Ridicaţi din poziţia în care vă aflaţi
Fiecare deţinător al preoţiei se află într-un loc unic şi are o sarcină importantă pe care doar el o poate îndeplini.
Dragi fraţi, mă simt onorat să fiu cu dumneavoastră la această adunarea a preoţiei din lumea întreagă. Sunt atât de recunoscător, împreună cu dumneavoastră, să fim în prezenţa iubitului nostru profet, preşedintele Thomas S. Monson şi a preşedintelui Eyring. Stimaţi fraţi, vă mulţumim pentru credinţa şi tăria dumneavoastră morală. Într-adevăr este un privilegiu şi o bucurie să fac parte din această minunată frăţie.
Ridicaţi din poziţia în care vă aflaţi
Cu câţiva ani în urmă, în casa noastră de întruniri din Darmstadt, Germania, un grup de fraţi a fost rugat să mute un pian mare din capelă într-o sală culturală alăturată, unde era necesar pentru un eveniment muzical. Niciunul nu era un specialist în mutat lucruri şi sarcina de a căra acel instrument foarte greu prin capelă până în sala culturală părea aproape imposibil. Fiecare ştia că această sarcină necesita nu numai putere fizică, ci şi o coordonare atentă. Erau o mulţime de idei, dar niciuna nu putea păstra pianul echilibrat corect. Fraţii au fost aşezaţi după putere, înălţime şi vârstă de mai multe ori, dar nicicum nu era bine.
În timp ce stăteau în jurul pianului, nesiguri de ce urmau să facă, un bun prieten de-al meu, fratele Hanno Luschin, a vorbit. El a spus: „Fraţilor, staţi unul lângă altul şi ridicaţi din poziţia în care vă aflaţi”.
Părea prea simplu. Cu toate acestea, fiecare a ridicat de unde se afla şi pianul s-a ridicat de la sol şi a fost mutat în sala culturală, ca şi cum ar fi fost prin propria-i putere. Acesta a fost răspunsul la încercare. Ei au trebuit să stea doar unul lângă altul şi să ridice din poziţia în care se aflau.
Deseori m-am gândit la ideea simplă a fratelui Luschin şi am fost impresionat de adevărul ei profund. Astă seară, aş dori să vorbesc mai pe larg despre acest concept simplu: „ridicaţi din poziţia în care vă aflaţi”.
Unii vor să conducă, alţii vor să se ascundă
Deşi poate părea simplu, ridicatul din poziţia în care ne aflăm este un principiu al puterii. Ştiu că cei mai mulţi dintre deţinătorii preoţiei înţeleg şi trăiesc după acest principiu. Ei sunt nerădători să-şi suflece mânecile şi să se apuce de muncă, oricare ar fi munca. Ei îşi îndeplinesc cu credinţă îndatoririle preoţiei lor. Ei îşi măresc chemările. Îl slujesc pe Domnul slujindu-i pe alţii. Ei stau unul lângă altul şi ridică din poziţia în care se află.
Totuşi, sunt alţii care, câteodată, au probleme cu acest concept. Şi atunci când au probleme, ei par că se împart în două tabere: fie că încearcă să conducă, fie că încearcă să se ascundă. Îşi doresc cu ardoare o coroană sau o peşteră.
Cei care caută să conducă
Cei care caută să conducă se pot simţi capabili să facă mai mult decât ceea ce sunt rugaţi să facă în mod obişnuit. Unii ar putea gândi: „Dacă aş fi eu episcop, aş aduce o schimbare”. Ei cred că abilităţile lor depăşesc cu mult chemarea lor. Poate, dacă ar fi într-o poziţie importantă de conducere, ei ar munci cu sârg pentru a aduce o schimbare. Dar ei se întreabă: „Ce influenţă aş putea avea doar ca simplu învăţător de acasă sau consilier în preşedinţia cvorumului?”
Cei care caută să se ascundă
Cei care caută să se ascundă s-ar putea să creadă că sunt prea ocupaţi ca să slujească în Biserică. Atunci când capela trebuie să fie curăţată, atunci când familia Mendez are nevoie de ajutor la mutat, atunci când episcopul le dă chemarea de a preda într-o clasă, ei totdeauna par să aibă pregătită o scuză.
Acum 20 de ani, preşedintele Ezra Taft Benson a împărtăşit din câteva rapoarte de la episcopi şi preşedinţi de ţăruşi că unii membri „refuzau chemările de a sluji pretinzând că erau ’prea ocupaţi’ sau că ’nu aveau timp’. Alţii acceptă astfel de chemări, dar refuză să îndeplinească cu credinţă şi sârguinţă acele chemări”.
Preşedintele Benson a continuat: „Domnul se aşteaptă ca noi să avem o chemare în Biserica Sa, astfel încât alţii să poată fi binecuvântaţi prin talentele şi influenţa noastră”.1
Destul de ciudat, adesea, cauza iniţială pentru aceste două tendinţe – căutarea de a conduce sau de a se ascunde – poate fi aceeaşi: egoismul.
Un mod mai bun
Există un mod mai bun propovăduit de Salvatorul Însuşi: „Şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob”.2
Atunci când căutăm să-i slujim pe alţii, nu suntem motivaţi de egoism, ci de caritate. Acesta este modul în care Isus Hristos Şi-a trăit viaţa şi în care un deţinător al preoţiei ar trebui să şi-o trăiască. Salvatorului nu I-a păsat de onorurile oamenilor; Satana I-a oferit toate împărăţiile şi gloria lumii şi Isus a refuzat oferta în întregime, imediat.3 De-a lungul vieţii Sale, Salvatorul probabil că S-a simţit adesea obosit şi supus presiunilor, aproape cu niciun moment pentru Sine; totuşi, El întotdeauna Şi-a făcut timp pentru cei bolnavi, necăjiţi şi desconsideraţi.
În ciuda acestui exemplu evident, cu prea multă uşurinţă, şi prea des, suntem ispitiţi să căutăm onorurile oamenilor, şi nu să slujim Domnului cu toată puterea, mintea şi tăria noastră.
Dragi fraţi, atunci când noi stăm în faţa Domnului la judecată, se va uita El la poziţiile pe care le-am deţinut în lume sau chiar în Biserică? Presupuneţi că titlurile pe care le-am avut, în afară de cel de „soţ”, „tată” sau „deţinător al preoţiei” vor însemna mult pentru El? Credeţi că Lui Îi va păsa cât de aglomerat a fost programul nostru sau la cât de multe întâlniri importante am luat parte? Presupuneţi că succesul nostru în ocuparea zilelor noastre cu întâlniri va sluji drept scuză pentru lipsa de a petrece timpul cu soţia şi familia noastră?
Domnul judecă într-un mod foarte diferit de modul în care judecăm noi. El este mulţumit de slujitorul nobil, nu de cel nobil care se slujeşte pe sine.
Cei care sunt umili în această viaţă vor purta coroane de glorie în viaţa viitoare. Isus Însuşi ne-a învăţat această doctrină atunci când a spus povestea omului bogat care era îmbrăcat în haine de purpură şi in fin şi se ospăta din belşug în fiecare zi, în timp ce Lazăr s-ar fi bucurat să guste din firimiturile de la masa bogatului. În viaţa următoare, Lazăr a apărut în glorie alături de Avraam, în timp ce bogatul a fost aruncat în iad, de unde şi-a ridicat ochii în chin.4
Exemplul lui John Rowe Moyle
Anul acesta sărbătorim a 200-a aniversare a naşterii lui John Rowe Moyle. Fiind convertit în Biserică, John şi-a părăsit căminul din Anglia şi a călătorit în valea Salt Lake cu o companie de cărucioare. El şi-a ridicat o casă pentru familia sa într-un orăşel despărţit de Salt Lake City doar de o vale. John era un iscusit cioplitor în piatră şi, datorită acestei îndemânări, a fost chemat să lucreze la templul din Salt Lake.
În fiecare luni, John pleca de acasă la ora două dimineaţa şi mergea pe jos şase ore ca să ajungă la postul lui la timp. Vinerea, pleca de la lucru la ora cinci după-amiază şi mergea pe jos aproape până la miezul nopţii ca să ajungă acasă. A făcut acest lucru ani în şir.
Într-o zi, în timp ce trebăluia acasă, o vacă l-a lovit în picior, provocându-i o fractură complicată. Din cauza resurselor medicale limitate, singura soluţie a fost să i se amputeze piciorul fracturat. Aşadar, familia şi prietenii lui John l-au legat de o uşă şi, cu un fierăstrău, i-au tăiat piciorul la câţiva centimetri sub genunchi.
În ciuda operaţiei empirice, piciorul a început să se vindece. De îndată ce John a putut să se ridice în pat, a început să sculpteze un picior de lemn cu o articulaţie ingenioasă care a slujit drept gleznă pentru proteza de lemn. Mersul cu această proteză era extrem de dureros, dar John nu s-a dat bătut, a făcut exerciţii până când a reuşit să meargă cei 35,5 km până la templul din Salt Lake în fiecare săptămână, unde şi-a continuat munca.
Mâinile sale au sculptat cuvintele: „Sfinţenie Domnului” care sunt astăzi însemnate cu aur ca o aducere aminte pentru cei care vizitează templul din Salt Lake.5
John nu a făcut acest lucru pentru a onora vreun om. Nici nu s-a dat înapoi de la îndeplinirea datoriei sale, deşi avea toate motivele s-o facă. El a ştiut ce aştepta Domnul de la el.
Ani mai târziu, nepotul lui John, Henry D. Moyle, a fost chemat membru al Cvorumului celor Doisprezece şi, în cele din urmă, a slujit în Prima Preşedinţie a Bisericii. Slujirea preşedintelui Moyle în aceste chemări a fost onorabilă, dar slujirea bunicului său John, deşi oarecum mai puţin cunoscut, este la fel de plăcută Domnului. Caracterul lui John, testamentul lui de sacrificiu, serveşte drept stindard de credinţă şi un drapel de datorie pentru familia lui şi pentru Biserică. John Rowe Moyle a înţeles ce înseamnă „ridicaţi din poziţia în care vă aflaţi”.
Exemplul celor 2000 de războinici ai lui Helaman
Recunoaşterea personală este rareori o indicaţie a valorii slujirii noastre. De exemplu, noi nu cunoaştem numele niciunuia dintre cei 2.000 de fii ai lui Helaman. Ca persoane, ei nu sunt numiţi. Ca grup, totuşi, numele lor, întotdeauna, va fi amintit pentru cinste, curaj şi voinţa de a sluji. Ei au realizat împreună ceea ce niciunul dintre ei nu ar fi putut realiza singur.
Aceasta este o lecţie pentru noi, fraţi în preoţie. Atunci când stăm unul lângă altul şi ridicăm unde ne aflăm, când ne pasă mai mult de gloria împărăţiei lui Dumnezeu decât de propriul prestigiu sau de propria plăcere, noi putem realiza cu mult mai mult.
Fiecare chemare este o ocazie de a sluji şi de a ne dezvolta
Nicio chemare nu este mai prejos pentru noi. Fiecare chemare ne oferă ocazia de a sluji şi de a ne dezvolta. Domnul a organizat Biserica în aşa fel, încât fiecare membru să aibă ocazia de a sluji, ceea ce în schimb, duce la dezvoltarea spirituală personală. Oricare ar fi chemarea dumneavoastră, vă îndemn s-o consideraţi ca o ocazie nu doar de a întări şi binecuvânta pe alţii, ci şi de a deveni ceea ce Tatăl Ceresc doreşte să deveniţi.
Călătorind în ţăruşii Sionului pentru a reorganiza preşedinţia unui ţăruş, câteodată am fost surprins, când în timpul unui interviu, un frate îmi spunea că a primit inspiraţia că el va fi următoarea preşedinţie.
Când am auzit aceasta pentru prima dată, nu am fost sigur cum să reacţionez.
A trecut ceva timp până când Spiritul Sfânt m-a făcut să înţeleg. Cred că Domnul are o anumită chemare pentru fiecare om. Câteodată, El oferă îndemnuri spirituale spunându-ne că suntem demni de a primi anumite chemări. Acesta este o binecuvântare spirituală, o milostenie gingaşă de la Dumnezeu.
Dar câteodată, noi nu auzim tot ceea ce ne spune Dumnezeu. „Deşi eşti demn să slujeşti în această poziţie”, poate să spună El, „aceasta nu este chemarea Mea pentru tine. În schimb, dorinţa Mea este ca tu să ridici din poziţia în care te afli”. Dumnezeu ştie ceea ce este cel mai bun pentru noi.
O însărcinare pe care doar tu o poţi îndeplini
Fiecare deţinător al preoţiei se află într-un loc unic şi are o sarcină importantă pe care doar el o poate îndeplini.
Cu toţii am auzit relatări despre modul în care preşedintele Monson îi vizitează şi îi binecuvântează pe cei în vârstă, pe cei bolnavi, oferindu-le mereu ajutor şi aducându-le veselie, confort şi dragoste. Preşedintele Monson are un fel natural de comportare care îi face pe oameni să se simtă bine. N-ar fi minunat dacă preşedintele Monson ar putea să viziteze şi să vegheze asupra fiecărei familii din Biserică?
Ar fi. Dar, desigur, el nu poate – şi nu trebuie să facă aceasta. Domnul nu i-a cerut să facă aceasta. Domnul ne-a cerut nouă, ca învăţători de acasă, să iubim şi să veghem asupra familiilor care ne-au fost desemnate. Domnul nu i-a cerut preşedintelui Monson să organizeze şi să conducă serile noastre de familie. El doreşte ca noi, ca taţi să facem aceasta.
S-ar putea să simţiţi că sunt alţii mai capabili sau mai experimentaţi care ar putea îndeplini chemările şi însărcinările dumneavoastră mai bine decât dumneavoastră, dar Domnul v-a dat dumneavoastră aceaste responsabilităţi cu un anume scop. Pot exista oameni şi inimi la care doar dumneavoastră puteţi ajunge şi influenţa. Poate nimeni altcineva nu poate s-o facă în acelaşi fel.
Tatăl nostru Ceresc ne cere să-L reprezentăm într-o lucrare nobilă de a întinde o mână de ajutor şi de a binecuvânta vieţile copiilor Săi. El ne cere să fim fermi, cu puterea preoţiei în inimi şi suflete şi să dăm chemării pe care o avem în acest moment străduinţa noastră cea mai mare.
Dragi fraţi, aşa de puternici cum sunteţi, nu puteţi şi nu trebuie să ridicaţi singuri un pian. La fel, nimeni dintre noi nu poate sau nu trebuie să ducă mai departe lucrarea Domnului singur. Dar dacă noi stăm cu toţii unul lângă altul în locul pe care Domnul l-a indicat şi ridicăm de pe poziţia în care ne aflăm, nimic nu poate opri această lucrare divină de a se înălţa şi de a înainta.
Dragi fraţi, să încetăm să aspirăm la alte poziţii şi să încetăm să ne dăm înapoi!
Să ne aducem mereu aminte de această lecţie importantă că noi suntem purtătorii de stindard ai Domnului Isus Hristos, susţinuţi de Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu, credincioşi şi cinstiţi până la capăt, fiecare devotat să dea totul pentru cauza Sionului şi legaţi prin legământ să stăm unul lângă altul şi să ridicăm din poziţia în care ne aflăm.
Pentru acest lucru mă rog şi vă las binecuvântarea şi iubirea mea în numele lui Isus Hristos, amin.