A învăţa, a face, a fi
Fie ca noi să învăţăm ceea ce trebuie să învăţăm, să facem ceea ce trebuie să facem şi să fim cine trebuie să fim.
În această seară aţi fost martori la puterea celor doi consilieri din Prima Preşedinţie. Stau în faţa dumneavoastră şi declar că această Primă Preşedinţie este unită sub conducerea Domnului Isus Hristos.
Doresc să mulţumesc în mod deosebit acestui cor format din misionari. Am o experienţă pe care cred că ei ar fi interesaţi s-o audă şi despre care cred că şi dumneavoastră o veţi găsi interesantă. Cu mulţi ani în urmă, am fost sunat de urgenţă de către preşedintele centrului de pregătire a misionarilor. El a spus: „Preşedinte Monson, am un misionar care vrea să plece acasă. Nimic nu-l poate opri să renunţe”.
I-am răspuns: „Ei bine, acesta nu este un caz izolat. S-a mai întâmplat. Ce problemă are?”.
El a spus: „A fost chemat să slujească într-o misiune unde se vorbeşte limba spaniolă şi el este absolut sigur că nu poate învăţa spaniola”.
I-am spus: „Îţi dau o sugestie. Mâine dimineaţă du-l să participe la o clasă unde se învaţă limba japoneză. După aceea, roagă-l ca la ora 12, la prânz, să se prezinte la tine”.
Dimineaţa următoare, m-a sunat la ora 10:00! A spus: „Tânărul este în acest moment alături de mine şi doreşte ca eu să ştiu că el este absolut sigur că poate învăţa limba spaniolă”.
Dacă vrei, poţi.
Acum, vă spun dumneavoastră în această seară că sunteţi într-adevăr o preoţie împărătească ce s-a adunat în multe locuri, dar care este unită. După toate probabilităţile, aceasta este cea mai mare adunare a deţinătorilor preoţiei care a avut loc vreodată. Devotamentul dumneavoastră faţă de chemările dumneavoastră sacre este înălţător. Dorinţa dumneavoastră de a vă învăţa responsabilitatea este evidentă. Puritatea sufletelor dumneavoastră face ca cerul să fie mai aproape de dumneavoastră şi de familiile dumneavoastră.
Multe zone ale lumii s-au confruntat cu dificultăţi economice. Afaceri au dat faliment, slujbe au fost pierdute şi investiţii au fost puse în pericol. Trebuie să ne asigurăm că cei pentru care suntem responsabili nu ajung să fie flămânzi sau să nu aibă haine sau un adăpost. Când preoţia acestei Biserici conlucrează în unitate pentru întâmpinarea acestor situaţii dificile, atunci au loc evenimente care sunt aproape miracole.
Îi îndemnăm pe toţi sfinţii din zilele din urmă să fie precauţi în planificarea lor, să fie moderaţi în modul lor de a trăi şi să evite datoriile excesive sau pe cele inutile. Treburile financiare ale Bisericii sunt gestionate în acest fel, deoarece noi ştim că zeciuiala dumneavoastră şi celelalte donaţii nu au fost plătite fără să faceţi sacrificii şi că acestea sunt fonduri sacre.
Să facem din căminele noastre sanctuare ale neprihănirii, locuri de rugăciune şi reşedinţe ale dragostei, pentru ca noi să merităm binecuvântările care pot veni doar de la Tatăl nostru Ceresc. Avem nevoie de îndrumarea Sa în viaţa noastră de zi cu zi.
În această comunitate vastă, există puterea preoţiei şi capacitatea de a întinde braţele şi de a împărtăşi cu alţii Evanghelia glorioasă. Aşa cum s-a menţionat, avem mâinile cu ajutorul cărora îi putem ridica pe alţii din vanitate şi inactivitate. Avem inima de a sluji cu credinţă în chemările noastre ale preoţiei şi astfel, de a-i inspira pe alţii să meargă pe un pământ sigur şi să evite mlaştinile păcatului care ameninţă să-i înghită pe atât de mulţi. Valoarea sufletelor este, cu siguranţă, mare înaintea lui Dumnezeu. Al nostru este privilegiul sacru, fiind întăriţi de această cunoaştere, de a schimba vieţile altora. Cuvintele din Ezechiel ne-ar putea aparţine nouă, tuturor celor care-L urmăm pe Salvator în această lucrare sacră:
„Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou…
Voi pune Duhul Meu în voi, şi voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele.
Veţi locui în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri; voi veţi fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul vostru”1.
Cum putem să fim demni de această promisiune? Ce anume ne va face să fim demni pentru a primi această binecuvântare? Există un ghid pe care-l putem urma?
Permiteţi-mă să sugerez trei obligaţii pe care trebuie să le luăm în considerare. Ele sunt valabile atât pentru diaconi, cât şi pentru înalţii preoţi. Ele ne sunt la îndemână. Bunul Tată Ceresc ne va ajuta în încercarea noastră.
Prima: Să învăţăm ceea ce trebuie să învăţăm.
A doua: Să facem ceea ce trebuie să facem.
A treia: Să fim cine trebuie să fim.
Să discutăm despre aceste obiective pentru a putea fi slujitori eficienţi înaintea Domnului nostru.
Prima: Să învăţăm ceea ce trebuie să învăţăm. Apostolul Pavel a subliniat faptul că trebuie să ne grăbim în eforturile noastre de a învăţa. El le-a spus filipenilor: „Fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus”2. Iar pe evrei, i-a îndemnat: „Să dăm la o parte… păcatul… şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte, să ne uităm ţintă [pentru a avea un exemplu] la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus”3.
Preşedintele Stephen L Richards, care a slujit mulţi ani în Cvorumul celor Doisprezece Apostoli şi apoi în Prima Preşedinţie, le-a vorbit deseori deţinătorilor preoţiei şi şi-a accentuat punctul de vedere referitor la preoţie. El a declarat: „Preoţia este, de regulă, definită în mod simplu ca fiind ’puterea lui Dumnezeu dată omului’. Cred că această definiţie este corectă”.
El a continuat: „Dar, din considerente practice, doresc să definesc preoţia prin prisma slujirii, numind-o deseori ’planul perfect al slujirii’. Fac aceasta deoarece eu cred că bărbaţii pot spera că la un moment dat vor putea ajunge să înţeleagă semnificaţia şi puterea depline ale acestei înzestrări numai prin folosirea puterii divine ce le-a fost conferită. Este un instrument al slujirii… iar bărbatul care eşuează s-o folosească riscă s-o piardă, căci ni se spune clar, prin intermediul revelaţiei, că cel care o neglijează ’nu va fi considerat demn să rămână’”4.
Preşedintele Harold B. Lee, al unsprezecelea preşedinte al Bisericii şi unul dintre cei mai mari învăţători ai Bisericii, ne-a sfătuit folosind cuvinte uşor de înţeles, spunând: „Când cineva devine deţinător al preoţiei, el devine reprezentant al Domnului. El trebuie să se gândească la chemarea sa ca şi cum ar îndeplini o însărcinare direct din partea Domnului”5.
Acum, o parte dintre dumneavoastră sunteţi timizi prin natura dumneavoastră sau vă consideraţi nepotriviţi pentru a răspunde afirmativ la chemarea de a sluji. Amintiţi-vă că această lucrare nu este numai a dumneavoastră şi a mea. Este lucrarea Domnului, iar când noi facem lucrarea Domnului, avem dreptul să primim ajutorul Său. Nu uitaţi că Domnul va modela spatele astfel încât acesta să poată duce greutatea ce este pusă pe el.
În timp ce, uneori, sala de clasă poate fi inhibantă, unele dintre cele mai eficiente lecţii au loc în alte împrejurări decât într-o capelă sau într-o sală de clasă. Îmi amintesc bine faptul că, în urmă cu câţiva ani, deţinătorii Preoţiei aaronice aşteptau cu nerăbdare o excursie anuală prin care se aniversa restaurarea Preoţiei aaronice. Tinerii băieţi din ţăruşul nostru şi cu mine am călătorit cu autobuzul 145 de kilometri către nord, la cimitirul Clarkston, unde am văzut mormântul lui Martin Harris, unul dintre cei trei martori ai Cărţii lui Mormon. În timp ce înconjuram frumosul stâlp de granit care marca mormântul, un înalt consilier ne-a prezentat câteva informaţii despre viaţa lui Martin Harris, a citit mărturia lui din Cartea lui Mormon, iar apoi şi-a depus propria mărturie despre adevăr. Tinerii băieţi au ascultat cu foarte mare atenţie, au atins stâlpul de granit şi au cugetat la cuvintele pe care le auziseră şi la sentimentele pe care le avuseseră.
Într-un parc din Logan, am servit prânzul. Grupul tinerilor băieţi s-a aşezat, apoi, pe gazonul templului din Logan şi s-a uitat la turnurile sale semeţe. Deseori, nori albi, frumoşi treceau cu repeziciune pe deasupra turnurilor, împinşi de o adiere uşoară. Se învăţase despre scopul templelor. Legămintele şi promisiunile deveniseră mult mai mult decât simple cuvinte. Dorinţa de a fi demni de a intra pe uşile templului pătrunsese în acele inimi tinere. Cerul era foarte aproape. Învăţarea a ceea ce trebuia să învăţăm fusese îndeplinită.
A doua: Să facem ceea ce trebuie să facem. Într-o revelaţie cu privire la preoţie, dată prin intermediul profetului Joseph Smith, consemnată ca secţiunea 107 din Doctrină şi legăminte, citim că „a învăţa” se transformă în „a acţiona”: „De aceea, fiecare om să-şi înveţe îndatorirea sa şi să acţioneze în oficiul în care este numit, cu toată sârguinţa”6.
Fiecare deţinător al preoţiei care participă în această seară la această sesiune, are o chemare de a sluji, de a da tot ce poate pentru lucrarea ce i-a fost desemnată. Nicio însărcinare nu este înjositoare în lucrarea Domnului, căci fiecare în parte are consecinţe veşnice. Preşedintele John Taylor ne-a avertizat: „Dacă nu vă îndepliniţi chemările cu credinţă şi sârguinţă, Dumnezeu vă va face răspunzători pentru aceia pe care i-aţi fi putut salva, dacă v-aţi fi îndeplinit îndatorirea”7. Şi care dintre noi îşi permite să fie răspunzător pentru amânarea vieţii veşnice a unui suflet omenesc? Dacă răsplata pentru salvarea unui singur suflet este o mare bucurie, atunci cât de îngrozitoare trebuie să fie remuşcarea celor ale căror eforturi timide i-au permis unui copil al lui Dumnezeu să meargă fără să-l atenţioneze sau fără să-l ajute, astfel încât el trebuie să aştepte până când îşi face apariţia un slujitor demn de încredere al lui Dumnezeu.
Vechiul proverb va fi mereu adevărat: „Fă-ţi treaba, este cel mai bun lucru; de restul, se ocupă Domnul”.
Cea mai mare parte a slujirii efectuate de către deţinătorii preoţiei este realizată în linişte şi fără prea multă zarvă. Un zâmbet prietenesc, o strângere de mână călduroasă, o mărturie sinceră despre adevăr pot efectiv să înalţe spiritual vieţi, să schimbe natura umană şi salveze suflete preţioase.
Un exemplu al unei astfel de slujiri a fost experienţa misionară a lui Juliusz şi Dorothy Fussek, care au fost chemaţi să slujească într-o misiune de doi ani în Polonia. Fratele Fussek s-a născut în Polonia. Vorbea limba. Iubea oamenii. Sora Fussek era englezoaică şi ştia foarte puţine lucruri despre Polonia şi locuitorii acestei ţări.
Având încredere în Domnul, au început să-şi îndeplinească însărcinarea. Condiţiile de viaţă erau primitive, munca solitară, iar însărcinarea lor, uriaşă. La acea vreme, în Polonia nu era înfiinţată o misiune. Însărcinarea dată soţilor Fussek era de a pregăti calea pentru ca o misiune să poată fi înfiinţată, astfel încât şi alţi misionari să poată fi chemaţi să slujească, oameni să poată fi învăţaţi, convertiţi să poată fi botezaţi, ramuri să poată fi întemeiate şi capele construite.
Şi-au pierdut încrederea vârstnicul şi sora Fussek din cauza importanţei însărcinării lor? Nici măcar pentru o clipă. Ei au ştiut că respectiva chemare era de la Dumnezeu. S-au rugat pentru ajutorul Său divin şi s-au dedicat în întregime lucrării lor. Au stat în Polonia nu doar doi ani, ci cinci. Toate obiectivele anterioare fuseseră îndeplinite.
Vârstnicii Russell M. Nelson, Hans B. Ringger şi cu mine, însoţiţi de vârstnicul Fussek, ne-am întâlnit cu ministrul Adam Wopatka din guvernul polonez, pe care l-am auzit spunând: „Biserica dumneavoastră este binevenită aici. Vă puteţi construi clădirile, vă puteţi trimite misionarii. Sunteţi bineveniţi în Polonia. Acest om”, arătând către Juliusz Fussek, „a slujit bine Bisericii dumneavoastră. Puteţi fi recunoscători pentru exemplul său şi pentru munca sa”.
Asemenea soţilor Fussek, fie ca noi să facem ceea ce trebuie să facem în lucrarea Domnului. Atunci vom putea, împreună cu Juliusz şi Dorothy Fussek, să repetăm Psalmul: „Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul… Cel ce te păzeşte nu va dormita. Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzeşte pe Israel”8.
A treia: Să fim cine trebuie să fim. Pavel l-a sfătuit pe prietenul şi colegul său drag, Timotei: „Fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie”9.
Doresc să fac un apel la noi toţi să ne rugăm în legătură cu însărcinările noastre şi să căutăm ajutorul divin, pentru a putea avea succes în realizarea a ceea ce suntem chemaţi să facem. Cineva a spus că „recunoaşterea unei puteri care este mai mare decât omul însuşi nu-l înjoseşte pe acesta în niciun fel”10. El trebuie să caute, să creadă în aceasta, să se roage şi să spere că o va găsi. Niciun astfel de efort sincer, pios nu va rămâne fără un răspuns: aceasta este temelia filozofiei credinţei. Bunăvoinţa divină îi va însoţi pe cei care o caută cu umilinţă.
Din Cartea lui Mormon vine sfatul care înglobează totul. Domnul spune: „De aceea, ce fel de oameni trebuie să fiţi voi? Adevărat vă spun Eu vouă, tot aşa cum sunt Eu”11.
Şi ce fel de om a fost El? Ce exemplu a dat El prin slujirea Sa? Din Ioan, capitolul 10, învăţăm:
„Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi.
Dar cel plătit, care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le împrăştie.
Cel plătit fuge, pentru că este plătit, şi nu-i pasă de oi”.
Domnul a spus: „Eu sunt Păstorul cel Bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine,
aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl, şi cum cunosc Eu pe Tatăl; şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele”12.
Stimaţi fraţi, fie ca noi să învăţăm ceea ce trebuie să învăţăm, să facem ceea ce trebuie să facem şi să fim cine trebuie să fim. Făcând astfel, binecuvântările cerului ne vor însoţi. Vom şti că nu suntem singuri. El, Cel care ştie când cade o vrabie, ne va recunoaşte în felul Său.
În urmă cu câţiva ani, am primit o scrisoare de la un prieten pe care-l cunoşteam de mult. În acea scrisoare, el şi-a depus mărturia. Doresc, în această seară, să împărtăşesc cu dumneavoastră un fragment din ea, deoarece ilustrează puterea preoţiei unui bărbat care a învăţat ceea ce trebuia să înveţe, care a făcut ceea ce a trebuit să facă şi care întotdeauna a încercat să fie cine a trebuit să fie. Voi citi fragmente din acea scrisoare pe care am primit-o de la prietenul meu Theron W. Borup, care a murit în urmă cu trei ani, la vârsta de 90 de ani:
„La vârsta de opt ani, când am fost botezat şi am primit Duhul Sfânt, mi-a fost insuflată importanţa faptului de a fi bun şi de a putea avea Duhul Sfânt ca ajutor de-a lungul vieţii mele. Mi s-a spus că Duhul Sfânt era prezent numai alături de oamenii buni şi că, atunci când răul pătrunde în viaţa noastră, El pleacă. Neştiind când urma să am nevoie de îndemnurile şi îndrumarea Sa, am încercat să trăiesc astfel încât să nu pierd acest dar. La un moment dat, acesta mi-a salvat viaţa.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, trăgeam cu mitraliera cu care era dotat bombardierul B-24 şi luptam în Pacificul de Sud. Într-o zi, s-a anunţat că, pentru distrugerea unei rafinării de petrol, se va încerca desfăşurarea celui mai lung bombardament aerian făcut vreodată. Îndemnurile Spiritului mi-au spus că urma să fiu desemnat pentru acel zbor, dar că nu-mi voi pierde viaţa. La acea vreme, eram preşedintele grupului SZU.
Lupta a fost aprigă în timp ce zburam deasupra regiunii Borneo. Avionul nostru a fost lovit de avioanele de vânătoare şi, la scurt timp, a luat foc, moment în care pilotul ne-a spus să ne pregătim pentru a sări. Eu am sărit ultimul. În timp ce coboram în aer, piloţii inamici au tras asupra noastră. Am întâmpinat probleme în a-mi umfla barca de salvare. Agitându-mă în apă, am început să mă înec şi am leşinat. Mi-am recăpătat cunoştinţa pentru un moment şi am strigat: „Dumnezeule! Salvează-mă!”. Am încercat din nou să-mi umflu barca de salvare şi am reuşit. Având în ea aer doar cât să mă ţină la suprafaţă, m-am rostogolit în ea, fiind prea epuizat pentru a mă putea mişca.
Timp de trei zile, am plutit în derivă pe apele inamice, timp în care duşmanii ne căutau atât pe ocean, cât şi din aer. Motivul pentru care nu au putut vedea grupul de bărci galbene pe apa albastră este un mister”, a scris el. „S-a pornit o furtună şi valurile înalte de nouă metri aproape că ne-au distrus bărcile. Trecuseră trei zile fără să mâncăm sau să bem ceva. Ceilalţi m-au întrebat dacă mă rugasem. Le-am răspuns că da şi că vom fi salvaţi cu siguranţă. În acea seară, am văzut submarinul nostru, care se afla acolo pentru a ne salva, însă a trecut fără să ne observe. În dimineaţa următoare, s-a întâmplat la fel. Ştiam că acea zi era ultima în care submarinul se afla în zona respectivă. Atunci, au venit îndemnurile Duhului Sfânt. ’Ai preoţia. Porunceşte-i submarinului să vină să vă ia.’ În linişte, m-am rugat: ’În numele lui Isus Hristos şi prin puterea preoţiei, întoarce-te şi ia-ne’. După câteva minute, erau lână noi. Când am ajuns pe punte, căpitanul a spus: ’Nu ştiu cum v-am găsit, pentru că nu vă căutam’. Dar eu ştiam.13
Las cu dumneavoastră mărturia mea că această lucrare în care suntem implicaţi este adevărată. Domnul se află la cârmă. Rugăciunea mea sinceră este ca noi să-L putem urma mereu şi o rostesc în numele lui Isus Hristos, amin.