Doctrine de bază
Doctrinele de bază trebuie să fie accentuate atât în cadrul claselor de seminar, cât și în cadrul claselor de institut. Învățătorii trebuie să-i ajute pe cursanți să identifice, să înțeleagă, să creadă, să explice și să pună în practică aceste doctrine ale Evangheliei. Astfel, îi vor ajuta pe cursanți să-și întărească mărturiile și să-și mărească aprecierea față de Evanghelia restaurată a lui Isus Hristos. Studiul acestor doctrine îi va ajuta, de asemenea, pe cursanți să fie mai bine pregătiți pentru a preda altora aceste adevăruri importante.
Majoritatea celor 100 de fragmente care conțin scripturi de bază selectate de Seminarele și Institutele de Religie au fost alese pentru a-i ajuta pe cursanți să înțeleagă doctrinele de bază. Cea mai mare parte a referințelor din scripturi enumerate mai jos se referă la fragmente care conțin o scriptură de bază. Ele au fost incluse pentru a arăta legătura dintre ele și doctrinele de bază.
1. Dumnezeirea
Dumnezeirea este formată din trei personaje distincte: Dumnezeu, Tatăl Etern; Fiul Său, Isus Hristos; și Duhul Sfânt (vezi Joseph Smith – Istorie 1:15-20). Tatăl și Fiul au trupuri tangibile, din carne și oase iar Duhul Sfânt este un personaj de spirit (vezi D&L 130:22-23). Ei sunt una în scop și doctrină. Ei sunt perfect uniți în realizarea planului divin al salvării întocmit de Tatăl Ceresc.
Dumnezeu Tatăl
Dumnezeu Tatăl este conducătorul suprem al universului. El este Tatăl spiritelor noastre (vezi Evrei 12:9). El este perfect, are întreaga putere și cunoaște toate lucrurile. El este, de asemenea, un Dumnezeu al milei, bunătății și carității perfecte.
Isus Hristos
Isus Hristos este Primul Născut în spirit al Tatălui și Singurul Fiu Născut în trup al Tatălui. El este Iehova din Vechiul Testament și Mesia din Noul Testament.
Isus Hristos a avut o viață fără de păcat și a înfăptuit o ispășire perfectă pentru păcatele întregii omeniri (vezi Alma 7:11-13). Viața Sa este exemplul perfect cu privire la modul în care toată omenirea trebuie să trăiască (vezi Ioan 14:6; 3 Nefi 12:48). El a fost prima persoană de pe acest pământ care a înviat (vezi 1 Corinteni 15:20-22). El va veni din nou cu putere și slavă și va domni pe pământ în timpul mileniului.
Toate rugăciunile, binecuvântările și rânduielile preoției trebuie să fie rostite și înfăptuite în numele lui Isus Hristos (vezi 3 Nefi 18:15, 20-21).
Referințe suplimentare: Helaman 5:12; D&L 19:23; D&L 76:22-24
Duhul Sfânt
Duhul Sfânt este al treilea membru al Dumnezeirii. El este un personaj de spirit, fără trup din carne și oase. El este numit deseori Spiritul, Spiritul Sfânt, Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul Domnului și Mângâietorul.
Duhul Sfânt depune mărturie despre Tatăl și Fiul, revelează adevărul tuturor lucrurilor și îi sfințește pe cei care se pocăiesc și sunt botezați (vezi Moroni 10:4-5).
Referințe suplimentare: Galateni 5:22-23; D&L 8:2-3
2. Planul salvării
În existența premuritoare, Tatăl Ceresc a prezentat un plan pentru a ne da posibilitatea să devenim ca El și să dobândim nemurirea și viața veșnică (vezi Moise 1:39). În scripturi, acest plan este numit planul salvării, marele plan al fericirii, planul mântuirii și planul milei.
Planul salvării cuprinde crearea, căderea, ispășirea lui Isus Hristos și toate legile, rânduielile și doctrinele Evangheliei. Libertatea morală de a alege – capacitatea de a alege și a acționa pentru noi înșine – este, de asemenea, esențială în planul Tatălui Ceresc (vezi 2 Nefi 2:27). Datorită acestui plan, noi putem deveni perfecți prin ispășire, putem primi o plenitudine de bucurie și putem trăi pentru totdeauna în prezența lui Dumnezeu (vezi 3 Nefi 12:48). Relațiile noastre de familie pot dura de-a lungul eternităților.
Referințe suplimentare: Ioan 17:3; D&L 58:27
Viața premuritoare
Înainte să ne fi născut pe pământ, am trăit în prezența Tatălui nostru Ceresc, în calitate de copii ai Săi de spirit (vezi Avraam 3:22-23). În această viață premuritoare, am participat la un consiliu împreună cu alți copii de spirit ai Tatălui Ceresc. La acel consiliu, Tatăl Ceresc a prezentat planul Său, iar Isus Hristos, înainte de a trăi pe pământ, a făcut legământ că va fi Salvatorul.
Ne-am exercitat libertatea de a alege pentru a urma planul Tatălui Ceresc. Ne-am pregătit să venim pe pământ, unde aveam să continuăm să progresăm.
Celor care I-au urmat pe Tatăl Ceresc și pe Isus Hristos li s-a permis să vină pe pământ pentru a trăi experiența vieții muritoare și pentru a progresa către viața eternă. Lucifer, un alt fiu de spirit al lui Dumnezeu, s-a răzvrătit împotriva planului. El a devenit Satana, iar el și cei care l-au urmat au fost alungați din cer și li s-au refuzat privilegiile de a primi un trup fizic și de a trăi experiența vieții muritoare.
Referințe suplimentare: Ieremia 1:4-5
Crearea
Isus Hristos a creat cerurile și pământul sub îndrumarea Tatălui. Pământul nu a fost creat din nimic; a fost organizat din materia existentă. Isus Hristos a creat lumi fără număr (vezi D&L 76:22-24).
Crearea pământului a fost o parte esențială în planul lui Dumnezeu. Prin ea s-a asigurat un loc în care aveam să dobândim un trup fizic, să fim testați și încercați și să dezvoltăm trăsături divine.
Noi trebuie să folosim resursele pământului cu înțelepciune, rațiune și recunoștință (vezi D&L 78:19).
Adam a fost primul om creat pe pământ. Dumnezeu i-a creat pe Adam și pe Eva după chipul Său. Toate ființele umane – bărbați și femei – sunt făcute după chipul lui Dumnezeu (vezi Genesa 1:26-27).
Căderea
În grădina Edenului, Dumnezeu le-a poruncit lui Adam și Evei să nu mănânce din rodul pomului cunoașterii binelui și răului; consecința acestui lucru avea să fie moartea spirituală și fizică. Moartea spirituală înseamnă separarea de Dumnezeu. Moartea fizică înseamnă separarea spiritului de trupul muritor. Din cauza faptului că Adam și Eva au încălcat porunca lui Dumnezeu, ei au fost alungați din prezența Sa și au devenit muritori. Încălcarea lui Adam și a Evei și schimbările trăite de ei ca rezultat al încălcării, inclusiv moartea spirituală și moartea fizică, sunt numite căderea.
Drept urmare a căderii, Adam și Eva și urmașii lor au putut avea parte de bucurie și tristețe, au putut cunoaște binele și răul și au putut avea copii (vezi 2 Nefi 2:25). Fiind descendenți ai lui Adam și ai Evei, noi moștenim o stare de decădere în timpul vieții muritoare. Noi suntem îndepărtați din prezența Domnului și supuși morții fizice. De asemenea, suntem testați prin intermediul greutăților vieții și ispitelor dușmanului (vezi Mosia 3:19).
Căderea face parte integrantă din planul salvării întocmit de Tatăl Ceresc. Ea are o dublă direcție – în jos și, totuși, înainte. Pe lângă faptul că a adus moartea fizică și spirituală, ea ne-a dat prilejul de a ne naște pe pământ, de a învăța și de a progresa.
Viața muritoare
Viața muritoare este o perioadă în care învățăm, în care ne putem pregăti pentru viața veșnică și putem dovedi că vom folosi libertatea de a alege pentru a face tot ceea ce ne-a poruncit Domnul. În timpul acestei vieți muritoare, noi trebuie să-i iubim și să-i slujim pe alții (vezi Mosia 2:17; Moroni 7:45, 47-48).
În viața muritoare, spiritul nostru este unit cu trupul nostru fizic, dându-ne prilejuri de a progresa și a ne dezvolta în moduri care nu erau posibile în viața premuritoare. Trupurile noastre sunt o parte importantă a planului salvării și trebuie respectate, fiind un dar de la Tatăl Ceresc (vezi 1 Corinteni 6:19-20).
Referințe suplimentare: Iosua 24:15; Matei 22:36-39; 2 Nefi 28:7-9; Alma 41:10; D&L 58:27
Viața de după moarte
Când murim, spiritele noastre intră în lumea spiritelor și așteaptă învierea. Spiritele celor neprihăniți sunt primite într-o stare de fericire, care este numită paradis. Mulți dintre cei credincioși vor predica Evanghelia celor din închisoarea spiritelor.
Închisoarea spiritelor este un loc temporar din lumea de după moarte, pentru aceia care au murit fără o cunoaștere a adevărului și aceia care au fost nesupuși în viața muritoare. Acolo, spiritele învață Evanghelia și au prilejul de a se pocăi și a accepta rânduielile necesare salvării care se fac în temple pentru ei și în folosul lor (vezi 1 Petru 4:6). Cei care acceptă Evanghelia vor trăi în paradis până la înviere.
Învierea înseamnă reunirea trupului nostru de spirit cu trupul nostru fizic din carne și oase făcut perfect (vezi Luca 24:36-39). După înviere, spiritul și trupul nu vor mai fi separate niciodată și vor fi nemuritoare. Fiecare persoană născută pe pământ va fi înviată pentru că Isus Hristos a învins moartea (vezi 1 Corinteni 15:20-22). Cei neprihăniți vor fi înviați înaintea celor ticăloși și vor fi prezenți la prima înviere.
Judecata finală va avea loc după înviere. Isus Hristos va judeca fiecare persoană pentru a stabili gloria eternă pe care acea persoană o va primi. Această judecată va avea la bază supunerea fiecărei persoane față de poruncile lui Dumnezeu (vezi Apocalipsa 20:12; Mosia 4:30).
Există trei împărății de glorie (vezi 1 Corinteni 15:40-42). Cea mai înaltă dintre acestea este împărăția celestială. Cei care sunt curajoși în mărturia despre Isus și sunt supuși principiilor Evangheliei vor trăi în împărăția celestială în prezența lui Dumnezeu Tatăl și a Fiului Său, Isus Hristos (vezi D&L 131:1-4).
A doua dintre cele trei împărății de glorie este împărăția terestrială. Cei care vor trăi în această împărăție vor fi oamenii onorabili de pe pământ, care nu au fost cutezători în mărturia lor despre Isus.
Împărăția telestială este împărăția de ordinul cel mai mic dintre cele trei împărății de glorie. Oamenii din această împărăție vor fi aceia care au ales ticăloșia în locul neprihănirii în timpul vieții lor muritoare. Aceste persoane își vor primi gloria după ce vor fi mântuite din închisoarea spiritelor.
Scripturi suplimentare: Ioan 17:3
3. Ispășirea lui Isus Hristos
A ispăși înseamnă a suferi pedeapsa pentru păcat, îndepărtând prin aceasta efectele păcatului de păcătosul care se pocăiește și permițându-i să se împace cu Dumnezeu. Isus Hristos a fost singurul capabil să înfăptuiască o ispășire perfectă pentru toată omenirea. Ispășirea a inclus suferința Sa în Grădina Ghetsimani pentru păcatele omenirii, vărsarea sângelui Său, suferința și moartea Sa pe cruce și învierea Sa din mormânt (vezi Luca 24:36-39; D&L 19:16-19). Salvatorul a putut să ducă la îndeplinire ispășirea pentru că El nu S-a supus păcatului și a avut putere asupra morții. De la mama Sa muritoare, El a moștenit capacitatea de a muri. De la Tatăl Său nemuritor, El a moștenit puterea de a-Și lua înapoi viața.
Prin har, pus la dispoziție prin intermediul sacrificiului ispășitor al Salvatorului, toți oamenii vor învia și vor primi nemurire. De asemenea, ispășirea lui Isus Hristos ne oferă posibilitatea de a primi viața veșnică (vezi Moroni 7:41). Pentru a primi acest dar, trebuie să trăim conform Evangheliei lui Isus Hristos, ceea ce înseamnă să avem credință în El, să ne pocăim de păcate, să fim botezați, să primim darul Duhului Sfânt și să îndurăm cu credință până la sfârșit (vezi Ioan 3:5).
În cadrul ispășirii Sale, Isus Hristos nu a suferit doar pentru păcatele noastre, ci, de asemenea, a luat asupra Sa durerile, bolile și infirmitățile tuturor oamenilor (vezi Alma 7:11-13). El înțelege suferința noastră pentru că a trăit-o. Harul sau puterea Sa care ne întărește ne ajută să purtăm poveri și să îndeplinim sarcini pe care nu le-am putea îndeplini singuri (vezi Matei 11:28-30; Filipeni 4:13; Eter 12:27).
Referințe suplimentare: Ioan 3:5; Faptele apostolilor 3:19-21
Credința în Isus Hristos
Credința este o „speranță în lucruri care nu se văd, care sunt adevărate” (Alma 32:21; vezi, de asemenea, Eter 12:6). Ea este un dar de la Dumnezeu.
Pentru a conduce o persoană către salvare, credința trebuie să fie concentrată asupra lui Isus Hristos. Să avem credință în Isus Hristos înseamnă să ne bizuim complet pe El și să avem încredere în ispășirea, puterea și dragostea Sa infinite. Înseamnă să credem în învățăturile Sale și în faptul că, deși noi nu înțelegem toate lucrurile, El le înțelege (vezi Proverbele 3:5-6; D&L 6:36).
Mai mult decât un crez pasiv, credința este exprimată prin modul în care trăim (vezi Iacov 2:17-18). Credința se poate dezvolta dacă ne rugăm, studiem din scripturi și ne supunem poruncilor lui Dumnezeu.
Sfinții din zilele din urmă au, de asemenea, credință în Dumnezeu Tatăl, în Duhul Sfânt, în puterea preoției și în alte aspecte importante ale Evangheliei restaurate. Credința ne ajută să ne vindecăm spiritual și fizic și să avem tăria de a merge mai departe, a ne înfrunta greutățile și a învinge ispita (vezi 2 Nefi 31:19-20). Domnul va face miracole mari în viața noastră potrivit credinței noastre.
Prin credință în Isus Hristos, o persoană poate obține iertarea păcatelor și, în cele din urmă, este capabilă să trăiască în prezența lui Dumnezeu.
Referințe suplimentare: Matei 11:28-30
Pocăința
Pocăința este o schimbare care are loc în mintea și inima noastră și care ne oferă o perspectivă nouă asupra lui Dumnezeu, asupra noastră și asupra lumii. Ea include renunțarea la păcat și întoarcerea spre Dumnezeu pentru a primi iertare. Este motivată de dragostea față de Dumnezeu și de dorința sinceră de a ne supune poruncilor Sale.
Păcatele noastre ne fac să nu fim curați – ne fac să fim nedemni de a ne întoarce și a trăi în prezența Tatălui nostru Ceresc. Prin intermediul ispășirii lui Isus Hristos, Tatăl nostru din Cer ne-a dat singura cale prin care putem fi iertați de păcatele noastre (vezi Isaia 1:18).
De asemenea, pocăința implică regretul pentru comiterea păcatelor, mărturisirea în fața Tatălui Ceresc și în fața altora dacă este necesar, abandonarea păcatelor, îndreptarea răului cauzat de păcate, dacă este posibil, și trăirea vieții în supunere față de poruncile lui Dumnezeu (vezi D&L 58:42-43).
Referințe suplimentare: Isaia 53:3–5; Ioan 14:6; 2 Nefi 25:23, 26; D&L 18:10–11; D&L 19:23; D&L 76:40–41
4. Dispensație, apostazie și restaurare
Dispensație
O dispensație este o perioadă în care Domnul revelează doctrinele și rânduielile Sale și preoția Sa. Este o perioadă în care Domnul are cel puțin un slujitor autorizat pe pământ, care deține preoția sfântă și care are însărcinarea divină de a declara Evanghelia și de a administra rânduielile acesteia. Astăzi, noi trăim în ultima dispensație – dispensația plenitudinii timpurilor, care a început prin revelarea Evangheliei lui Joseph Smith.
Dispensațiile anterioare au fost numite după Adam, Enoh, Noe, Avraam, Moise și Isus Hristos. Pe lângă acestea, au existat și alte dispensații, inclusiv cele în care au trăit nefiții și iarediții. Planul salvării și Evanghelia lui Isus Hristos au fost revelate și propovăduite în fiecare dispensație.
Apostazie
Când oamenii se îndepărtează de principiile Evangheliei și nu dețin cheile preoției, ei se află într-o stare de apostazie.
Perioade de apostazie generală au existat de-a lungul întregii istorii a lumii. Un exemplu este marea apostazie, care a avut loc după ce Salvatorul a întemeiat Biserica Sa (vezi 2 Tesaloniceni 2:1-3). După moartea apostolilor Salvatorului, principiile Evangheliei au fost modificate și s-au făcut schimbări neautorizate în organizarea Bisericii și în rânduielile preoției. Din cauza acestei ticăloșii răspândite, Domnul a retras autoritatea și cheile preoției de pe pământ.
În timpul marii apostazii, oamenii au fost lipsiți de îndrumarea divină primită prin intermediul profeților în viață. Au fost întemeiate multe biserici, dar ele nu au avut autoritatea de a conferi darul Duhului Sfânt sau de a înfăptui alte rânduieli ale preoției. Părți ale scripturilor sfinte au fost modificate sau pierdute și oamenii nu au mai avut o cunoaștere adecvată cu privire la Dumnezeu.
Această apostazie a durat până când Tatăl Ceresc și Fiul Său Preaiubit i S-au arătat lui Joseph Smith și au început restaurarea plenitudinii Evangheliei.
Restaurare
Restaurarea este restabilirea de către Dumnezeu a adevărurilor și rânduielilor Evangheliei Sale printre copiii Săi pe pământ (vezi Faptele apostolilor 3:19-21).
Pregătind restaurarea, Domnul a ridicat bărbați nobili în perioada mișcării numită Reforma. Ei au încercat să readucă doctrina, practicile și organizarea religioasă la modul în care le stabilise Salvatorul. Totuși, ei nu au avut preoția sau plenitudinea Evangheliei.
Restaurarea a început în anul 1820, când, drept răspuns la rugăciunea lui Joseph Smith, Dumnezeu Tatăl și Fiul Său, Isus Hristos, i-au apărut acestuia (vezi Joseph Smith – Istorie 1:15-20). Unele dintre evenimentele cheie ale restaurării au fost traducerea Cărții lui Mormon, restaurarea Preoției aaronice și a Preoției lui Melhisedec și organizarea Bisericii în data de 6 aprilie 1830.
Preoția aaronică a fost restaurată de Ioan Botezătorul în data de 15 mai 1829 și a fost conferită lui Joseph Smith și Oliver Cowdery. Preoția lui Melhisedec și cheile împărăției au fost, de asemenea, restaurate în anul 1829, când apostolii Petru, Iacov și Ioan le-au conferit lui Joseph Smith și Oliver Cowdery.
Plenitudinea Evangheliei a fost restaurată și Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă este „singura Biserică adevărată și vie de pe toată fața pământului” (D&L 1:30). În final, Biserica va umple întregul pământ și va dăinui veșnic.
Scripturi suplimentare: Isaia 29:13-14; Ezechiel 37:15-17; Efeseni 4:11-14; Iacov 1:5-6
5. Profeții și revelația
Un profet este o persoană care a fost chemată de Dumnezeu pentru a vorbi în numele Său (vezi Amos 3:7). Profeții depun mărturie despre Isus Hristos și predau Evanghelia Sa. Ei fac cunoscute voința și adevărata natură a lui Dumnezeu. Ei condamnă păcatul și avertizează asupra consecințelor lui. Uneori, ei profețesc despre evenimente viitoare (vezi D&L 1:37-38). Multe învățături ale profeților sunt cuprinse în scripturi. Pe măsură ce studiem cuvintele profeților, putem învăța adevărul și putem primi îndrumare (vezi 2 Nefi 32:3).
Noi îl susținem pe președintele Bisericii drept profet, văzător și revelator și drept singura persoană de pe pământ care primește revelații pentru a îndruma întreaga Biserică. Noi îi susținem, de asemenea, pe consilierii din Prima Președinție și pe membrii Cvorumului celor Doisprezece Apostoli ca profeți, văzători și revelatori.
Revelația este comunicarea de la Dumnezeu către copiii Săi. Când Domnul revelează voința Sa Bisericii, El vorbește prin intermediul profetului Său. Scripturile – Biblia, Cartea lui Mormon, Doctrină și legăminte și Perla de mare preț – cuprind revelații oferite prin intermediul profeților din vechime și al celor din zilele din urmă. Președintele Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă este profetul lui Dumnezeu pe pământ în aceste zile.
O persoană poate primi revelație care să o ajute în nevoile personale, în responsabilitățile sale, să-i ofere răspunsuri la întrebări și să o ajute să își întărească mărturia. Cele mai multe dintre revelațiile primite de conducători și membri ai Bisericii vin prin intermediul îndrumărilor și gândurilor primite de la Duhul Sfânt. Duhul Sfânt vorbește minții și inimii noastre cu glas blând și liniștit (vezi D&L 8:2-3). Revelația poate veni, de asemenea, prin intermediul viziunilor, viselor și vizitelor îngerilor.
Referințe suplimentare: Psalmii 119:105; Efeseni 4:11-14; 2 Timotei 3:15-17; Iacov 1:5-6; Moroni 10:4-5
6. Preoția și cheile preoției
Preoția înseamnă puterea și autoritatea eterne ale lui Dumnezeu. Prin intermediul preoției, Dumnezeu a creat și guvernează cerurile și pământul. Prin această putere, El îi mântuiește și îi exaltă pe copiii Săi, realizând „nemurirea și viața veșnică a omului” (Moise 1:39).
Dumnezeu oferă autoritatea preoției bărbaților care sunt membri demni ai Bisericii pentru ca ei să poată acționa în numele Său în vederea salvării copiilor Săi. Cheile preoției reprezintă drepturile la președinție sau puterea oferită omului de către Dumnezeu de a guverna și conduce împărăția lui Dumnezeu pe pământ (vezi Matei 16:15-19). Prin intermediul acestor chei, deținătorii preoției pot fi autorizați să predice Evanghelia și să administreze rânduielile necesare salvării. Toți cei care slujesc în Biserică sunt chemați prin îndrumarea unei persoane care deține cheile preoției. Astfel, ei au dreptul la puterea necesară pentru a sluji și a îndeplini responsabilitățile propriilor chemări.
Referințe suplimentare: D&L 121:36, 41-42
Preoția aaronică
Preoția aaronică este, deseori, numită preoția pregătitoare. Oficiile Preoției aaronice sunt: diacon, învățător, preot și episcop. În Biserica de astăzi, membrii demni de parte bărbătească pot primi Preoția aaronică începând cu vârsta de 12 ani.
Preoția aaronică „deține cheile slujirii îngerilor, ale Evangheliei pocăinței și ale botezului” (D&L 13:1).
Preoția lui Melhisedec
Preoția lui Melhisedec este preoția mai înaltă sau mai mare și administrează lucrurile spirituale (vezi D&L 107:8). Această preoție mai mare a fost dată lui Adam și a fost pe pământ ori de câte ori Domnul a revelat Evanghelia Sa.
La început a fost numită „Preoția Sfântă după Ordinul Fiului lui Dumnezeu” (D&L 107:3). Mai târziu, a fost numită Preoția lui Melhisedec după un mare înalt preot care a trăit în timpul profetului Avraam.
În cadrul Preoției lui Melhisedec există oficiile de: vârstnic, înalt preot, patriarh, membru al Celor Șaptezeci și apostol. Președintele Preoției lui Melhisedec este președintele Bisericii.
Scripturi suplimentare: Efeseni 4:11-14
7. Rânduieli și legăminte
Rânduieli
În Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă, o rânduială este un act oficial sacru, care are însemnătate spirituală. Fiecare rânduială a fost stabilită de Dumnezeu pentru a ne învăța adevăruri spirituale. Rânduielile necesare salvării sunt înfăptuite prin autoritatea preoției și sub îndrumarea acelora care dețin cheile preoției. Anumite rânduieli sunt esențiale pentru exaltare și sunt numite rânduieli necesare salvării.
Prima rânduială a Evangheliei necesară salvării este botezul prin scufundare în apă înfăptuit de către cineva care are autoritate. Botezul este necesar pentru ca o persoană să poată deveni membră a Bisericii și să poată intra în împărăția celestială (vezi Ioan 3:5).
Cuvântul botez este un cuvânt de origine greacă însemnând „a afunda” sau „a scufunda”. Scufundarea este un simbol al morții unei persoane care a trăit în păcat și al renașterii acesteia la o viață spirituală, dedicată slujirii lui Dumnezeu și copiilor Săi. Este, de asemenea, un simbol al morții și al învierii.
După ce o persoană este botezată, unul sau mai mulți deținători ai Preoției lui Melhisedec își așează mâinile pe capul ei și o confirmă membră a Bisericii. În cadrul acestei rânduieli numită confirmare, persoanei i se conferă darul Duhului Sfânt.
Darul Duhului Sfânt este diferit de influența Duhului Sfânt. Înainte de botez, o persoană poate simți, din când în când, influența Duhului Sfânt și, prin acea influență, poate primi o mărturie despre adevăr (vezi Moroni 10:4-5). După ce primește darul Duhului Sfânt, o persoană are dreptul să fie însoțită permanent de El dacă ține poruncile.
Alte rânduieli necesare salvării sunt rânduirea la Preoția lui Melhisedec (pentru bărbați), înzestrarea în templu și pecetluirea căsătoriei (vezi D&L 131:1-4). Toate rânduielile necesare salvării din cadrul preoției sunt însoțite de legăminte. În templu, aceste rânduieli necesare salvării pot fi, de asemenea, înfăptuite pentru cei morți. Rânduielile înfăptuite pentru cei morți și în folosul lor devin active doar în momentul în care persoana decedată le acceptă în lumea spiritelor și respectă legămintele care le însoțesc.
Alte rânduieli, precum binecuvântarea celor bolnavi și numirea și binecuvântarea copiilor sunt, de asemenea, importante pentru dezvoltarea noastră spirituală.
Referințe suplimentare: Faptele apostolilor 2:36-38
Legăminte
Un legământ este o înțelegere sacră între Dumnezeu și om. Dumnezeu stabilește condițiile legământului și noi suntem de acord să facem ce ne cere El; apoi, Dumnezeu ne promite anumite binecuvântări pentru supunerea noastră (vezi D&L 82:10).
Toate rânduielile preoției necesare salvării sunt însoțite de legăminte. Noi facem legământ cu Domnul la botez și înnoim acele legăminte prin luarea din împărtășanie. Frații care primesc Preoția lui Melhisedec intră în jurământul și legământul preoției. Noi facem și alte legăminte în templu.
Referințe suplimentare: Exodul 19:5-6; Psalmii 24:3-4; 2 Nefi 31:19-20; D&L 25:13
8. Căsătoria și familia
Căsătoria dintre un bărbat și o femeie este rânduită de Dumnezeu, iar familia este esențială pentru planul salvării întocmit de El și pentru fericirea noastră. Fericirea în viața de familie poate fi obținută cel mai bine atunci când aceasta se bazează pe învățăturile Domnului Isus Hristos.
Sacrele puteri de procreare trebuie să fie întrebuințate numai între bărbat și femeie, căsătoriți legal ca soț și soție. Părinții au datoria de a se înmulți și de a umple pământul, de a-și crește copiii cu dragoste și dreptate și de a le asigura cele necesare din punct de vedere material și spiritual.
Soțul și soția au responsabilitatea sacră de a se iubi și de a se îngriji unul pe celălalt. Tații au responsabilitatea de a conduce familiile lor cu dragoste și neprihănire și sunt răspunzători de satisfacerea nevoilor membrilor familiei lor. Mamele sunt în primul rând responsabile pentru îngrijirea copiilor. În aceste responsabilități sacre, tații și mamele sunt obligați să se ajute unul pe celălalt ca parteneri egali.
Planul divin al fericirii face posibil ca relațiile de familie să continue după această viață. Pământul a fost creat și Evanghelia a fost revelată pentru ca familiile să poată fi formate, pecetluite și exaltate pentru eternitate (adaptat după „Familia: o declarație oficială către lume”, Liahona, nov. 2010, p. 129; vezi, de asemenea, LDS.org/topics/family-proclamation).
Referințe suplimentare: Genesa 2:24; Psalmii 127:3; Maleahi 4:5–6; D&L 131:1–4
9. Porunci
Poruncile sunt legi și cerințe pe care Dumnezeu le stabilește pentru omenire. Ne arătăm dragostea față de El ținând poruncile Sale (vezi Ioan 14:15). Ținerea poruncilor va aduce binecuvântări din partea Domnului (vezi D&L 82:10).
Cele două porunci fundamentale sunt: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău… și… să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22:36-39).
Cele zece porunci sunt o parte esențială a Evangheliei și sunt principii eterne necesare pentru exaltarea noastră (vezi Exodul 20:3-17). Domnul i le-a revelat lui Moise în timpurile străvechi și le-a declarat din nou în revelațiile din zilele din urmă.
Alte porunci sunt rugăciunea zilnică (vezi 2 Nefi 32:8-9), predicarea Evangheliei (vezi Matei 28:19-20), respectarea legii castității (vezi D&L 46:33), plătirea unei zeciuieli integrale (vezi Maleahi 3:8-10), postul (vezi Isaia 58:6-7), faptul de a-i ierta pe ceilalți (vezi D&L 64:9-11), recunoștința (vezi D&L 78:19) și ținerea Cuvântului de înțelepciune (vezi D&L 89:18-21).
Referințe suplimentare: Genesa 39:9; Isaia 58:13-14; 1 Nefi 3:7; Mosia 4:30; Alma 37:35; Alma 39:9; D&L 18:15-16; D&L 88:124
Pentru mai multe informații despre aceste subiecte, accesați lds.org, Teachings, Gospel Topics (Învățături, Subiecte din Evanghelie) sau vedeți Fideli credinței: referințe pentru Evanghelie (2004).