Născuţi din nou
Renaşterea spirituală îşi are originea în credinţa în Isus Hristos, prin al cărui har suntem schimbaţi.
Cu cincisprezece ani în urmă am stat pentru prima dată la pupitru în clădirea Tabernacolului, fiind susţinut ca nou membru al Celor Şaptezeci. Aveam 48 de ani. Aveam părul des şi negru. Credeam că am înţeles ce înseamnă să te simţi nepotrivit. La sfârşitul cuvântării mele de cinci minute, cămaşa mea era udă de transpiraţie. Totul mi se părea un calvar. Astăzi, privind în retrospectivă, pare o experienţă comparativă plăcută.
Când preşedintele Dieter F. Uchtdorf şi vârstnicul David A. Bednar au fost pentru prima dată susţinuţi ca membri ai Cvorumului celor Doisprezece Apostoli, am primit în timpul sesiunii o mărturie despre originea divină a chemărilor dânşilor. În acelaşi moment mi-a fost dată şi o înţelegere a sfinţeniei neîntrecute a chemării şi slujirii unui apostol al Domnului Isus Hristos. Nu găsesc cuvinte pentru a explica această înţelegere, deoarece comunicarea a venit de la Spirit către spiritul meu, fără cuvinte. Când mă gândesc acum la ea, mă face să mă simt atât de umil cum nu m-am simţit niciodată şi L-am rugat pe Tatăl Ceresc să mă ajute, aşa cum a făcut întotdeauna, să mă pot ridica la ceva ce este mult peste capacitatea mea nativă şi să fiu capabil să mă concentrez, uitând de mine, în slujirea dumneavoastră. Mă încred în El şi ştiu că harul Său este suficient şi, astfel, eu aici, fără rezervă, încredinţez tot ce am şi tot ce sunt în slujba lui Dumnezeu şi a Fiului Său Iubit. De asemenea, mă angajez eu însumi, cu toată loialitatea, slujirea şi dragostea în faţa Primei Preşedinţii şi a fraţilor mei din Cvorumul celor Doisprezece.
Binecuvântarea mea patriarhală, primită la vârsta de 13 ani de la un bunic iubitor, include această declaraţie: „[Tatăl tău Ceresc] te-a trimis în această ultimă şi glorioasă dispensaţie ca să poţi fi născut în noul şi nepieritorul legământ de către părinţi buni şi drepţi”. Cu profundă apreciere recunosc că aceasta a fost măreaţa binecuvântare fundamentală a vieţii mele. Le aduc omagiu părinţilor mei şi, cu dragoste, mă recunosc îndatorat faţă de ei, faţă de părinţii lor şi faţă de generaţiile anterioare. Nu la mult timp după chemarea mea în Cei Şaptezeci, am avut ocazia să mă aflu la mormântul unuia dintre acei strămoşi care a murit cu mulţi ani înainte de a mă naşte. În timp ce reflectam la sacrificiile care au fost făcute de el şi de familia lui prin acceptarea Evangheliei restaurate a lui Isus Hristos, un sentiment de recunoştinţă mi-a invadat inima şi a izvorât în mine hotărârea de a onora sacrificiul lui şi al celor care au urmat după el, prin trăirea unei vieţi virtuoase, credincios faţă de Dumnezeu şi faţă de legămintele Evangheliei.
În recunoaşterea binecuvântărilor, îi includ pe fraţii mei dragi şi soţiile lor care, ca de obicei, sunt prezenţi astăzi. Soţia mea şi cu mine avem patru fii şi o fiică, fiecare căsătorit cu o pereche minunată sau, cum este cazul fiului nostru mai mic, urmează să se căsătorească în curând cu o tânără fată încântătoare. Îi iubim pe ei şi pe nepoţii noştri şi apreciem felul în care ne binecuvântează vieţile prin loialitatea lor faţă de Salvator şi Evanghelia Sa. Pe cel mai înalt loc este soţia mea, cea care a clădit căminul nostru, lumina vieţii mele, un tovarăş ferm şi înţelept, plină de intuiţie spirituală, umor, bunăvoinţă şi caritate. O iubesc mai mult decât pot spune şi sper să-i pot dovedi aceasta mai convingător în zilele şi anii care urmează.
A fost binecuvântarea mea să slujesc ca tânăr băiat într-o misiune cu timp deplin, sub îndrumarea a doi preşedinţi de misiune excepţionali, Ronald V. Stone şi Richard G. Scott, şi a soţiilor lor, Patricia şi, respectiv, Jeanene. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru influenţa trainică pe care au avut-o asupra mea. După ce am absolvit Facultatea de drept, Kathy şi cu mine, împreună cu copiii noştri, am locuit în statele Maryland, Tennesse, Virginia, Carolina de Nord şi acum, în Utah. Trei ani preţioşi i-am petrecut în Mexic. În toate aceste locuri, am fost binecuvântaţi cu dragi prieteni din Biserică şi din afara ei, care ne-au iubit şi ne-au învăţat şi ne-au fost prieteni nouă şi copiilor noştri, şi care continuă să facă aceasta. Profit de această ocazie pentru a-mi exprima public recunoştinţa faţă de ei toţi.
Dragostea şi stima mea faţă de fraţii din Cei Şaptezeci şi Episcopatul Prezidenţial este fără limite. Mă bucur că slujirea mea în continuare mă va ţine aproape de ei şi că vor fi ocazii frecvente de a sluji împreună. Revelaţiile dezvăluite în vremea noastră care le-au redat Celor Şaptezeci locul în Biserică, constituie unul dintre cele mai profunde şi, probabil, cele mai subapreciate miracole din istoria lucrării Domnului din ultimele zile. Cei Şaptezeci sunt cheia către succesul lucrării acum şi în anii care vin, iar eu mă simt onorat peste măsură că numele meu a fost întotdeauna inclus printre cele ale lor. Dumnezeu să vă binecuvânteze, dragii mei fraţi.
Doresc să vă depun mărturia mea despre Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi despre puterea sacrifiului Său ispăşitor, infinit. Pentru a face aceasta, am să evoc o amintire din anii petrecuţi în Tennesee. Acolo, într-o seară, am primit un telefon acasă de la un domn pe care nu-l cunoşteam. S-a prezentat ca fiind un funcţionar al unei alte confesiuni şi a vrut să se întâlnească cu mine în particular, în următoarea duminică. Atunci când ne-am întâlnit, oaspetele meu a declarat deschis că era îngrijorat de bunăstarea sufletului meu. A scos din servieta lui o listă foarte lungă cu citate din scripturi din Noul Testament şi a spus că dorea să revadă aceste versete cu mine şi să vadă dacă mă poate ajuta să fiu salvat. Am fost puţin surprins că era aşa direct, dar pot spune că era sincer şi am fost impresionat de veritabilul său interes faţă de mine.
Am discutat mai mult de o oră şi a acceptat să mă asculte explicându-i câte ceva despre credinţa mea şi să citească împreună cu mine unele învăţături din Cartea lui Mormon, cu care nu era obişnuit. Am aflat că erau multe lucruri comune în care credeam şi altele, în care nu credeam amândoi. Am simţit o legătură de prietenie şi ne-am rugat împreună înainte ca el să plece. Ceea ce mi-a rămas în minte este discuţia noastră despre a fi născut din nou. Renaşterea spirituală prin Isus Hristos este contextul mărturiei mele despre El.
Isus Hristos a fost Cel care a declarat că, pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu, ni se cere să fim născuţi din nou – născuţi din apă şi din Spirit (vezi Ioan 3:3-5). Învăţătura Sa despre un botez fizic şi spiritual ne ajută să înţelegem că este nevoie de ambele acţiuni ale noastre şi de intervenţia puterii divine pentru această transformare de renaştere – pentru schimbarea din omul firesc în omul sfânt (vezi Mosia 3:19). Pavel a descris ce înseamnă să fii născut din nou, prin această expresie simplă: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă” (2 Corinteni 5:17).
Să ne gândim la două exemple din Cartea lui Mormon. Cu aproximativ un secol înainte de naşterea lui Hristos, regele Beniamin şi-a învăţat poporul despre venirea şi despre ispăşirea Salvatorului. Spiritul Domnului a lucrat o schimbare aşa de mare în oameni, încât ei „nu mai [aveau] înclinare să [facă] rău, ci să [facă] bine neîncetat” (Mosia 5:2). Datorită credinţei lor în Hristos, ei spuneau: „Şi dorim să facem un legământ cu Dumnezeul nostru ca să îndeplinim voinţa Lui şi să fim supuşi poruncilor Lui… până la sfârşitul zilelor noastre” (Mosia 5:5; subliniere adăugată). Regele a răspuns: „Datorită legământului pe care l-aţi făcut, veţi fi numiţi copiii lui Hristos, fiii şi fiicele Lui; căci iată, în ziua aceasta El v-a născut pe voi spiritual; căci voi spuneţi că inimile voastre sunt schimbate prin credinţă în numele Lui” (Mosia 5:7; vezi, de asemenea, D&L 76:24).
De asemenea, povestirea lui Alma este instructivă. În timp ce el şi colegii lui căutau să distrugă Biserica lui Hristos, au fost admonestaţi de către un înger. Au urmat pentru Alma trei zile şi trei nopţi în timpul cărora el s-a descris ca fiind „torturat de un chin veşnic… Da, mi-am adus aminte de toate păcatele şi nedreptăţile mele pentru care am fost chinuit cu durerile iadului” (Alma 36:12-13). În final, după ce s-a „[pocăit] aproape până la moarte”, cum a descris el (vezi Mosia 27:28), i-au venit în minte mesajul dulce al lui Isus Hristos şi ispăşirea Sa. Alma a implorat: „O, Isuse, Tu, Fiu al lui Dumnezeu, ai milă de mine, care sunt în fierea amărăciunii şi sunt încercuit de lanţurile veşnice ale morţii” (Alma 36:18). A fost iertat, a stat în picioare şi a mărturisit public:
„M-am pocăit de păcatele mele şi am fost mântuit de către Domnul; iată, eu sunt născut în Spirit.
Iar Domnul mi-a spus: Nu te minuna că toată omenirea, da, bărbaţi şi femei, toate naţiunile, neamurile, limbile şi popoarele trebuie să se nască din nou; da, să se nască din Dumnezeu, să se schimbe din starea lor carnală şi decăzută la o stare de dreptate, fiind mântuiţi de Dumnezeu, devenind fiii şi fiicele Lui;
Şi astfel ei devin fiinţe noi” (Mosia 27:24-26).
Pe măsură ce medităm la aceste exemple din scriptură şi la altele, devine clar că renaşterea spirituală îşi are originea în credinţa în Isus Hristos, prin al cărui har suntem schimbaţi. Mai explicit, credinţa în Hristos, Cel care a ispăşit, Mântuitorul, este cea care ne poate curăţa de păcate şi ne poate face sfinţi (vezi Mosia 4:2-3).
Când această credinţă adevărată începe să crească într-o persoană, ea conduce în mod inevitabil la pocăinţă. Amulec ne-a învăţat că sacrificiul Salvatorului va „aduce salvare tuturor acelora care vor crede în numele Său; acesta fiind scopul acestei jertfe finale ca să înfăptuiască o inimă plină de îndurare care este mai presus de dreptate şi care le dă oamenilor mijloacele prin care ei să poată avea credinţă prin pocăinţă” (Alma 34:15, subliniere adăugată).
Totuşi, ca să poată fi completă, pocăinţa cere un legământ de supunere. Acesta este legământul făcut de poporul regelui Beniamin: „să îndeplinim voinţa [lui Dumnezeu] şi să fim supuşi poruncilor Lui” (Mosia 5:5). Acesta este legământul autentificat de botezul în apă (Mosia 18:10), la care uneori se face referire în scripturi ca fiind „botezul pocăinţei” sau „botezul spre pocăinţă” deoarece este pasul final, cheia de boltă a pocăinţei noastre (vezi, de exemplu, Faptele Apostolilor 19:4; Alma 7:14; 9:27; D&L 107:20).
Apoi, cum a fost promis, Domnul ne botează „cu foc şi cu Duhul Sfânt” (3 Nefi 9:20). Nefi s-a exprimat în acest fel: „Căci poarta prin care voi veţi intra este pocăirea şi botezul prin apă; şi apoi vine iertarea păcatelor voastre prin foc şi prin Duhul Sfânt” (2 Nefi 31:17).1 După ce ne-am bazat astfel „pe meritele Lui care are puterea de a salva” (2 Nefi 31:19), noi suntem „[însufleţiţi] în omul dinăuntru” (Moise 6:65) şi, chiar dacă încă nu suntem complet născuţi din nou, totuşi am avansat mult pe drumul renaşterii spirituale.
Acum, Domnul ne previne să fim atenţi, deoarece „există o posibilitate ca omul să cadă din har” (D&L 20:32), chiar cei care sunt sfinţiţi (vezi v. 32-34). Aşa cum Nefi ne-a sfătuit: „Trebuie să înaintaţi cu fermitate în Hristos, având o strălucire perfectă a speranţei şi o iubire de Dumnezeu şi de toţi oamenii. Prin urmare, dacă înaintaţi ospătându-vă din cuvântul lui Hristos şi înduraţi până la sfârşit, iată, astfel a spus Tatăl: Voi veţi avea viaţă veşnică” (2 Nephi 31:20).
Aţi putea întreba: „De ce această atotputernică schimbare nu se întâmplă mai repede în cazul meu?”. Trebuie să vă amintiţi că uimitoarele exemple ale oamenilor din poporul regelui Beniamin, Alma şi alţii din scripturi, sunt chiar astfel – uimitoare şi atipice.2 Pentru majoritatea dintre noi, schimbările sunt progresive şi apar de-a lungul timpului. Să fim născuţi din nou, în alt mod decât naşterea noastră fizică, este mai mult un process decât un eveniment. Iar angajarea în acest proces este scopul central al vieţii muritoare. În acelaşi timp, să nu ne justificăm noi înşine prin eforturi ocazionale. Să nu fim mulţumiţi doar să ne reţinem de la înclinaţia de a face rău. Să fim demni când luăm din împărtăşanie în fiecare săptămână şi să continuăm să ne apropiem de Sfântul Spirit pentru a smulge din rădăcină orice urmă de impuritate din noi. Mărturisesc că, dacă veţi continua pe drumul renaşterii spirituale, harul ispăşitor al lui Isus Hristos va îndepărta păcatele dumneavoastră şi urmele lor, ispitele îşi vor pierde atractivitatea iar prin Hristos veţi deveni sfinţi, aşa cum El şi Tatăl nostru sunt sfinţi.
Ştiu că Isus Hristos este Fiul Viu, Înviat al lui Dumnezeu.
„[Eu] ştiu că justificarea prin harul Domnului şi Salvatorului nostru Isus Hristos este dreaptă şi adevărată.
Şi [eu] ştiu, de asemenea, că sfinţirea prin harul Domnului şi Salvatorului nostru Isus Hristos este dreaptă şi adevărată pentru toţi cei care Îl iubesc şi Îl slujesc pe Dumnezeu cu tot sufletul, cugetul şi puterea lor” (D&L 20:30-31; vezi, de asemenea, Moroni 10:32-33).
Mă bucur că pentru echilibrarea vieţii mele voi fi capabil mereu să-L propovăduiesc pe Hristos, să ofer veştile bune despre Hristos în toată lumea. Depun mărturie despre existenţa şi despre dragostea lui Dumnezeu, Tatăl nostru Ceresc, căruia Isus I-a dat toată gloria. Îl iubesc şi depun mărturie despre profetul Joseph Smith. Prin asocierea lui personală cu Domnul, prin traducerea şi publicarea Cărţii lui Mormon, şi prin pecetluirea mărturiei sale cu sângele său de martir, Joseph a devenit revelatorul principal al lui Isus Hristos şi al adevăratei Sale personalităţi în calitate de Mântuitor divin. Isus n-a avut niciun martor mai mare, niciun prieten mai bun decât Joseph Smith. Îmi declar mărturia despre chemarea preşedintelui Thomas S. Monson ca profet şi preşedinte al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă în aceste vremuri şi promit să-i fiu loial lui şi consilierilor lui în chemările lor sacre. Mă rog pentru binecuvântările lui Dumnezeu asupra noastră, a tuturor. În numele lui Isus Hristos, amin.