Să găseşti bucuria de a trăi
Să ne bucurăm de viaţă în timp ce-o trăim, să găsim bucurie în a trăi şi să împărtăşim iubirea noastră cu prietenii şi familia.
Dragii mei fraţi şi dragele mele surori, stau cu umilinţă în faţa dumneavoastră în această dimineaţă. Am nevoie de credinţa şi de rugăciunile dumneavoastră pentru mine în timp ce vă vorbesc despre acele lucruri la care m-am gândit şi pe care am fost îndrumat de spirit să le împărtăşesc cu dumneavoastră.
Încep prin a menţiona unul dintre cele mai inevitabile aspecte ale vieţii noastre aici, pe pământ, şi acesta este schimbarea. Într-un moment sau altul, noi, toţi, am auzit o anumită variantă a cunoscutei formule: „Nimic nu este mai constant ca schimbarea”.
De-a lungul vieţilor noastre, noi trebuie să înfruntăm şi să reacţionăm la schimbări. Unele schimbări sunt bine venite, altele nu. Există, în vieţile noastre, schimbări bruşte, cum este decesul neaşteptat al unei persoane iubite, o boală neprevăzută sau pierderea unui bun pe care-l preţuim. Dar majoritatea schimbărilor au loc pe nesimţite şi încet.
Această conferinţă marchează 45 de ani de când am fost chemat ca membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli. Ca membru junior al Celor Doisprezece pe atunci, priveam cu respect paisprezece bărbaţi excepţionali, care aveau poziţii mai înalte decât mine în cadrul Celor Doisprezece şi în cadrul Primei Preşedinţii. Unul câte unul, fiecare dintre aceşti bărbaţi s-a întors acasă. Când preşedintele Hinckley a trecut în eternitate cu opt luni în urmă, mi-am dat seama că devenisem apostol senior. Schimbările, petrecute de-a lungul a 45 de ani, care erau progresive, acum par copleşitoare.
În săptămâna care urmează sora Monson şi cu mine sărbătorim a 60 aniversare a căsătoriei noastre. Când privesc înapoi la începuturile noastre, îmi dau seama cât de mult s-au schimbat vieţile noastre în acest timp. Părinţii noştri iubiţi, care au fost alături de noi când am început călătoria prin această viaţă împreună, au decedat. Cei trei copii ai noştri, care ne-au umplut atât de complet vieţile timp de mulţi ani, sunt oameni maturi şi au propriile familii. Majoritatea nepoţilor noştri sunt persoane mature şi avem acum patru strănepoţi.
Zi după zi, minut după minut, secundă după secundă am ajuns de unde am fost unde ne aflăm acum. Vieţile noastre ale tuturor, desigur, trec prin modificări şi schimbări similare. Diferenţa dintre schimbările din viaţa mea şi schimbările din vieţile dumneavoastră constă numai din detalii. Timpul nu stă niciodată nemişcat; el merge într-una şi odată cu mersul lui vin schimbările.
Aceasta este singura şi unica şansă de a avea viaţă muritoare – aici şi acum. Cu cât trăim mai mult, cu atât înţelegem mai bine că viaţa este scurtă. Ocaziile favorabile apar şi, apoi, dispar. Eu cred că printre cele mai măreţe lecţii pe care trebuie să le învăţăm în această scurtă călătorie pe pământ sunt lecţiile care ne ajută să distingem ce este important şi ce nu este. Vă implor să nu lăsaţi acele lucruri foarte importante să treacă pe lângă dumneavoastră pentru că sunteţi ocupaţi să planificaţi acel viitor iluzoriu şi inexistent în care veţi avea timp să faceţi tot ce doriţi să faceţi. Găsiţi bucuria de a trăi – acum.
Eu sunt ceea ce soţia mea, Frances, numeşte „mare amator de spectacol”. Îmi plac nespus multe spectacole muzicale şi unul dintre favoritele mele a fost scris de compozitorul american Meredith Wilson şi se intitulează „Melomanul”. Profesorul Harold Hill, unul dintre personajele principale ale spectacolului, dă glas unui avertisment pe care vi-l împărtăşesc. El spune: „Dacă vă gândiţi la ce veţi face mâine în loc să acţionaţi azi, veţi constata că aţi adunat o mulţime de zile de ieri goale”1.
Stimaţi fraţi şi stimate surori, nu va exista un mâine de care să ne amintim dacă nu facem ceva astăzi.
V-am împărtăşit anterior un exemplu care ilustrează această idee. Cred că merită să-l repet. Cu mulţi ani în urmă, Arthur Gordon a scris într-o revistă naţională şi eu citez:
„Când eu aveam aproximativ 13 ani şi fratele meu, 10, tata ne-a promis că ne duce la circ. Dar, în timpul prânzului, a sunat telefonul: treburi importante îl chemau de urgenţă în oraş. Ne-am pregătit să fim dezamăgiţi. Apoi, l-am auzit spunând la telefon: ’Nu, nu voi veni. Va trebui să aştepte’.
Când a revenit la masă, mama a zâmbit. ’Circul va reveni, să ştii’, [a spus ea.]
’Ştiu, a spus tata, dar copilăria nu’”2.
Dacă aveţi copii care au crescut şi sunt la casele lor, este foarte probabil să fi avut uneori sentimentul unei nemulţumiri provocate de o pierdere şi să fi înţeles că nu aţi apreciat acel moment din viaţă în măsura în care ar fi trebuit. Desigur, nu ne putem întoarce în timp, putem doar să mergem înainte. În loc să ne gândim la trecut, trebuie să folosim cât mai bine ziua de azi, ceea ce avem aici şi acum, făcând tot ce putem pentru a avea amintiri plăcute în viitor.
Dacă creşteţi copii încă, fiţi conştienţi de faptul că orice urme de degeţele care apar pe aproape toate suprafeţele proaspăt curăţate, jucăriile risipite prin casă, grămada de rufe de care trebuie să vă îngrijiţi, toate vor dispărea mult prea curând şi că – spre surpriza dumneavoastră – le veţi simţi lipsa foarte mult.
Momentele stresante apar în vieţile noastre indiferent de condiţiile în care trăim. Trebuie să le facem faţă cum putem mai bine. Dar nu trebuie să le lăsăm să stea în calea a ceea ce este mai important – şi ceea ce este cel mai important aproape întotdeauna sunt oamenii din jurul nostru. Deseori, presupunem că ei trebuie să ştie cât de mult îi iubim. Dar nu trebuie să presupunem niciodată; trebuie să le spunem. William Shakespeare scria: „Nu iubesc aceia care nu-şi arată iubirea”3. Nu vom regreta niciodată cuvintele blânde rostite sau afecţiunea arătată. Dar vom avea regrete dacă astfel de lucruri vor fi omise din relaţia noastră cu aceia care înseamnă cel mai mult pentru noi.
Trimiteţi scrisoarea prietenului pe care îl neglijaţi; îmbrăţişaţi-vă copilul; îmbrăţişaţi-vă părinţii; spuneţi „Te iubesc” mai des; mulţumiţi întotdeauna. Nu lăsaţi niciodată o problemă care trebuie rezolvată să devină mai importantă decât o persoană care are nevoie să fie iubită. Prietenii se mută, copiii cresc, cei dragi trec în veşnicie. Este atât de uşor să consideri de la sine înţeleasă prezenţa cuiva, până în ziua în care a ieşit din viaţa noastră şi noi am rămas cu întrebarea „Cum ar fi fost dacă” şi „Ce bine ar fi fost”. Scriitoarea Harriett Beecher Stowe a spus: „Cele mai amare lacrimi vărsate deasupra mormintelor sunt pentru cuvintele nerostite şi faptele neîmplinite”4.
În anii ’60, în timpul războiului din Vietnam, membrul Bisericii Jay Hess, un pilot, a fost doborât deasupra Vietnamului de Nord. Timp de doi ani, familia lui nu a ştiut dacă murise sau era în viaţă. Cei ce-l luaseră prizonier în Hanoi i-au permis, în cele din urmă, să scrie acasă, dar i-au limitat mesajul la 25 de cuvinte. Ce am spune, dumneavoastră şi cu mine, familiilor noastre dacă am fi în aceeaşi situaţie – nu i-am văzut de peste doi ani şi nu ştim dacă îi vom mai vedea vreodată din nou? Dorind să comunice ceva ce familia sa ar fi putut recunoaşte ca venind de la el şi dorind, de asemenea, să le dea un sfat preţios, fratele Hess a scris – citez: „Aceste lucruri sunt importante: căsătoria în templu, misiunea şi studiile. Mergeţi înainte, stabiliţi-vă ţeluri, scrieţi istoria, faceţi fotografii de familie de două ori pe an”5.
Haideţi să ne bucurăm de viaţă în timp ce-o trăim, să găsim bucurie în a trăi şi să împărtăşim iubirea noastră cu prietenii şi familia. Într-o zi, fiecare dintre noi va rămâne fără zile de mâine.
În cartea lui Ioan din Noul Testament, capitolul 13, versetul 34, Salvatorul ne îndeamnă: „Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii”.
Unii dintre dumneavoastră cunoaşteţi poate drama clasică a lui Thornton Wilder, Oraşul nostru. Dacă o cunoaşteţi, vă veţi aminti oraşul Grover’s Corners, unde se derulează povestirea. În piesă, Emily Webb moare la naşterea copilului şi citim despre durerea tânărului ei soţ, George, lăsat singur cu fiul lor în vârstă de patru ani. Emily nu doreşte să se odihnească în pace; ea vrea să trăiască, din nou, bucuriile vieţii ei. I se acordă privilegiul de a reveni pe pământ şi a retrăi ziua în care împlinea 12 ani. La început, este emoţionant să fii tânără din nou, dar emoţiile dispar repede. Ziua este lipsită de bucurie pentru că Emily ştie ce se întâmplă în viitor. Este insuportabil de dureros să vezi cât a fost de insensibilă faţă de înţelesul şi minunăţia vieţii în timp ce era în viaţă. Înainte de a reveni în locul ei de odihnă, Emily se plânge: „Oare înţeleg fiinţele umane viaţa în timp ce o trăiesc – fiecare, fiecare clipă în parte?”.
Măsura în care înţelegem ce este cel mai important în viaţă merge mână în mână cu recunoştinţa pentru binecuvântările noastre.
Un autor binecunoscut a spus: „Atât abundenţa, cât şi lipsa [abundenţei] există simultan, în viaţa noastră, ca realităţi paralele. Conştiinţa noastră este întotdeauna aceea care alege de care grădină secretă ne vom îngriji. … Când alegem să nu ne concentrăm asupra a ceea ce lipseşte din viaţa noastră, ci suntem recunoscători pentru abundenţa care este prezentă – iubire, sănătate, familie, prieteni, muncă, bucuriile naturii şi împlinirile personale care ne aduc [bucurie] – regretele iluziilor inutile dispar şi trăim de parcă cerul ar fi pe pământ”6.
În Doctrină şi legăminte, secţiunea 88, versetul 33, ni se spune: „Pentru că, la ce îi serveşte unui om dacă i se acordă un dar şi el nu primeşte darul? Iată, el nu se bucură de ceea ce i se dă lui, nici de acela care îi dă darul”.
Filozoful roman din antichitate, Horaţiu, a avertizat: „Ia cu mână recunoscătoare clipa cu care Dumnezeu te-a binecuvântat şi nu-ţi amâna bucuriile de la un an la altul, astfel încât în orice loc vei fi fost să poţi spune că ai trăit fericit”.
Cu mulţi ani în urmă, am fost impresionat de povestea lui Borghild Dahl. Ea s-a născut în Minnesota în anul 1890, părinţii ei fiind norvegieni, şi încă din primii ani de viaţă a suferit de o afecţiune gravă a ochilor. În ciuda handicapului ei, ea avea o dorinţă imensă să participe la viaţa de zi cu zi şi, cu o hotărâre de nezdruncinat, ea a reuşit în aproape tot ce a întreprins. În ciuda sfatului educatorilor, care au crezut că handicapul ei era prea mare, ea a urmat colegiul, obţinând licenţa la Universitatea Minnesota. A studiat apoi la Universitatea Columbia şi la Universitatea din Oslo. În cele din urmă, ea a devenit directoarea a opt şcoli din Minnesota de Vest şi Dakota de Nord.
În una dintre cele 17 cărţi a căror autoare a fost, ea a scris: „Vedeam numai cu un ochi şi era atât de acoperit de o cicatrice densă încât tot ce puteam vedea era ceea ce-mi permitea o mică fantă în ochiul stâng . Puteam vedea o carte numai dacă o ţineam ridicată aproape de faţă şi forţându-mi singurul ochi bun cât de tare puteam spre stânga”7.
În mod miraculos, în anul 1943 – când avea peste 50 de ani – s-a descoperit o procedură care i-a redat o mare parte din vederea de care fusese lipsită atât de mult timp. O lume nouă şi interesantă s-a deschis în faţa ei. Se bucura foarte mult de lucruri mărunte pe care cei mai mulţi dintre noi le considerăm de la sine înţelese, cum ar fi urmărirea zborului unei păsări, a luminii reflectate în balonaşele de săpun sau observarea fazelor lunii în fiecare noapte. Ea şi-a încheiat una dintre cărţi cu aceste cuvinte: „Dragă… Tată din Cer, Îţi mulţumesc. Îţi mulţumesc”8.
Borghild Dahl a fost plină de recunoştinţă pentru binecuvântările ei atât înainte, cât şi după ce şi-a recăpătat vederea.
În anul 1982, la doi ani după moartea sa, la vârsta de 92 de ani, a fost publicată ultima sa carte. Titlul ei este: Happy All My Life (Fericită toată viaţa mea). Atitudinea ei de recunoştinţă i-a permis să-şi aprecieze binecuvântările şi să trăiască o viaţă plină şi bogată în ciuda încercărilor.
În 1 Tesaloniceni din Noul Testament, capitolul cinci, versetul 18, apostolul Pavel ne spune: „Mulţămiţi… pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu”.
Amintiţi-vă împreună cu mine relatarea despre cei zece leproşi:
„Pe când [Isus] intra într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi. Ei au stătut departe, şi-au ridicat glasul, şi au zis:
’Isuse, Învăţătorule, ai milă de noi!’ Când i-a văzut Isus, le-a zis:
’Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor!’. Şi pe când se duceau, au fost curăţiţi.
Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare.
S-a aruncat cu faţa la pământ la picioarele lui Isus şi I-a mulţămit. Era samaritean.
Isus a luat cuvântul, şi a zis: ’Oare n-au fost curăţiţi toţi cei zece? Dar ceilalţi nouă, unde sunt?
Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu?’”9.
Într-o revelaţie dată prin profetul Joseph Smith, Domnul a spus: „Cu nimic nu Îl supără omul pe Dumnezeu sau împotriva nimănui nu este aprinsă mânia Sa, decât împotriva acelora care nu mărturisesc mâna Lui în toate lucrurile”10. Fie ca noi să fim găsiţi printre aceia care aduc mulţumire Tatălui nostru Ceresc. Dacă nerecunoştinţa este numărată printre păcatele grave, recunoştinţa îşi ocupă locul printre cele mai nobile virtuţi.
În ciuda schimbărilor care au loc în vieţile noastre şi cu recunoştinţă în inimile noastre, fie ca noi să ne umplem zilele – cât mai mult putem – cu lucrurile care contează cel mai mult. Fie ca noi să-i preţuim pe aceia care ne sunt dragi şi să exprimăm dragostea pe care le-o purtăm prin cuvinte şi prin fapte.
În încheiere, eu mă rog ca noi, toţi, să arătăm recunoştinţă pentru Domnul şi Salvatorul nostru, Isus Hristos. Evanghelia Sa glorioasă dă răspunsurile la marile întrebări ale vieţii: De unde am venit? De ce suntem aici? Unde merge spiritul meu când mor?
El ne-a învăţat cum să ne rugăm. El ne-a învăţat cum să slujim. El ne-a învăţat cum să trăim. Viaţa Sa este o moştenire a iubirii. Pe cei bolnavi El i-a vindecat; pe cei oprimaţi El i-a ridicat; pe păcătoşi El i-a salvat.
A sosit clipa în care a rămas singur. Unii apostoli s-au îndoit de El; unul L-a trădat. Soldaţii romani I-au străpuns coasta cu suliţa. Gloata furioasă I-a luat viaţa. Şi totuşi străbat de pe Golgota cuvintele Sale pline de compasiune: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac”11.
Cu puţin timp înainte, înţele- gând probabil că ajunsese în punctul culminant al misiunii Sale pământene, El a spus cu durere: „Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul”12. „Nu este loc în casa de poposire”13 nu a fost singura dată când El a fost respins – a fost doar prima. Totuşi El vă invită pe dumneavoastră şi pe mine să-L primim. „Iată, Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.”14
Cine a fost acest Om al durerii, obişnuit cu suferinţa? Cine este Regele slavei, acest Domn al oştirilor? El este Învăţătorul nostru. El este Salvatorul nostru. El este Fiul lui Dumnezeu. El este urzitorul mântuirii noastre. El ne îndeamnă: „Vino după Mine”15. El ne învaţă: „Du-te de fă şi tu la fel”16. El ne imploră: „Păziţi poruncile Mele”17.
Să-L urmăm. Să ne ridicăm la înălţimea exemplului Său. Să ne supunem cuvântului Său. Când facem astfel, noi Îi oferim darul divin al recunoştinţei.
Stimaţi fraţi şi stimate surori, rugăciunea mea sinceră este ca noi să ne putem adapta schimbărilor din vieţile noastre, ca noi să putem înţelege ce este cel mai important, ca noi să ne exprimăm întotdeauna recunoştinţa şi să găsim astfel bucuria de a trăi. În numele lui Isus Hristos, amin.