Unitatea 30: ziua 4

Pionieri care au făcut parte din companii de cărucioare, 1856-1860

Introducere

Sfinţii care au ajuns în Valea Salt Lake în anul 1847 au desţelenit pământurile şi le-au cultivat şi au lucrat la crearea altor resurse pentru imigrările ulterioare. În luna septembrie a anului 1851, preşedintele Brigham Young şi consilierii săi din Prima Preşedinţie au reiterat invitaţia adresată tuturor sfinţilor din Iowa şi din întreaga lume să se adune în Valea Salt Lake. Mulţi sfinţi din zilele din urmă au răspuns invitaţiei preşedintelui Young cu preţul unor mari sacrificii. Membri din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli au fost trimişi să supravegheze migraţia, iar în anul 1852, către Valea Salt Lake au călătorit mai mulţi sfinţi decât în oricare alt an. De asemenea, mulţi sfinţi au călătorit către Valea Salt Lake în companii de cărucioare între anii 1856 şi 1860.

Sfinţii se supun sfatului de a se aduna în Valea Salt Lake.

Imaginaţi-vă că aţi fost rugaţi să călătoriţi, pe jos, aproximativ 2.090 de kilometri, în timp ce trageţi după voi un cărucior şi că vi s-a permis să aduceţi doar 7,7 kilograme de bunuri personale. V-aţi oferi voluntari pentru această călătorie?

Între anii 1856 şi 1860, aproape 3.000 de sfinţi au ales să călătorească spre vest, spre Utah, prin câmpiile Statelor Unite, trăgând după ei cărucioare în care-şi transportau bunurile. Cele mai multe dintre companiile de cărucioare au transportat provizii, lucruri personale şi ceva alimente şi au mers din oraşul Iowa, statul Iowa, până în oraşul Salt Lake, Utah. Ultimele trei companii şi-au început călătoria în Florence, Nebraska.

Dacă este posibil, adunaţi câteva obiecte din casă pe care le-aţi fi luat cu voi dacă aţi fi fost unul dintre pionierii din companiile de cărucioare. Cântăriţi obiectele pentru a vedea cât aţi putea lua cu voi în cadrul limitei de 7,7 kilograme.

Pioneri din companiile de cărucioare

În timp ce studiaţi această lecţie, cugetaţi la următoarea întrebare: De ce credeţi că sfinţii au fost dispuşi să facă sacrificii atât de mari pentru a ajunge în Utah?

Cei mai mulţi dintre membrii Bisericii, inclusiv cei care trăiau în afara Statelor Unite, au vrut să se adune laolaltă cu sfinţii în Utah. Însă, mulţi nu aveau suficienţi bani sau suficiente provizii pentru a ajunge acolo. Din acest motiv, în anul 1849, preşedintele Brigham Young a înfiinţat Fondul permanent pentru emigrare. Fondul le-a împrumutat emigranţilor bani pentru a-i ajuta să-şi achite costurile călătoriei şi ale proviziilor. Din cauza diferitelor probleme financiare, fondul a fost epuizat în anul 1855 şi preşedintele Young era îngrijorat că nu avea cum să-i ajute pe sfinţii care doreau să emigreze în anul 1856. El a propus ca emigranţii care aveau nevoie de ajutor din fondul respectiv să călătorească folosind cărucioare în loc de căruţe. Varianta cărucioarelor era mai puţin costisitoare şi permitea emigrarea mai multor sfinţi.

Hartă, Statele Unite

Deşi călătoria era grea, 8 din cele 10 companii de cărucioare, între anii 1856 şi 1860, au terminat călătoria cu succes având o rată a mortalităţii de aproximativ 3%, care este comparabilă cu cea a unei companii obişnuite de căruţe. Dar, în anul 1856, a patra şi a cincea companie de cărucioare au pornit toamna târziu şi au întâmpinat greutăţi extreme. Aceste companii erau compania de cărucioare a lui Willie, condusă de James G. Willie, şi compania de cărucioare a lui Martin, condusă de Edward Martin. După ce au călătorit aproximativ 1.600 de kilometri spre vest dinspre Iowa, companiile aveau foarte puţine hrană şi provizii. De asemenea, cele două companii au fost prinse de viscole puternice, care le-a îngreunat înaintarea. Aceşti sfinţi au suferit îngrozitor din cauza gerului năprasnic şi a zăpezii.

În data de 19 octombrie 1856, membrii companiei de cărucioare a lui Martin au trebuit să traverseze un râu lat în timpul unui viscol. Mulţi membri din companie, inclusiv Aaron Jackson, erau slăbiţi şi bolnavi, iar traversarea râului a avut ca rezultat pierderea multor vieţi. Elizabeth Jackson a descris ce i s-a întâmplat soţului ei după câteva zile:

„Pe la ora nouă m-am dus să mă culc… Am dormit, după cum mi s-a părut, până pe la miezul nopţii. Îmi era foarte frig. Vremea era aspră. Am ascultat să aud dacă soţul meu mai respira – era atât de liniştit. Nu-l puteam auzi. M-am alarmat. Mi-am pus mâna pe trupul său şi, spre groaza mea, mi-am dat seama că temerile mele cele mai mari se confirmau. Soţul meu era mort… I-am chemat pe ceilalţi aflaţi în cort să mă ajute. Ei nu au putut să mă ajute… Când s-a luminat, câţiva bărbaţi din companie au pregătit trupul pentru a-l îngropa… L-au învelit într-o pătură şi l-au aşezat într-o grămadă alături de alte treisprezece persoane care au murit, iar apoi l-au acoperit cu zăpadă. Pământul era atât de îngheţat încât nu au putut săpa o groapă” (Leaves from the Life of Elizabeth Horrocks Jackson Kingsford [1908], p. 6-7; vezi, de asemenea, history.lds.org).

Pionerii dintr-o companie de cărucioare

1. Dacă i-aţi fi putut scrie o scrisoare lui Elizabeth Jackson pentru a o citi în acel timp dificil, ce i-aţi fi spus pentru a o încuraja să nu se dea bătută? În jurnalul vostru pentru studiul scripturilor, scrieţi-i lui Elizabeth o scrisoare scurtă.

Fiţi atenţi la dovada credinţei lui Elizabeth din restul relatării ei:

„A fost lăsat acolo să doarmă în pace până când trâmbiţa Domnului va suna şi cei morţi în Hristos se vor trezi şi vor ieşi în dimineaţa primei învieri. Atunci ne vom uni din nou inimile şi vieţile, iar eternitatea ne va oferi viaţă pentru totdeauna.

Nu voi încerca să descriu ceea ce am simţit în momentul când am devenit văduvă cu trei copii în astfel de circumstanţe. Nu o pot face. Dar cred că îngerul care consemnează a scris în arhivele de sus, iar suferinţele mele de dragul Evangheliei vor fi sfinţite spre binele meu” (Leaves , p. 7; vezi, de asemenea, history.lds.org).

2. În jurnalul pentru studiul scripturilor, răspundeţi la următoarele întrebări:

   1. Din relatarea lui Elizabeth, care este unul dintre scopurile suferinţei şi sacrificiilor noastre de dragul Evangheliei?

   2. Expresia „sfinţite spre binele meu” înseamnă că suferinţa lui Elizabeth va fi considerată sacră şi sfântă în folosul ei. Deşi poate că nu veţi suferi aşa cum a suferit ea, în ce fel trebuie să suferiţi de dragul Evangheliei? Cum puteţi fi binecuvântaţi prin aceste experienţe?

În următoarele câteva zile care au urmat morţii lui Aaron Jackson, compania lui Martin a înaintat aproximativ 16 kilometri. Mulţi oameni au murit în cursul acestei perioade. Într-o noapte din timpul acestei părţi a călătoriei, nimeni nu avea puterea necesară de a întinde corturile. Elizabeth Jackson a stat pe o piatră cu unul dintre copiii ei în braţe şi cu ceilalţi doi copii la stânga şi la dreapta ei. Ea a stat aşa până dimineaţă. Elizabeth se descurajase. Apoi, în noaptea de 27 octombrie, a avut o experienţă care i-a dat speranţa că va fi salvată:

„Era uşor de observat că, în astfel de circumstanţe potrivnice, devenisem deznădăjduită. Eram la vreo zece sau unsprezece mii de kilometri depărtare de ţara mea natală, într-o ţară sălbatică, stâncoasă şi muntoasă, într-o stare foarte rea, pământul era acoperit cu zăpadă, apele erau îngheţate, iar eu, cu trei copii orfani de tată, nu aveam aproape nimic pentru a-i proteja împotriva viscolelor nemiloase. Când m-am culcat în acea seară, în data de 27 octombrie, am avut o revelaţie extraordinară. În visul meu, soţul meu stătea lângă mine şi a spus: «Înveseleşte-te, Elizabeth, salvarea este aproape»” (Leaves, p. 8; vezi, de asemenea, history.lds.org).

Visul lui Elizabeth s-a împlinit. Primii dintre salvatorii trimişi din oraşul Salt Lake au ajuns în ziua următoare la compania de cărucioare a lui Martin.

În data de 4 octombrie 1856, cu săptămâni înainte ca viscolele să fi lovit companiile de cărucioare, câţiva călători au raportat preşedintelui Brigham Young că acele companii de pionieri erau încă pe câmpii, la sute de kilometri depărtare. A doua zi, în cadrul unei adunări de duminica a Bisericii, Brigham Young a vorbit despre salvarea pionierilor din acele companii de cărucioare:

Preşedintele Brigham Young

„Mulţi dintre fraţii şi surorile noastre sunt pe câmpii având cărucioare şi, probabil, mulţi aflându-se acum la aproximativ 1.100 de kilometri depărtare de acest loc şi trebuie aduşi aici, iar noi trebuie să le trimitem ajutoare…

Aceasta este religia mea; aceasta este porunca pe care am primit-o de la Duhul Sfânt, aceea de a salva oamenii… Aceasta este salvarea pe care trebuie s-o efectuez acum, să-i salvez pe fraţii noştri care sunt pe punctul să piară sau să sufere îngrozitor dacă nu le trimitem ajutor.

Astăzi, fac apel la episcopi, nu voi aştepta nici până mâine şi nici până poimâine, să trimită 60 de atelaje bune trase de câte doi catâri puternici şi 12 sau 15 căruţe… [precum şi] 12 tone de făină şi 40 de căruţaşi buni, pe lângă cei care conduc atelajele…

Vă spun vouă, tuturor, că religia voastră, credinţa voastră, mărturisirea credinţei voastre nu vă vor salva pe niciunul în împărăţia celestială a Dumnezeului nostru decât dacă înfăptuiţi principii ca cel pe care tocmai vi-l predau. Duceţi-vă şi aduceţi-i pe acei oameni care se află acum pe câmpii” („Remarks”, Deseret News, 15 oct. 1856, p. 252).

Care este principiul pe care preşedintele Brigham Young l-a propovăduit sfinţilor?

Mulţi bărbaţi şi femei au răspuns invitaţiei profetului de a ajuta sfinţii în suferinţă. După două zile de la cuvântarea preşedintelui Young, bărbaţii s-au dus să găsească imigranţii, conducând căruţe încărcate cu provizii.

3. În jurnalul pentru studiul scripturilor, răspundeţi la următoarele întrebări:

   1. Cum poate fi acest efort de salvare un sacrificiu pentru sfinţii din Valea Salt Lake?

   2. Care sunt unele sacrificii pe care le putem face pentru a-i ajuta pe cei cu nevoi materiale?

   3. Care sunt unele sacrificii pe care le putem face pentru a-i ajuta pe cei cu nevoi spirituale?

În data de 21 octombrie 1856, primele căruţe de salvare au ajuns la compania de cărucioare a lui Willie. Câteva dintre aceste căruţe au rămas acolo, iar cele mai multe dintre ele au mers mai departe pentru a ajuta compania de cărucioare a lui Martin. În data de 23 octombrie, compania lui Willie a călătorit aproximativ 24 de kilometri prin viscol. Primii 5 kilometri au inclus urcarea pe un deal de 180 de metri numit Rocky Ridge.

Preşedintele James E. Faust, din Prima Preşedinţie, a descris curajul extraordinar al pionierilor tineri din compania lui Willie:

Preşedintele James E. Faust

„Treisprezece membrii ai companiei lui Willie, care au murit din cauza frigului, epuizării şi înfometării sunt înmormântaţi într-o groapă comună la Rock Creek Hollow… Doi dintre cei îngropaţi la Rock Creek Hollow au fost copii foarte curajoşi care aveau vârste fragede: Bodil [Mortensen], unsprezece ani, din Danemarca şi James Kirkwood, unsprezece ani, din Scoţia.

Se pare că Bodil fusese desemnată să aibă grijă de nişte copii mici în timp ce traversau Rocky Ridge. Atunci când au ajuns în tabără, a fost trimisă să adune lemne de foc. Ea a fost găsită moartă, îngheţată, sprijinindu-se de roata căruciorului, strângând salvie.

Permiteţi-mi să vă spun despre James Kirkwood. James era din Glasgow, Scoţia. În călătoria spre vest, James era însoţit de mama sa rămasă văduvă şi de trei fraţi, unul dintre ei fiind, Thomas, care avea nouăsprezece ani, era infirm şi trebuia transportat în cărucior. Responsabilitatea principală a lui James în timpul călătoriei era să aibă grijă de frăţiorul său de patru ani, Joseph, în timp ce mama sa şi fratele mai mare, Robert, trăgeau căruciorul. În timp ce urcau pe Rocky Ridge, ningea şi bătea un vânt foarte rece şi puternic. Întreaga companie a avut nevoie de [douăzeci] de ore pentru a parcurge 24 de kilometri. Când micuţul Joseph a fost prea obosit pentru a mai putea merge, James, fratele mai mare, nu a avut altă opţiune decât aceea de a-l duce în braţe. Lăsaţi în urmă de grupul principal, James şi Joseph au mers încet către tabără. Când cei doi au ajuns, în cele din urmă, la focul de tabără, James «care şi-a îndeplinit cu credinţă sarcina, a căzut la pământ şi a murit din cauza frigului şi a suprasolicitării»” („A Priceless Heritage”, Ensign, nov. 1992, p. 84-85).

Preşedintele Thomas S. Monson a explicat cum putem trăi astăzi conform principiului de a-i ajuta pe cei nevoiaşi. În timp ce citiţi ceea ce ne-a învățat, fiţi atenţi la alte modalităţi prin care îi putem ajuta pe alţii astăzi.

Preşedintele Thomas S. Monson

„De-a lungul anilor, în calitatea mea de autoritate generală, am subliniat nevoia de «a salva» fraţii şi surorile din multe situaţii diferite care puteau să-i priveze de toate binecuvântările pe care Evanghelia le poate oferi. De când am devenit preşedinte al Bisericii, am simţit nevoia sporită de a ne implica urgent în acest efort de salvare. Pentru că membri credincioşi ai Bisericii au ajutat dând dovadă de dragoste şi înţelegere, mulţi s-au întors şi au devenit pe deplin activi şi se bucură de binecuvântări suplimentare în vieţile lor. Mai sunt multe de făcut în această privinţă şi vă încurajez pe toţi să continuaţi să ajutaţi la salvare. Domnul a spus: «După ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi» (Luca 22:32)” („Reach Out to Rescue”; LDS.org).

4. În jurnalul pentru studiul scripturilor, scrieţi despre un moment în care aţi văzut pe cineva ajutând pe cei cu nevoi spirituale sau materiale. Cum a ajutat acea persoană? Cum i-a binecuvântat slujirea, atât pe acea persoană, cât şi pe cei cărora li s-a slujit?

Gândiţi-vă, un moment, la cei din jurul vostru care ar putea avea nevoie de ajutor spiritual sau material. Cum puteţi să-i ajutaţi?

Relatarea de mai jos vă poate ajuta să identificaţi unele dintre binecuvântările pe care aceşti sfinţi le-au primit pentru că şi-au îndurat suferinţele cu credinţă:

pionieri şi îngeri în zăpadă

În anul 1856, Francis şi Betsy Webster aveau suficienţi bani pentru a călători către Utah într-o căruţă, dar şi-au donat banii Fondului permanent pentru emigrare. Donaţia lor a ajutat ca încă nouă persoane să călătorească în cadrul unei companii de cărucioare. Fratele şi sora Webster, care urmau să aibă un copil, au călătorit spre oraşul Salt Lake în cadrul companiei de cărucioare a lui Martin şi au suferit împreună cu restul membrilor companiei.

După mulţi ani, în timp ce fratele Webster participa la o oră a Şcolii de duminica, asculta cum unii membri ai Bisericii criticau conducătorii Bisericii pentru tragedia de care a avut parte compania de cărucioare. Neputând să se abţină, s-a ridicat şi a depus mărturie despre binecuvântările pe care le-a primit pentru că a făcut parte din compania de cărucioare a lui Martin:

„Vă rog să încetaţi să criticaţi, căci discutaţi despre un subiect despre care nu ştiţi nimic. Simplele date istorice nu înseamnă nimic aici, pentru că nu oferă înţelesul corespunzător în legătură cu întrebările luate în discuţie. A fost o greşeală plecarea companiei de cărucioare atât de aproape de venirea iernii? Da. Dar eu am făcut parte din acea companie; la fel şi soţia mea… Am suferit mai mult decât orice v-aţi putea imagina şi foarte mulţi au murit din cauza frigului şi a foametei. Dar aţi auzit vreodată vreun supravieţuitor al acelei companii să rostească vreo critică?… Fiecare dintre noi a obţinut ca rezultat al acestei experienţe cunoaşterea absolută că Dumnezeu trăieşte, deoarece noi L-am cunoscut în timpul greutăţilor noastre extreme.

Mi-am tras căruciorul şi atunci când am fost atât de slăbit şi de obosit din cauza bolii şi a lipsei de hrană încât abia puteam să-mi mai târăsc picioarele. Mă uitam înainte şi vedeam o ridicătură de nisip sau un deal şi îmi spuneam că trebuie să merg până acolo, apoi voi renunţa, pentru că nu mai puteam trage încărcătura mai departe. Mergeam până la acea ridicătură şi, când ajungeam acolo, căruciorul mă împingea. Mă uitam de multe ori înapoi, să văd cine îmi împingea căruciorul, şi nu vedeam pe nimeni. Ştiam atunci că îngerii lui Dumnezeu erau acolo.

Mi-a părut rău că am ales să vin alături de compania de cărucioare? Nu. Nici atunci şi niciodată de atunci. Preţul pe care l-am plătit pentru a ajunge să-L cunoaştem pe Dumnezeu a reprezentat un privilegiu şi sunt recunoscător că am fost privilegiat să vin în Sion în cadrul companiei de cărucioare a lui Martin” (în William R. Palmer, „Pioneers of Southern Utah”, The Instructor, mai 1944, p. 217-218).

Un principiu pe care-l putem învăţa din mărturia lui Francis Webster este că, dacă îndurăm suferinţa cu credinţă, putem ajunge să-L cunoaştem pe Dumnezeu.

5. În jurnalul pentru studiul scripturilor, răspundeţi la următoarele întrebări:

   1. Ce fel de atitudini sau comportamente aţi observat la cei care au îndurat suferinţa cu credinţă?

   2. În ce mod aţi ajuns să-L cunoaşteţi pe Dumnezeu prin încercările de care aţi avut parte?

6. În jurnalul pentru studiul scripturilor, la sfârşitul temelor pentru astăzi, scrieţi următoarele:

   Am studiat lecţia „Pionieri care au făcut parte din companii de cărucioare, 1856-1860” şi am încheiat-o în data de (data).

   Alte întrebări, gânduri şi cunoştinţe pe care aş dori să le împărtăşesc învăţătorului meu: