Fiice ale lui Dumnezeu

Vârstnicul M. Russell Ballard

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Nu există rol mai important şi mai etern decât cel de mamă.

Stimaţi fraţi şi surori, recent, soţia mea Barbara a avut o operaţie la coloană şi nu a mai putut să ridice greutăţi, să se răsucească din mijloc sau să se aplece. În consecinţă, eu a trebuit să ridic mai mult, să mă răsucesc şi să mă aplec mai mult decât înainte şi acest lucru m-a făcut să apreciez mai mult ceea ce fac femeile şi mai ales ce faceţi dumneavoastră, mamele, în fiecare zi, în casele noastre.

Deşi femeile trăiesc în cămine având situaţii foarte diferite – căsătorite, necăsătorite, văduve sau divorţate, unele cu copii şi altele fără – toate sunt îndrăgite de Dumnezeu şi El are un plan pentru fiicele Sale neprihănite, acela de a primi cele mai înalte binecuvântări în eternitate.

În această după-amiază, doresc să-mi focalizez remarcile în special asupra mamelor, în mod deosebit asupra mamelor tinere.

Ca tată tânăr, am învăţat despre rolul solicitant al maternităţii. Am slujit drept consilier şi, apoi, ca episcop o perioadă de 10 ani. În acel timp, am fost binecuvântaţi cu şase dintre cei şapte copii ai noştri. Barbara era deseori epuizată până când soseam acasă duminică seara. Ea încerca să-mi explice cum era să stea pe rândul din spate la adunarea de împărtăşanie împreună cu tânăra noastră familie. Apoi a venit ziua în care am fost eliberat. După ce am stat pe podium 10 ani, acum, stăteam cu familia mea în rândul din spate.

Corul mamelor din episcopie ne oferea muzica şi eu rămăsesem singur cu cei şase copii. N-am fost niciodată aşa de ocupat în întreaga mea viaţă. Aveam marionete pe fiecare deget de la ambele mâini ca să-i fac să stea cuminţi, dar nu prea dădea rezultate bune. Pungile cu pufuleţi s-au răsturnat şi m-am simţit jenat. Cărţile de colorat nu păreau să-i distreze aşa cum era de presupus.

În timp ce mă luptam cu copiii pe parcursul adunării, mi-am ridicat privirea spre Barbara şi ea se uita la mine şi zâmbea. Am învăţat pe pielea mea să apreciez şi mai mult ceea ce dumneavoastră toate, dragi mame, faceţi atât de bine şi cu atâta credinţă!

O generaţie mai târziu, ca bunic, am văzut sacrificiile pe care fetele mele le-au făcut pentru creşterea copiilor lor. Şi acum, peste încă o altă generaţie, mă uit cu respect la presiunile la care sunt supuse nepoatele mele în îndrumarea copiilor lor în această lume ocupată şi solicitantă.

După observarea şi înţelegerea celor trei generaţii de mame şi gândindu-mă şi la draga mea mamă, cu siguranţă ştiu că nu există rol mai important şi mai etern decât cel de mamă.

Nu există o modalitate perfectă de a fi o mamă bună. Fiecare situaţie este unică. Fiecare mamă are diferite încercări, diferite talente şi abilităţi şi bineînţeles copii diferiţi. Alegerea este diferită şi unică pentru fiecare mamă şi pentru fiecare familie. Multe pot fi „mămici cu timp deplin” stând acasă, cel puţin în perioada primilor ani de formare a copiilor lor iar multe altele ar dori să stea acasă. Poate, unele trebuie să muncească o jumătate de normă sau o normă întreagă; unele muncesc la domiciliu; altele îşi împart viaţa în perioade de stat acasă cu familia şi în perioade de muncă în afara familiei. Ceea ce contează este că o mamă îşi iubeşte mult copiii şi, păstrându-şi devotamentul pentru Dumnezeu şi soţ, ea le dă prioritate copiilor faţă de orice altceva.

Sunt impresionat de nenumăratele mame care au învăţat cât este de important să te concentrezi pe lucruri care pot fi făcute doar într-o anumită perioadă a vieţii. Dacă un copil trăieşte cu părinţii timp de 18 sau 19 ani, acea perioadă este doar o pătrime din viaţa unui părinte. Şi perioada cea mai formativă dintre toate, anii timpurii ai copilăriei, reprezintă mai puţin de o zecime din viaţa normală a părinţilor. Este de o importanţă crucială să ne concentrăm atenţia asupra copiilor noştri în scurta perioadă de timp cât îi avem cu noi şi să căutăm, cu ajutorul Domnului, să-i învăţăm tot ce putem înainte ca ei să plece din căminul nostru. Această muncă de importanţă eternă cade în sarcina mamelor şi taţilor, ca parteneri egali. Sunt foarte recunoscător astăzi că mulţi taţi se implică mai mult în vieţile copiilor lor. Dar cred că instinctele şi implicarea profundă a mamelor în îngrijirea copiilor va fi mereu cheia principală spre bunăstarea lor. Conform declaraţiei despre familie: „Mamele sunt responsabile, în principal, de îngrijirea copiilor” („Declaraţia oficială despre familie”, Liahona, oct. 2004, p. 49).

Trebuie să ne amintim că devotamentul complet al mamei şi considerarea copiilor ca fiind prioritatea ei pot fi dificile. Din experienţa mea de patru generaţii în familia noastră şi din discuţiile cu mame cu copii mici de peste tot din Biserică, ştiu câte ceva despre sentimentele unei mame care se angajează să stea acasă cu copiii mici. Sunt momente de mare bucurie şi satisfacţii incredibile, dar sunt, de asemenea, momente cu sentimente de slăbiciune, monotonie şi frustrare. Mamele pot simţi că primesc puţină apreciere sau chiar deloc, pentru alegerea pe care au făcut-o. Câteodată, şi soţii par să nu aibă idee de solicitările soţiilor.

Reprezentând Biserica, noi avem un respect şi o recunoştinţă enormă faţă de dumneavoastră, mame cu copii mici. Dorim ca dumneavoastră să fiţi fericite şi să aveţi succese în familie, să aveţi recunoaşterea şi sprijinul de care aveţi nevoie şi pe care le meritaţi. Aşadar azi, permiteţi-mi să pun patru întrebări şi apoi să răspund la ele pe scurt. Deşi răspunsurile mele pot părea extrem de simple, dacă acele lucruri simple sunt respectate, viaţa unei mame poate avea cele mai mari satisfacţii.

Prima întrebare: Ce puteţi face dumneavoastră, ca tânără mamă, pentru a reduce presiunea şi a vă bucura mai mult de familie?

În primul rând, recunoaşteţi că bucuria de a fi mamă se numără în clipe. Vor fi multe perioade grele şi momente de frustrare. Dar în mijlocul încercărilor, sunt momente strălucitoare de bucurie şi satisfacţie. Autoarea Anna Quindlen ne reaminteşte să nu trecem repede peste momentele pasagere. Ea a spus: „cea mai mare greşeală pe care am făcut-o (ca părinte) este cea pe care cei mai mulţi dintre noi o facem… Nu am trăit acel moment îndeajuns. Acum îmi este foarte limpede că momentul a trecut, a rămas fixat doar în fotografii. Este o fotografie [cu cei trei copii ai mei]… stând pe o pătură pe iarbă, la umbra unui balansoar, într-o zi de vară, copiii în vârstă de şase, patru şi un an. Aş vrea să pot să-mi amintesc ce mâncam şi despre ce vorbeam şi cum se simţeau ei şi cum arătau când s-au culcat în noaptea aceea. Aş vrea să nu fi fost atât de grăbită să trec la lucrul următor: cină, baie, carte, pat. Aş vrea să fi păstrat ca pe o comoară ceva mai mult secvenţele acţiunii în desfăşurare şi mai puţin pe cele ale faptului împlinit” (Anna Quindlen, Loud and Clear, Ballantine Books, [2004], p. 10-11).

În al doilea rând, nu încărcaţi prea mult programul dumneavoastră sau al copiilor dumneavoastră. Trăim într-o perioadă care este plină de opţiuni. Dacă nu suntem atenţi, descoperim că fiecare minut este aglomerat de evenimente sociale, clase, exerciţii fizice, cluburi de citit, organizarea de albume, chemări în Biserică, muzică, sporturi, Internet şi spectacole favorite la TV. O mamă mi-a povestit despre o perioadă în care copiii ei aveau programate 29 de activităţi în fiecare săptămână: lecţii de muzică, activităţi cu cercetaşii, dans, liga celor mici, tabere de zi, fotbal, arte şi aşa mai departe. Ea se simţea ca un şofer de taxi. În cele din urmă, a organizat o adunare a familiei şi a anunţat: „Ceva trebuie să dispară; nu avem timp pentru noi înşine şi nu avem timp de petrecut unul cu altul”. Familiile au nevoie de o perioadă liberă când relaţiile dintre ei se pot adânci şi educaţia părinţilor poate avea loc. Faceţi-vă timp să-i ascultaţi, să râdeţi şi să vă jucaţi împreună.

În al treilea rând, dragi surori, chiar atunci când încercaţi să mai reduceţi din activităţile suplimentare, găsiţi un timp pentru dumneavoastră să vă cultivaţi talentele şi să faceţi ceea ce vă interesează. Alegeţi unul sau două lucruri pe care aţi dori să le învăţaţi sau să le faceţi, care să vă îmbogăţească viaţa şi faceţi-vă timp pentru ele. Apa nu poate fi scoasă dintr-o fântână goală şi, dacă nu vă rezervaţi ceva timp pentru a vă împrospăta, veţi avea din ce în ce mai puţin de dat altora, chiar şi copiilor dumneavoastră. Evitaţi folosirea oricăror droguri, alcool etc., gândind greşit că v-ar ajuta să realizaţi mai mult. Şi nu vă permiteţi să fiţi prinse de lucruri care sunt o pierdere de timp şi amorţesc mintea, precum telenovelele sau navigarea pe Internet. Îndreptaţi-vă către Domnul cu credinţă şi veţi şti ce să faceţi şi cum să faceţi.

În al patrulea rând, rugaţi-vă, studiaţi şi propovăduiţi Evanghelia. Rugaţi-vă profund pentru copiii dumneavoastră şi pentru rolul dumneavoastră de mamă. Părinţii pot spune un fel de rugăciune minunată şi unică, pentru că se roagă Părintelui nostru Veşnic. Există o putere măreaţă într-o rugăciune care spune în principal: „Noi suntem părinţii vremelnici ai copiilor Tăi, Tată; Te rugăm să ne ajuţi să-i creştem aşa cum vrei Tu să fie crescuţi”.

A doua întrebare: Ce poate face un soţ ca să-şi sprijine mai mult soţia, mama copiilor lui?

Mai întâi, să arate o apreciere şi mai mare şi să susţină ceea ce face soţia sa în fiecare zi. Remarcaţi lucrurile şi spune-ţi des mulţumesc. Programaţi-vă unele seri împreună, doar voi doi.

În al doilea rând, stabiliţi un timp pentru a discuta cu soţia cu regularitate despre nevoile fiecărui copil şi întrebaţi ce puteţi face dumneavoastră pentru a fi de ajutor.

În al treilea rând, daţi soţiei câte „o zi liberă” din când în când. Preluaţi din treburile gospodăriei şi daţi soţiei o pauză de la responsabilităţile ei zilnice. Această preluarea a gospodăriei chiar şi pentru scurt timp va mări mult aprecierea dumneavoastră faţă de ceea ce face soţia. Puteţi face multe activităţi de ridicare, de răsucire şi de aplecare!

În al patrulea rând, veniţi acasă de la lucru şi asumaţi-vă un rol activ în familie. Nu puneţi munca, prietenii sau sporturile mai presus de a-i asculta pe copii, de a vă juca cu ei sau de a-i învăţa.

A treia întrebare: Ce pot face copiii, chiar dacă sunt mici? Acum, voi copii, ascultaţi-mă, pentru că sunt unele lucruri simple pe care le puteţi face pentru a o ajuta pe mama voastră.

Puteţi strânge jucăriile după ce aţi terminat să vă jucaţi cu ele şi, după ce mai creşteţi, puteţi să vă faceţi patul, să ajutaţi la strânsul vaselor şi la alte treburi – fără a fi rugaţi.

Puteţi spune mai des mulţumesc, după ce aţi terminat o masă bună, după ce vi s-a citit o poveste înainte de culcare sau după ce vi s-au pus lucrurile curate în dulap.

Mai presus de toate, puteţi s-o îmbrăţişaţi pe mama deseori şi să-i spuneţi că o iubiţi.

Ultima întrebare: Ce poate face Biserica?

Sunt multe lucruri pe care Biserica le oferă mamelor şi familiilor, dar pentru scopul meu de astăzi, sugerez ca episcopatul şi membrii consiliilor de episcopie să fie mai atenţi şi să ţină seama de timpul şi de nevoile de resurse pentru mamele tinere şi familiile lor. Cunoaşteţi-le şi fiţi înţelepţi când le rugaţi să facă ceva în această perioadă de timp a vieţii lor. Sfatul lui Alma dat fiului său, Helaman, ni se aplică şi nouă astăzi: „Iată, vă zic vouă că prin lucruri mici şi simple lucruri mari sunt înfăptuite” (Alma 37:6).

Sper ca dumneavoastră toate, dragi surori, căsătorite sau necăsătorite, să nu vă puneţi niciodată întrebarea dacă aveţi valoare înaintea Domnului şi a conducătorilor Bisericii. Noi vă iubim. Vă respectăm şi apreciem influenţa dumneavoastră în menţinerea familiei şi în ajutorul dat pentru creşterea Bisericii şi pentru forţa spirituală a Bisericii. Să ne amintim că „familia [este] esenţială pentru planul Creatorului cu privire la destinul etern al copiilor Săi” („Familia: o declaraţie oficială către lume”). Scripturile şi învăţăturile profeţilor şi apostolilor îi ajută pe toţi membrii familiei să se pregătească împreună acum, pentru ca să fie împreună de-a lungul veşniciei. Mă rog ca Dumnezeu să le binecuvânteze continuu pe femeile din Biserică pentru a găsi bucurie şi fericire în îndeplinirea rolului lor sacru de fiice ale lui Dumnezeu.

În încheiere, doresc să adaug mărturia mea despre chemarea profetică a preşedintelui Monson. Îl cunosc de când avea 22 de ani şi eu aveam 21 de ani. Timp de 58 de ani, am văzut mâna Domnului pregătindu-l pentru această zi, pentru a prezida peste Biserică în calitate de profet şi preşedinte. Şi adaug mărturia mea la toate celelalte mărturii care au fost depuse în această conferinţă despre chemarea sa specială în calitate de preşedinte al Bisericii, că Isus este Hristosul şi că aceasta este Biserica Sa. Noi facem lucrarea Lui, despre care depun mărturie în numele Domnului Isus Hristos, amin.