„Cuvintele mele… niciodată nu se opresc”
Îi invităm pe toţi să cerceteze minunea – cuvintele spuse de Dumnezeu din timpurile biblice şi ceea ce spune chiar şi acum.
Preşedinte Monson, pot să vă solicit o favoare, doar un moment?
Fiind primul dintre fraţi invitaţi să vorbesc după mesajul dumneavoastră remarcabil adresat Bisericii în această dimineaţă, vă rog să îmi permiteţi să spun ceva în numele tuturor fraţilor din cadrul Autorităţilor Generale şi, bineînţeles, în numele întregii Biserici.
Dintre multele privilegii avute în această conferinţă istorică, inclusiv participarea la o adunare solemnă în care am avut posibilitatea să ne ridicăm şi să vă susţinem pe dumneavoastră ca profet, văzător şi revelator, simt că cel mai important privilegiu pe care l-am avut cu toţii a fost acela de a fi personal martori la aşezarea sacrei mantii profetice pe umerii dumneavoastră, aproape ca şi când aceasta s-ar fi realizat chiar de mâinile îngerilor. Cei prezenţi la adunarea generală a preoţiei de aseară şi toţi cei prezenţi la sesiunea de astăzi dimineaţă au fost martori oculari la acest eveniment. Din partea tuturor participanţilor, exprim recunoştinţa noastră pentru un asemenea moment. Spun aceasta cu dragoste faţă de preşedintele Monson şi în special cu dragoste faţă de Tatăl nostru din Ceruri pentru minunata ocazie de a fi „văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui” (2 Petru 1:16), aşa cum a spus odată Petru.
În conferinţa generală din octombrie, anul trecut, am spus că sunt două motive principale pentru care Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă este acuzată, în mod eronat, că nu este creştină. În acel moment, am abordat una dintre acele doctrine controversate – opinia noastră, bazată pe scriptură, despre Dumnezeire. Astăzi, aş dori să abordez cealaltă doctrină majoră care caracterizează credinţa noastră, dar care le produce griji unora, şi anume, afirmaţia curajoasă a faptului că Dumnezeu continuă să transmită cuvântul Lui şi să reveleze adevărul Său, revelaţii care susţin că scripturile canonice rămân deschise noilor adăugări.
Unii creştini, în mare măsură datorită dragostei lor sincere faţă de Biblie, au declarat că nu pot exista alte scripturi autorizate în afară de Biblie. Prin declararea revelaţiilor canonice închise, prietenii noştri de alte religii închid uşa exprimărilor divine, pe care noi, în Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, le considerăm preţioase: Cartea lui Mormon, Doctrină şi legăminte, Perla de mare preţ şi îndrumările care continuă să fie primite prin profeţii şi apostolii unşi de Dumnezeu. Noi nu le imputăm sentimente rele faţă de noi celor care iau o astfel de poziţie, dar cu toate acestea respingem cu respect, dar hotărât, asemenea caracterizare care nu este conformă cu scripturile, despre religia creştină.
Unul dintre argumentele deseori folosite în orice apărare a unei scripturi canonice închise este pasajul din Noul Testament, Apocalipsa 22:18: „Mărturisesc oricărui aude cuvintele … din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta.” Cu toate acestea, acum există un consens covârşitor printre aproape toţi savanţii biblici că acest verset se aplică doar la cartea Apocalipsa, nu la întreaga Biblie. Aceşti savanţi din zilele noastre recunosc un număr de „cărţi” din Noul Testament care au fost scrise, aproape sigur, după ce revelaţia lui Ioan (Apocalipsa lui Ioan) a fost primită pe insula Patmos. În această categorie sunt incluse, cel puţin, cărţile 1 Petru, 2 Petru, Iuda, cele trei epistole ale lui Ioan şi, probabil, întreaga Evanghelie după Ioan.1 Poate sunt chiar mai mult decât acestea.
Dar există un răspuns simplu atunci când se întreabă de ce pasajul din ultima carte a Noului Testament actual nu se poate aplica la întreaga Biblie. Acesta este din cauza faptului că întreaga Biblie, aşa cum o ştim – o colecţie de texte, legate într-un singur volum – nu exista când a fost scris acest verset. Timp de secole, după ce Ioan a scris cartea lui, cărţile individuale ale Noului Testament au fost în circulaţie singure sau, poate, în combinaţie cu alte texte, dar aproape niciodată ca o colecţie completă. Din întreaga colecţie de 5.366 de manuscrise cunoscute ale Noului Testament, în limba greacă, numai 35 conţin Noul Testament în întregime, aşa cum îl cunoaştem noi acum şi 34 dintre ele au fost compilate după anul 1000 D. H.2
În realitate, fiecare profet al Vechiului şi al Noului Testament a adăugat scripturi la cele primite de predecesorii lor. Dacă ar fi fost suficiente cuvintele lui Moise din Vechiul Testament, aşa cum unii au gândit în mod greşit că sunt,3 atunci de ce, de exemplu, au fost necesare profeţiile următoare ale lui Isaia sau ale lui Ieremia, care îl urmează? Fără să menţionăm pe Ezechiel şi Daniel, Ioel, Amos şi toţi ceilalţi. Dacă o revelaţie primită de un profet într-un moment este suficientă pentru tot timpul, ce justifică aceste multe altele? Ce i-a justificat pe ei s-a arătat clar de Însuşi Iehova, când i-a spus lui Moise: „ Lucrările Mele sunt fără sfârşit şi… cuvintele Mele… niciodată nu se opresc”.4
Un savant protestant a cercetat cu convingere doctrina eronată a scripturilor canonice închise. El scrie: „Pe ce motive biblice sau istorice a fost limitată inspiraţia lui Dumnezeu la documentele scrise cărora, acum, biserica le dă denumirea de Biblie? …Dacă Spiritul a inspirat numai documentele scrise din primul secol, înseamnă că acelaşi Spirit nu vorbeşte astăzi în Biserică despre problemele care sunt de interes deosebit?”5 Noi adresăm umili aceleaşi întrebări.
Revelaţia continuă nu înjoseşte, nici nu discreditează revelaţia existentă. Vechiul Testament nu-şi pierde valoarea în ochii noştri când facem cunoştinţă cu Noul Testament, iar Noul Testament este doar întărit când citim Cartea lui Mormon, „Un alt testament despre Isus Hristos”. Luând în considerare scripturile adiţionale acceptate de sfinţii din zilele din urmă, am putea întreba: Acei creştini din vechime, care ani de zile au avut acces numai la simpla Evanghelie a lui Marcu (considerată în general prima dintre Evangheliile Noului Testament care a fost scrisă) – au fost ei ofensaţi de primirea relatărilor mult mai detaliate, expuse ulterior de Matei şi Luca, fără să mai menţionăm despre pasajele noi şi sublinierile revelatorii oferite mai târziu de Ioan? Cu siguranţă că ei trebuie să se fi bucurat de faptul că mai multe evidenţe convingătoare despre divinitatea lui Hristos continuă să vină. Şi la fel ne bucurăm şi noi.
Vă rog să nu înţelegeţi greşit. Noi iubim şi respectăm Biblia, aşa cum ne-a învăţat foarte clar vârstnicul M. Russel Ballard, de la acest pupitru, chiar acum un an.6 Biblia este cuvântul lui Dumnezeu. Ea este întotdeauna recunoscută prima în „lucrările noastre canonice”. Într-adevăr, a fost o întâlnire divin rânduită cu cel de-al cincilea verset din primul capitol din cartea lui Iacov, care l-a condus pe Joseph Smith spre viziunea sa în care i-au apărut Tatăl şi Fiul şi care a dat naştere la restaurarea Evangheliei lui Isus Hristos în zilele noastre. Dar chiar şi atunci, Joseph a ştiut că Biblia singură nu putea să fie răspunsul la toate întrebările cu caracter religios pe care le aveau el şi alţii ca el. După cum a spus cu propriile lui cuvinte, predicatorii din comunitatea sa se certau – uneori cu mânie – pe tema doctrinelor lor. „Preot luptând contra preot şi convertit contra convertit… într-o ceartă de cuvinte şi o controversă de opinii” , a spus el. Despre singurul lucru pe care îl aveau în comun aceste religii care se certau, şi care, în mod ironic, era credinţa în Biblie, Joseph a scris: „Învăţătorii de religie ai diferitelor grupări religioase înţelegeau aceleaşi pasaje din scripturi în moduri atât de diferite, încât se distrugea toată încrederea în lămurirea întrebării [cu privire la biserica ce putea fi considerată a fi adevărată] printr-un apel la Biblie”.7 În mod evident, Biblia, atât de frecvent descrisă la timpul acela ca „ceva în care credeau toţi în comun”, nu era o problemă de genul celor care, din nefericire, erau obiect de ceartă.
Astfel, unul dintre scopurile importante ale continuării revelaţiilor prin profeţii în viaţă este de a declara lumii prin mărturii suplimentare faptul că Biblia este adevărată. „Aceasta s-a scris”, a spus un profet din vechime, vorbind despre Cartea lui Mormon, „cu scopul ca voi să credeţi în aceea”, vorbind despre Biblie.8 Într-una dintre primele revelaţii primite de Joseph Smith, Domnul a spus: „Iată, nu… voi aduce [Cartea lui Mormon1] pentru a distruge [Biblia], ci pentru a o întări”.9
Trebuie să acordăm atenţie şi asupra unui alt punct de vedere. Deoarece este clar că au existat creştini cu mult înainte de a fi fost un Nou Testament sau chiar înainte de o strângere a lucrurilor spuse de Isus, nu se poate susţine în consecinţă faptul că Biblia este cea care face pe cineva creştin. În cuvintele stimatului savant în Noul Testament, N.T. Wright, „Isus Cel Înviat, la sfârşitul Evangheliei lui Matei, nu spune: ‘Toată puterea, în cer şi pe pământ, este dată cărţilor pe care voi toţi urmează să le scrieţi’, ci ‚Toată puterea, în cer şi pe pământ Mi-a fost dată Mie’”.10 Cu alte cuvinte, „Scriptura singură ne duce… dincolo de ea însăşi, spre faptul că puterea supremă şi adevărată aparţine lui Dumnezeu Însuşi”11. Astfel, scripturile nu sunt sursa fundamentală de cunoaştere pentru sfinţii din zilele din urmă. Ele sunt manifestări ale sursei fundamentale. Sursa fundamentală de cunoaştere şi de putere pentru un sfânt din zilele din urmă este Dumnezeul Cel Viu. Comunicarea acestor daruri vine de la Dumnezeu ca o revelaţie divină, vie şi vibrantă.12
Această doctrină se află chiar în inima Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă şi în mesajul nostru către lume. Ea scoate în evidenţă semnificaţia unei adunări solemne, ţinute ieri, în care l-am susţinut pe preşedintele Thomas S. Monson, ca profet, văzător şi revelator. Noi credem într-un Dumnezeu care este angajat în vieţile noastre, care nu este tăcut, nu este absent şi nici, cum a spus Ilie despre dumnezeul preoţilor din Baal, El nu este „în călătorie, sau poate că doarme şi se va trezi”.13 În această Biserică, chiar şi copiii noştri de la Societatea Primară recită: „Noi credem în tot ceea ce a revelat Dumnezeu, tot ceea ce revelează El în zilele noastre şi credem ca El va revela încă multe lucruri măreţe şi importante referitoare la împărăţia lui Dumnezeu”.14
Noi ne rugăm ca noi să nu fim niciodată aroganţi sau insensibili în declararea noilor scripturi şi a revelaţiilor continue. Dar, după ce o viziune sacră în locul care a devenit pădurea sfântă, a răspuns „da” la întrebarea: „Există Dumnezeu?” ceea ce ne forţează Joseph Smith şi Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă să înfruntăm este următoarea întrebare, care în mod necesar urmează acelei prime întrebări: „El vorbeşte?”. Noi aducem vestea bună că El vorbeşte şi că a vorbit. Cu dragostea şi afecţiunea născute din creştinismul nostru, noi îi invităm pe toţi să cerceteze minunea – cuvintele spuse de Dumnezeu din timpurile biblice şi ceea ce spune chiar şi acum.
Într-un sens, Joseph Smith şi succesorii săi profeţi în această Biserică îi răspund lui Ralph Waldo Emerson la provocarea făcută studenţilor de la Şcoala Harvard Divinity, provocare de la care urmează să se împlinească în vara acestui an 170 de ani. Acestui grup format din cei mai buni şi mai inteligenţi protestanţi, marele înţelept din Concord, Massachusetts, le-a adresat rugămintea ca ei să predice „că Dumnezeu există, nu că a fost; că El vorbeşte, nu că a vorbit”.15
Eu mărturisesc acum că cerurile sunt deschise. Mărturisesc că Joseph Smith a fost şi este profet, că această Carte a lui Mormon este cu adevărat „un alt testament a lui Isus Hristos”, că Thomas S. Monson este profetul lui Dumnezeu, un apostol modern care ţine cheile împărăţiei în mâinile sale, un bărbat asupra căruia, eu personal, am văzut căzând mantia autorităţii. Mărturisesc că prezenţa unor asemenea voci autorizate, profetice şi a revelaţiilor canonice continue au existat în inima mesajului creştin ori de câte ori slujirea autorizată a lui Hristos a fost pe pământ. Mărturisesc că o asemenea slujire este pe pământ din nou şi ea este găsită în această Biserică a lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă.
În devotamentul nostru profund faţă de Isus din Nazaret ca fiind adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, Salvatorul lumii, noi îi invităm pe toţi să examineze ceea ce am primit de la El, să ni se alăture şi să bea din plin din izvorul de apă care ţâşneşte în viaţa veşnică16, aceste constant curgătoare aduceri aminte ale faptului că Dumnezeu trăieşte, că El ne iubeşte şi că El vorbeşte. Îmi exprim mulţumirile mele personale, profunde, pentru faptul că lucrările Sale sunt fără sfârşit şi „cuvintele [Sale] niciodată nu se opresc”. Mărturisesc despre această divină atenţie iubitoare şi pentru înregistrarea ei, în numele sacru al lui Isus Hristos, amin.