Daţi ascultare cuvintelor profeţilor
Ca deţinători ai preoţiei în Biserică, este responsabilitatea noastră solemnă să îl urmăm pe profetul nostru.
Stimaţii mei fraţi în preoţie, sunt recunoscător să mă aflu împreună cu dumneavoastră la această sesiune a conferinţei generale, în această zi istorică.
Îi admirăm pe aceia care îşi riscă viaţa pentru a-i salva pe cei aflaţi în pericol.1 Când am vizitat California de Sud în timpul devastatoarelor incendii provocate de vântul Santa Ana, anul trecut, am plecat cu două impresii. Prima a fost despre modul în care membrii Bisericii au venit în sprijinul celor în nevoie. A doua a fost despre recunoştinţa lor faţă de cei care au luptat împotriva flăcărilor. Proprietarul unei case a descris ceea ce a văzut el că făceau pompierii. El a subliniat că vântul Santa Ana suflă dinspre deşertul cald către ocean. După ce un incendiu izbucneşte, acest vânt deşertic fierbinte poartă flăcările cu o viteză de până la 97-113 km pe oră. Proprietarul casei a descris recunoştinţa şi admiraţia pe care le avea în timp ce-i privea pe pompieri stând cu furtunurile în faţa unui perete de foc de trei metri care cobora spre ei cu această viteză enormă. Acei bărbaţi bravi şi acele femei brave au putut să salveze atât oameni, cât şi case, deşi ei înşişi s-au aflat permanent în pericol.
Din când în când, ca indivizi şi ca Biserică, trecem prin perioade de criză şi pericol. Unele apar repede, cum este focul. Altele sunt subtile şi trec aproape neobservate înainte de a se năpusti asupra noastră. Pentru unele este nevoie de acţiuni eroice, dar majoritatea sunt mai puţin spectaculoase. Modul în care reacţionăm este esenţial. În această seară, scopul meu este să readuc în atenţia deţinătorilor preoţiei importanţa ascultării cuvintelor profeţilor. Aceasta este o cale sigură de a răspunde pericolelor spirituale şi fizice de toate felurile. Unele ilustrări ar putea fi utile.
Mulţi dintre dumneavoastră aţi participat la reiterări ale unor porţiuni din drumul parcurs de companiile de cărucioare Martin şi Willie şi înţelegeţi dramatica lor salvare. Eu am devenit, prima oară, conştient de această salvare pe când eram adolescent. Mama mi-a dat o carte scrisă de Orson F. Whitney care avea să devină apostol mai târziu.2 Cartea vârstnicului Whitney m-a familiarizat cu acţiunea eroică îndrumată de Brigham Young pentru salvarea companiilor de cărucioare. Ele fuseseră surprinse de furtuni de zăpadă pe câmpiile statului Wyoming. Unii muriseră şi mulţi alţii erau pe marginea prăpastiei morţii. Brigham Young a devenit conştient de situaţia lor şi, la conferinţa generală din luna octombrie 1856, el i-a instruit pe sfinţi să oprească orice activitate şi să-i salveze pe aceia care se aflau sub cerul liber.3
Reacţia a fost emoţionantă. Vârstnicul Whitney a raportat: „Bărbaţi bravi, prin eroismul lor – pentru că viaţa lor a fost preţul pe care l-au plătit pentru că au înfruntat curajoşi furtunile de zăpada din câmpii – au intrat în nemurire şi au câştigat recunoştinţa nemuritoare a sute de oameni care au fost, fără îndoială, salvaţi de la pieire de faptul că ei au acţionat fără întârziere”.4
Un motiv pentru care mama mi-a dat cartea a fost acela că vârstnicul Whitney făcea o menţiune specială despre străbunicul meu, David Patten Kimball, care participase la salvare, el având atunci 17 ani. Toţi salvatorii s-au luptat cu zăpada mare şi temperaturile foarte scăzute aproape tot timpul misiunii de salvare a companiilor de cărucioare. Cu preţul unui mare sacrificiu personal, David şi camarazii lui au ajutat la transportarea multora dintre pionieri pe râul Sweetwater care îngheţase.5 Această relatare fidelă m-a impresionat mult. Am dorit să-mi dovedesc devotamentul faţă de Domnul printr-o faptă impresionantă. În timpul unei vizite pe care i-am făcut-o, bunicul mi-a explicat că, atunci când preşedintele Brigham Young l-a trimis pe tatăl lui, David, şi pe ceilalţi tineri băieţi în misiunea de salvare, el i-a instruit să facă tot ce puteau pentru a salva companiile de cărucioare, chiar şi punându-şi viaţa în pericol.6 Actele lor de bravură au fost făcute anume pentru a-l „urma pe profetul Brigham Young” şi pentru a-şi exprima astfel credinţa în Domnul Isus Hristos. Bunicul meu mi-a spus că devotamentul însoţit de faptă şi credinţă faţă de sfatul unui profet reprezintă adevărata lecţie pe care ar trebui s-o învăţ din slujirea străbunicului meu. Pe cât de eroic a fost gestul lui David şi al camarazilor săi de a ajuta la salvarea pionierilor, pe atât de curajos este gestul membrilor de astăzi de a urma sfatul profetului nostru.
O relatare din Vechiul Testament, menţionată deseori, ilustrează acest principiu. Naaman, un conducător important din Siria, s-a îmbolnăvit de lepră. El a aflat că profetul Elisei, din Israel, ar putea să-l vindece. Elisei a trimis vorbă printr-un mesager că Naaman trebuia să se spele în fluviul Iordan de şapte ori. Întâi, Naaman, a fost supărat de acest sfat. Dar slujitorul lui a spus: „Dacă profetul ţi-ar fi cerut un lucru greu, nu l-ai fi făcut?”. Apoi, Naaman a urmat sfatul profetului Elisei şi a fost făcut curat.7
Ca şi Naaman, dumneavoastră tineri deţinători ai preoţiei aţi putea aspira să faceţi „un lucru greu” sau să participaţi la ceva impresionant, cum ar fi salvarea pionierilor. Totuşi, hotărârea pe care trebuie s-o luaţi este să urmaţi sfatul profetului. Prima Preşedinţie şi-a reafirmat angajarea în efortul de a mări demnitatea tinerilor care sunt recomandaţi pentru slujire misionară. A vă păstra liberi de păcatele lumii şi a atinge standardele înalte stabilite pentru slujirea misionară ar trebui să fie unul dintre obiective. A vă pregăti pentru a proclama Evanghelia şi a salva spiritual pe unii dintre copiii Tatălui Ceresc ar fi atât important, cât şi eroic. Puteţi duce la îndeplinire aceste provocări.
De-a lungul istoriei, un Tată iubitor din Cer şi Fiul Său, Isus Hristos, care este Capul Bisericii, ne-au binecuvântat cu profeţi care ne sfătuiesc şi ne avertizează asupra pericolelor viitoare.8 În Doctrină şi legăminte, secţiunea 21, vorbind anume despre profet, Domnul declară:
„Trebuie să luaţi în seamă toate cuvintele lui şi poruncile lui pe care el vi le va da vouă pe măsură ce el le primeşte, umblând în toată sfinţenia în faţa Mea;
Deoarece cuvântul lui îl veţi primi, ca şi cum ar fi din propria Mea gură, în toată răbdarea şi credinţa”.9
În această dimineaţă, într-o adunare solemnă, noi am avut marele privilegiu de a-l susţine pe preşedintele Thomas S. Monson ca profet, văzător şi revelator şi al 16-lea preşedinte al Bisericii în această dispensaţie. Mai târziu, în cadrul acestei sesiuni a preoţiei, noi vom fi binecuvântaţi să ascultăm prima sa cuvântare, în cadrul conferinţei generale, în calitate de preşedinte al Bisericii. Pe măsură ce vom acorda atenţie învăţăturilor lui şi sentimentelor noastre, noi vom dori să-l susţinem cu inimile şi faptele noastre.
Dragostea şi recunoştinţa mea pentru profetul nostru de dinainte, preşedintele Gordon B. Hinckley, este adânc plantată în inima mea şi mă va însoţi în toate eternităţile. Dar, aşa cum în inimile noastre este loc pentru toţi copiii care vin în familiile noastre, noi avem aceeaşi dragoste şi devotament pentru fiecare profet pe care Domnul îl cheamă să conducă Biserica Sa.
Profeţii sunt inspiraţi să ne arate priorităţile profetice pentru a ne proteja de pericole. De exemplu, preşedintele Heber J. Grant, profet din 1918 până în 1945, a fost inspirat să sublinieze importanţa Cuvântului de înţelepciune,10 a cărui respectare este însoţită de o promisiune, principiu revelat de Domnul profetului Joseph.11 El a subliniat importanţa evitării fumatului şi a consumului de băuturi alcoolice şi i-a îndrumat pe episcopi să treacă în revistă aceste principii în interviurile pentru recomandarea pentru templu.
La acea vreme, fumatul era acceptat de societate ca fiind ceva potrivit, chiar interesant. Ştiinţa medicală a acceptat fumatul fără prea multă îngrijorare, pentru că studiile ştiinţifice care aveau să facă legătura dintre fumat şi câteva tipuri de cancer aveau să fie făcute cândva în viitor. Sfatul preşedintelui Grant a fost plin de vigoare şi noi am devenit cunoscuţi ca un popor care nu bea şi nu fumează.
Începând cu ultima parte a anilor ’60, folosirea drogurilor ilegale a atins proporţii epidemice în întreaga lume. Deşi au existat câţiva membri care s-au răzvrătit, marea majoritate de tineri SZU au fost capabili să evite folosirea drogurilor cu consecinţe devastatoare.
Respectarea Cuvântului de înţelepciune era pentru membrii noştri, în special pentru tinerii noştri, ca un vaccin împotriva folosirii drogurilor care aveau ca rezultat probleme de sănătate şi pericole morale. Din păcate, se pare că are loc o reluare a folosirii drogurilor chiar în zilele noastre. Viaţa dusă, acum, potrivit Cuvântului de înţelepciune vă va elibera de unele dintre cele mai grave pericole cu care vă puteţi confrunta în această viaţă.
Uneori, profeţii ne învaţă priorităţile profetice care ne asigură protecţia acum şi în viitor. De exemplu, preşedintele David O. McKay a fost profet din anul 1951 până în 1970. Un domeniu căruia i-a acordat atenţie deosebită a fost familia. El ne-a învăţat că nicio altă reuşită din viaţă nu poate compensa eşecul din căminul propriu.12 El i-a îndemnat pe membri să-şi întărească familiile prin respectarea, în mai mare măsură, a învăţăturilor religioase. Învăţăturile sale au fost un mijloc de apărare împotriva dezintegrării instituţiei căsătoriei, care s-a produs după moartea sa.13 Datorită învăţăturilor preşedintelui McKay, sfinţii din zilele din urmă şi-au întărit familia şi căsătoria eternă.
Ca deţinători ai preoţiei în Biserică, este responsabilitatea noastră solemnă să îl urmăm pe profetul nostru. Noi îi susţinem pe preşedintele Monson şi pe consilierii săi, preşedintele Eyring şi preşedintele Uchtdorf.
Noi dorim ca dumneavoastră, tinerii, să ştiţi că preşedintele Thomas S. Monson a fost pregătit de Domnul, din tinereţea sa, să fie profet.14 După ce a servit în Forţele Maritime Militare la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, el a fost rânduit episcop la vârsta de 22 de ani şi, apoi, a slujit într-o preşedinţie de ţăruş. La 32 de ani, el a slujit ca preşedinte de misiune în Canada, alături de iubita şi tovarăşa sa de viaţă, Frances Monson. El a fost chemat apostol de către preşedintele McKay când avea numai 36 de ani. Este cel mai tânăr bărbat chemat ca apostol în ultimii 98 de ani şi a slujit timp de peste 44 de ani. În ultimii 22 de ani, el a slujit drept consilier al preşedinţilor Ezra Taft Benson, Howard W. Hunter şi Gordon B. Hinckley.15
Secţiunea 81 din Doctrină şi legăminte, cuprinde instrucţiuni pentru consilierul din Prima Preşedinţie. Aceasta conţine principii importante ale preoţiei. Prima instrucţiune este aceea de a fi „credincios în sfaturi”. Preşedintele Monson a sfătuit cu credinţă pe fiecare dintre cei trei profeţi sub care a slujit. Unitatea Primei Preşedinţii, în toate hotărârile importante pe care le ia, a fost şi este un exemplu pentru noi, toţi, ca deţinători ai preoţiei în exerciţiul guvernării Bisericii.
A doua instrucţiune este să „proclami Evanghelia”. Preşedintele Monson a fost un mare misionar întreaga sa viaţă. Efortul său misionar personal, munca sa de supraveghere a Departamentului pentru Misionari şi chemarea şi pregătirea preşedinţilor de misiune au fost făcute cu entuziasm. El a avut o contribuţie considerabilă la noul ghid al misionarilor, Predicaţi Evanghelia Mea. Pe lângă valoroasa contribuţie la conţinut, el a inspirat includerea unor relatări ale unor întâmplări adevărate pentru ca ghidul să prindă viaţă. Cu ochiul său de editor, el a îmbunătăţit aspectul şi aşezarea în pagină. El este într-adevăr un mare misionar.
Cea de a treia instrucţiune spune: „De aceea, fii credincios; stai în oficiul în care te-am chemat; ajută-i pe slabi, înalţă mâinile obosite şi întăreşte genunchii care se clatină”.16 Mulţi dintre fraţii noştri şi surorile noastre se confruntă cu probleme devastatoare în vieţile lor. Este datoria noastră de creştini să îi ajutăm pentru ca noi, în calitate de conducători, părinţi, prieteni şi învăţători de acasă, să fim ca salvatorii companiilor de cărucioare.
În acest sens, eforturile de salvare ale preşedintelui Monson sunt exemplare. Ca episcop, el a învăţat să slujească membrilor episcopiei sale. El a păstrat legătura şi i-a slujit pe copiii şi pe nepoţii lor. În ciuda unui program încărcat, el a putut să vorbească la funeraliile tuturor celor 84 de văduve care au trăit în episcopia sa în timpul cât a fost episcop.
El i-a ajutat pe cei în nevoie într-un mod remarcabil şi personal. Anii lungi de supervizare a acţiunilor umanitare au binecuvântat oameni din întreaga lume, atât pe membri, cât şi pe cei care nu erau de credinţa noastră. Slujirea sa personală a fost creştină şi a adus alinare şi pace la nenumăraţi oameni. Un prieten, care şi-a pierdut nepotul într-un accident tragic, mi-a spus că durerea sa a depăşit orice îşi poate închipui mintea omenească. Modul în care i-a slujit preşedintele Monson a transformat aproape toată durerea copleşitoare în pacea care depăşeşte toată înţelegerea. Efortul său de a sluji personal acelora care sunt bolnavi şi nefericiţi a fost extraordinar.
Preşedintele Monson a făcut tot ce a putut ca să-i „[ajute] pe slabi, [să înalţe] mâinile obosite şi [să întărească] genunchii care se clatină”. El şi-a îndeplinit cu credinţă şi sârguinţă chemarea de consilier în Prima Preşedinţie şi într-un mod remarcabil. El a depus, cu mult curaj, mărturie despre numele lui Isus Hristos în toată lumea, ceea ce reprezintă principala responsabilitate a tuturor apostolilor.
Ca cel mai tânăr membru al Celor Doisprezece, pe atunci, în timp ce participam, în luna februarie, pentru prima dată la reorganizarea Primei Preşedinţii într-o cameră de la un nivel superior al Templului Salt Lake, am trăit experienţa confirmării de către Spirit, în timp ce Cei Doisprezece îl susţineau individual şi în unanimitate pe preşedintele Monson ca profet al Domnului şi preşedinte al Bisericii.
Sunt recunoscător pentru Tatăl nostru din Cer, care ne iubeşte, şi pentru Fiul Său, Isus Hristos, care este Salvatorul nostru şi, prin ispăşire, salvatorul nostru suprem de la pericolele fizice şi spirituale din timpul vieţii. El este avocatul nostru în faţa Tatălui. Despre aceasta, eu depun mărturie în numele lui Isus Hristos, amin.