupra Sa şi-i va „[ajuta] pe oameni după infirmităţile lor”19.
Scripturile şi profeţii moderni au explicat clar că vor fi ani de foamete şi ani de belşug20. Domnul se aşteaptă ca noi să fim pregătiţi pentru multe dintre încercările care vor veni. El proclamă: „Dacă sunteţi pregătiţi, nu vă va fi teamă”21. O parte din trauma, pe care am suferit-o în acel viscol din timpul traversării Munţilor Siera cu mulţi ani în urmă, s-a datorat faptului că eu nu am fost pregătit pentru acest eveniment neaşteptat. Una dintre marile binecuvântări ale scripturilor este aceea că ele ne avertizează asupra greutăţilor care sunt neaşteptate, dar se produc deseori. Am face bine să fim pregătiţi pentru ele. O formă de pregătire este ţinerea poruncilor.
În numeroase locuri din Cartea lui Mormon, oamenilor li s-a promis că ei vor prospera în ţară dacă vor „ţine poruncile”22. Această promisiune este deseori însoţită de avertismentul că, dacă ei nu vor ţine poruncile lui Dumnezeu, ei vor fi alungaţi din prezenţa Sa23. Evident, binecuvântările Spiritului, slujirea Duhului Sfânt, reprezintă o condiţie esenţială pentru a prospera cu adevărat şi a fi pregătit.
Oricare ar fi încercările noastre, cu belşugul pe care îl avem astăzi, am fi nerecunoscători dacă nu ne-am aprecia binecuvântările. În ciuda naturii evidente a greutăţilor prin care au trecut pionierii, preşedintele Brigham Young a vorbit despre importanţa recunoştinţei. El a spus: „Nu cunosc niciun păcat, cu excepţia păcatului care nu poate fi iertat, care să fie mai mare decât păcatul nerecunoştinţei”24.
Recunoştinţa pentru Salvator şi ispăşirea Sa
Recunoştinţa noastră cea mai mare trebuie să fie pentru Salvator şi ispăşirea Sa. Suntem conştienţi că mulţi dintre cei care ascultă această conferinţă trec prin încercări şi greutăţi de o intensitate atât de mare încât sentimentul de bază pe care îl au în inimă când se roagă Tatălui nostru din Cer este: „Sper că ştii că trec prin momente grele”.
Permiteţi-mi să vă împărtăşesc relatarea unei surori, Ellen Yeates, din Grantsville, Utah. În urmă cu zece ani, la începutul lunii octombrie, ea l-a sărutat şi i-a urat drum bun soţului ei, Leon, care pleca să lucreze în Salt Lake. Aceasta avea să fie ultima oară când îl vedea în viaţă pe Leon. Maşina lui a intrat în coliziune cu cea a unui tânăr de 20 de ani, care întârzia la prima lui zi de muncă şi încerca să depăşească un vehicul care mergea cu viteză mică, fapt ce a avut ca rezultat coliziunea frontală care i-a ucis pe amândoi pe loc. Sora Yeates a relatat că, după ce doi poliţişti i-au adus, plini de compasiune, vestea, ea a intrat într-o stare de şoc şi îndurerare.
Ea consemnează: „Încercând să privesc înainte în viaţă, tot ce am putut vedea a fost întuneric şi durere”. S-a întâmplat ca cel mai bun prieten al soţului ei să fie episcopul episcopiei din care făcea parte tânărul. Episcopul a sunat-o pe sora Yeates şi i-a spus că mama tânărului, Jolayne Willmore, dorea să-i vorbească. Ea spune: „Am fost şocată când mi-am dat seama că am fost atât de concentrată asupra suferinţei şi durerii mele, încât nici măcar nu m-am gândit la tânăr şi la familia lui. Am înţeles brusc că exista o mamă care trecea printr-o la fel de mare sau chiar mai mare durere decât mine. Am consimţit imediat… la acea vizită”.
Când fratele şi sora Willmore au sosit, ei şi-au exprimat marea lor tristeţe pentru că fiul lor era răspunzător de moartea lui Leon şi i-au înmânat un tablou cu Salvatorul ţinând în braţe o fetiţă. Sora Yeates a spus: „Când momentele sunt prea greu de suportat, privesc acest tablou şi îmi aduc aminte că Hristos mă cunoaşte personal. El îmi ştie singurătatea şi încercările”. Una dintre scripturile care aduc alinare sorei Yeates este: „De aceea, îndrăzniţi şi nu vă temeţi, pentru că Eu, Domnul, sunt cu voi şi am să stau lângă voi”25.
În fiecare lună octombrie, sora Yeates şi sora Willmore (amândouă se află împreună astăzi aici, în Centrul de conferinţe) merg la templu împreună şi mulţumesc pentru ispăşirea lui Isus Hristos, pentru planul salvării, pentru familiile veşnice şi legămintele care îi unesc pe soţi şi soţii şi familii de ambele părţi ale vălului. Sora Yeates spune în încheiere: „Prin această încercare, am simţit dragostea Tatălui meu din Cer şi a Salvatorului meu mai mult decât am simţit-o vreodată înainte”. Ea depune mărturie că: „Nu există , durere, suferinţă, boală atât de mari încât ispăşirea lui Hristos şi iubirea lui Hristos să nu le poată vindeca”26. Ce exemplu minunat de dragoste şi iertare sunt aceste două surori. Ispăşirii lui Isus Hristos i s-a permis să aibă efect în vieţile lor.
Gândiţi-vă la Salvator în Grădina Ghetsimani în timpul procesului de ispăşire, suferind o asemenea agonie încât a sângerat din fiecare por27. Strigătul Lui către Tatăl Său a cuprins cuvântul Ava28. Acesta poate fi interpretat ca strigătul unui fiu în suferinţă către tatăl său: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”29. Eu depun mărturie că ispăşirea lui Isus Hristos cuprinde toate încercările şi greutăţile cu care oricare dintre noi se va confrunta în această viaţă. Uneori, când vom simţi nevoia să spunem: „Sper că ştii că am trecut prin momente grele”, putem primi asigurarea că El este acolo şi că noi suntem în siguranţă în braţele Sale pline de dragoste.
Când iubitul nostru profet, preşedintele Thomas S. Monson, a fost întrebat de ziua sa, în luna august, care ar fi darul ideal pe care i l-ar putea face membrii din întreaga lume, el a spus fără ezitare: „Găsiţi-i pe cei care trec prin momente grele… şi faceţi ceva pentru ei”30.
Eu, alături de dumneavoastră, sunt veşnic recunoscător lui Isus Hristos, Salvatorul omenirii. Depun mărturie că El este Salvatorul şi Mântuitorul lumii. În numele lui Isus Hristos, amin.