Sufletul meu se desfată în lucrurile Domnului
Să ne desfătăm în lucrurile Domnului… ele ne vor „înălţa” inimile şi ne vor da motive să ne „bucurăm”.
În Cartea lui Mormon, Nefi vorbeşte deseori despre desfătare. El se desfată „în lucrurile Domnului”, „în scripturi” şi în „planul măreţ şi veşnic” al Tatălui nostru din Ceruri (vezi 2 Nefi 4:15-16, 11:2-8). Este de observat faptul că Nefi îşi aduce aminte deseori de sursa lui de desfătare în timpul încercărilor, acest lucru ajutându-l să crească din punct de vedere spiritual şi să se concentreze asupra binecuvântărilor eterne.
Şi noi ar trebui să ne desfătăm în lucrurile Domnului, deoarece ele ne vor „înălţa” inimile şi ne vor da motive să ne „bucurăm” (2 Nefi 11:8). Permiteţi-mi să menţionez câteva dintre lucrurile în care mă desfăt.
Mă desfăt în Salvatorul nostru, Isus Hristos. Asemenea lui Nefi, „mă bucur de-al meu Isus” (2 Nefi 33:6), de slujirea Sa şi de misiunea salvatoare pe care a avut-o pe pământ. Ne asigură lumină şi speranţă şi ne-a oferit Duhul Sfânt pentru mai multă îndrumare şi încurajare de-a lungul cărării pe care trebuie să mergem. Doar prin El ne putem întoarce la Tatăl nostru. „Salvarea… [poate] veni pentru copiii oamenilor… numai prin şi în numele lui Hristos” (Mosia 3:17).
Mă desfăt în Evanghelia restaurată a lui Isus Hristos, zidită pe temelia apostolilor şi a profeţilor cu care am avut ocazia binecuvântată să slujesc. Depun mărturie că preşedintele Thomas S. Monson este, astăzi, profetul Domnului pe pământ. Mă desfăt în faptul că el este, într-adevăr, un slujitor asemănător lui Hristos, căutând să ajute cu căldură şi dragoste fiecare om.
Mă desfăt în cheile preoţiei şi în templele care sunt răspândite pe întreg pământul, dându-ne fiecăruia dintre noi ocazia de a avea parte de rânduieli şi legăminte eterne. Unele dintre cele mai cereşti zile ale mele din ultimul timp au fost cele ale căsătoriilor în templu ale copiilor mei, atunci când tatăl meu a oficiat acea rânduială sfântă.
Mă desfăt în tăria tineretului când îi văd că se înghesuie să meargă la templu pentru a înfăptui botezuri pentru cei morţi. Îmi plac aderenţa lui demnă la standardele care ne conduc spre templu şi pregătirea acestuia pentru a deveni misionari loiali şi părinţi neprihăniţi.
Mă desfăt în faptul că sunt o fiică a Tatălui Ceresc care mă iubeşte. Despre natura mea divină am învăţat în primii mei ani de viaţă, alături de mama mea. Recent, am văzut-o pe nepoata mea, pe-atunci în vârstă de trei ani învăţând despre natura ei de la mama sa. Eliza se dusese la culcare foarte agitată. A putut fi liniştită doar atunci când mama ei i-a spus din nou povestea ei preferată despre acea noapte specială când Tatăl Ceresc a şoptit în mod distinct şi clar în inima mamei sale că Eliza era un spirit special care urma să aibă o misiune nobilă.
Mă desfăt foarte mult în rolul meu de a purta de grijă, care-mi permite să-mi exprim cea mai specială identitate pe care o am în calitate de femeie. Tot timpul sunt uimită de felul în care femeile, tinerele fete şi chiar fetiţele par să aibă un interes şi o abilitate de a purta de grijă instinctive. Nu este numai responsabilitatea fundamentală a mamei, ci şi o parte fundamentală pentru „identitatea şi scopul [nostru] în existenţa… premuritoare, muritoare şi eternă” („Familia: o declaraţie oficială către lume”, Liahona, octombrie 2004, p. 49). A purta de grijă înseamnă a preda, a cultiva progresul, a promova creşterea, a hrăni atât fizic, cât şi spiritual. Cine nu ar striga de bucurie dacă i s-ar oferi o asemenea responsabilitate sacră?
Scripturile folosesc cuvântul învăţătură de mai multe ori şi, în multe dintre cazuri, se referă la responsabilitatea părinţilor de a-şi creşte copiii în „învăţătura şi în mustrarea Domnului” (Efeseni 6:4, Enos 1:1).
Preşedintele Hinckley a sfătuit, de asemenea, atât bărbaţii, cât şi femeile să poarte de grijă. A spus: „Cât de frumoasă ar fi… societatea în care trăim dacă fiecare tată… şi mamă şi-ar privi copiii… ca pe nişte daruri de la Dumnezeul cerurilor… şi i-ar creşte cu dragoste adevărată în înţelepciunea şi mustrarea Domnului!” (Gordon B. Hinckley, „These, Our Little Ones”, Ensign, decembrie 2007, p. 9).
Mă desfăt în familii. De curând, m-am bucurat de naşterea unei nepoate într-o familie care înţelege că părinţii au responsabilitatea sacră de a-şi creşte copiii în dragoste şi dreptate. Ceilalţi fraţi şi surori au avut o curiozitate firească despre venirea pe această lume a micuţei lor surioare. Primele lor lecţii despre acest subiect sacru au fost predate de către părinţi iubitori într-un cadru familial sacru, într-un climat celestial care însoţeşte naşterea unui nou suflet în viaţa muritoare, în contextul minunatului plan etern al Tatălui. În contrast, a doua zi, când s-a întors de la grădiniţă, nepoata noastră ne-a spus că în acea zi, la oră, ea învăţase „un termen nou şi dificil numit abuz sexual”. M-am îngrijorat, gândindu-mă că, încă de la această vârstă, copiii ar trebui să fie deja conştienţi, din motive de siguranţă, de aspectele negative ale subiectului despre care discutaseră atât de frumos seara precedentă. M-am desfătat, ca niciodată, într-o familie preocupată de educaţie, întemeiată pe învăţăturile lui Isus Hristos.
Iacov ne-a învăţat că Domnul se bucură de „castitatea femeilor” (Iacov 2:28). Mă desfăt în castitatea şi puritatea tuturor femeilor şi bărbaţilor. Cât de mult îl întristează pe Domnul să vadă virtutea batjocorită şi modestia luată în derâdere peste tot în această lume rea! Aşa cum învăţau nepoţii mei, Domnul le-a oferit copiilor Săi posibilitatea unei bucurii nespuse prin relaţii intime, pline de iubire. Mă desfăt în claritatea Declaraţiei oficiale către lume despre familie, care ne avertizează că: „… acele persoane care încalcă legămintele castităţii, care abuzează de partener sau de copii, sau care nu reuşesc să-şi îndeplinească responsabilităţile faţă de familie… vor da socoteală într-o bună zi în faţa lui Dumnezeu”.
Mă desfăt în exemplele celor din scripturi, celor care înaintează cu credinţă în călătoria lor pământească. De fiecare dată când citesc despre Avraam şi Isaac când erau pe Muntele Moria, plâng, ştiind că Avraam nu ştie că, la sfârşitul călătoriei, urma să audă glasul unui înger şi să găsească un berbec într-un tufiş. Cu toţii ne aflăm în mijlocul drumului nostru pământesc, şi nu ne cunoaştem restul propriilor poveşti. Dar noi, asemenea lui Avraam, suntem binecuvântaţi cu miracole.
Mă desfăt în „îndurarea şi miracolele” Domnului (vezi „Bless Our Fast, We Pray”, Hymns, nr. 138). Eu ştiu că îndurarea Sa blândă şi miracole Sale, mari şi mici, sunt reale. Acestea vin în felul Său şi la timpul stabilit de El. Câteodată, aceasta nu se întâmplă până când nu am ajuns la limită. Pe Marea Galileii, ucenicii lui Isus au trebuit să se spetească vâslind toată noaptea contra unui vânt potrivnic înainte ca Isus să le vină, în cele din urmă, în ajutor. El nu a venit până „într-a patra strajă din noapte”, adică până aproape de răsărit. Totuşi, El a venit (vezi Marcu 6:45-51). Mărturia mea este că miracolele se întâmplă cu adevărat, deşi câteodată nu au loc până la a patra strajă.
Acum, îmi exercit credinţa, îmi înalţ rugăciunile şi aştept minuni în numele celor iubiţi care sunt bolnavi fizic, copleşiţi emoţional şi rătăciţi din punct de vedere spiritual. Mă desfăt în dragostea Domnului pentru fiecare dintre copiii Săi şi în înţelepciunea Lui de a ne permite, fiecăruia în parte, experienţe pământeşti pe măsura fiecăruia.
În cele din urmă, mă desfăt mai mult decât pot spune în dragostea eternă şi ajutorul constant ale soţului meu, în rugăciunile şi sprijinul copiilor şi părinţilor mei de-a lungul acestor ani de slujire în calitate de preşedintă generală a Tinerelor Fete.
„Sufletul meu se desfată în lucrurile Domnului” (2 Nefi 4:16) – legea Sa, viaţa Sa, dragostea Sa. A ne desfăta în El înseamnă a-I recunoaşte mâna în vieţile noastre. Datoria noastră legată de Evanghelie este să facem, să îndrăgim şi să ne desfătăm în ceea ce este drept. Atunci când ne desfătăm în a-L sluji, Tatăl nostru din Cer se desfată în a ne binecuvânta. „Eu, Domnul… îi cinstesc pe aceia care Mă slujesc în dreptate şi adevăr până la sfârşit” (D&L 76:5). Vreau ca întotdeauna să fiu demnă de desfătarea Lui. „Îl iubesc pe Domnul; în El mi se desfată sufletul”, („I love the Lord”, Jackman Music Corporation). În numele lui Isus Hristos, amin.