Să ne uităm în urmă şi să mergem înainte
Trebuie să înaintăm împreună înfăptuind lucrarea Sa.
Eu cred că aceasta a fost o sesiune remarcabilă. Mesajele au fost inspirate; muzica a fost minunată, mărturiile sincere. Cred că toţi cei care am luat parte la această sesiune nu o vom uita niciodată – datorită Spiritului pe care L-am simţit.
Dragii mei fraţi şi dragile mele surori, în urmă cu peste 44 de ani, în luna octombrie a anului 1963, stăteam la pupitrul din Tabernacol, după ce tocmai fusesem susţinut ca membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli. Cu acea ocazie, am remarcat o mică notă pe care o văzusem pe un alt pupitru. În acea notă, era scris: „Cine stă la acest pupitru, să fie umil”. Vă asigur că mă simţeam umil datorită chemării mele, la acea vreme, în Cvorumul celor Doisprezece. Cu toate acestea, în timp ce stau la acest pupitru în această zi, mă adresez dumneavoastră cu cea mai profundă umilinţă. Simt foarte puternic dependenţa mea de Domnul. Caut cu umilinţă îndrumarea Spiritului în timp ce împărtăşesc cu dumneavoastră sentimentele inimii mele.
În urmă cu doar două luni, ne-am luat rămas bun de la prietenul şi conducătorul nostru drag, Gordon B. Hinckley, al 15-lea preşedinte al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, un remarcabil ambasador al adevărului în întreaga lume şi un om iubit de toţi oamenii. Ne este dor de el. Peste 53.000 de bărbaţi, femei şi copii au venit la minunata Hall of the Prophets (Sală a profeţilor) din această clădire pentru a-şi exprima condoleanţele pentru acest gigant al Domnului care acum, aparţine istoriei.
Odată cu moartea preşedintelui Hinckley, Prima Preşedinţie a fost dizolvată. Preşedintele Eyring şi cu mine, care am slujit în calitate de consilieri ai preşedintelui Hinckley, ne-am reluat locurile în Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, iar acel Cvorum a devenit autoritatea Bisericii care prezidează.
Sâmbătă, 2 februarie 2008, serviciul funerar în onoarea preşedintelui Hinckley a avut loc în acest Centru de conferinţe grandios – clădire ce va sta întotdeauna ca monument al previziunii şi viziunii sale. În timpul funeraliilor, au fost aduse omagii minunate şi pline de dragoste faţă de acest om al lui Dumnezeu.
În ziua următoare, toţi cei 14 apostoli rânduiţi care trăiesc pe pământ s-au adunat în încăperea de sus a templului Salt Lake. Ne-am adunat în timp ce posteam şi ne rugam. În timpul acelei adunări solemne şi sacre, Preşedinţia Bisericii a fost reorganizată conform unui precedent bine stabilit, după tiparul pe care Domnul Însuşi l-a stabilit.
Membrii Bisericii din întreaga lume s-au reunit ieri într-o adunare solemnă. Dumneavoastră v-aţi ridicat mâinile într-un vot de susţinere pentru a aproba acţiunea întreprinsă în cadrul acelei adunări din templu despre care tocmai am vorbit. În timp ce mâinile dumneavoastră erau ridicate către cer, inima mea a fost înduioşată. Am simţit dragostea şi sprijinul dumneavoastră, precum şi angajamentul dumneavoastră faţă de Domnul.
Ştiu fără îndoială, dragii mei fraţi şi dragile mele surori, că Dumnezeu trăieşte. Vă mărturisesc faptul că aceasta este lucrarea Sa. Vă mărturisesc, de asemenea, că Salvatorul nostru, Isus Hristos, se află la conducerea acestei Biserici al Cărui nume îl poartă. Ştiu că experienţa cea mai plăcută din toată această viaţă este aceea de a simţi îndemnurile Sale în timp ce El ne conduce în înaintarea lucrării Sale. Am simţit acele îndemnuri în calitate de episcop tânăr, fiind îndrumat către căminele unde erau lipsuri spirituale – sau poate, materiale. Le-am simţit din nou în calitate de preşedinte de misiune în Toronto, Canada, în timp ce lucram alături de misionari minunaţi care erau o dovadă vie şi o mărturie către lume că această lucrare este divină şi că noi suntem conduşi de un profet. Le-am simţit de-a lungul slujirii mele în Cvorumul celor Doisprezece şi în Prima Preşedinţie şi le simt acum în calitate de preşedinte al Bisericii. Mărturisesc că fiecare dintre noi poate simţi inspiraţia Domnului, dacă trăieşte demn şi se străduieşte să-L slujească.
Sunt foarte conştient de cei 15 bărbaţi care au slujit înainte mea ca preşedinţi ai Bisericii. Pe mulţi dintre ei i-am cunoscut personal. Am avut binecuvântarea şi privilegiul de a sluji în calitate de consilier pentru trei dintre ei. Sunt recunoscător pentru moştenirea statornică lăsată de fiecare dintre aceşti 15 bărbaţi. Ştiu sigur, după cum sunt sigur că şi ei au ştiut, că Dumnezeu îl îndrumă pe profetul Său. Rugăciunea mea sinceră este să pot continua să fiu un instrument demn în mâinile Sale pentru a continua această lucrare măreaţă şi pentru a îndeplini uriaşele responsabilităţi care vin odată cu oficiul de preşedinte.
Îi mulţumesc Domnului pentru minunaţii consilieri. Preşedintele Henry B. Eyring şi preşedintele Dieter F. Uchtdorf sunt bărbaţi cu un potenţial uriaş şi cu o înţelegere profundă. Ei sunt consilieri în adevăratul sens al cuvântului. Le preţuiesc discernământul. Eu cred că ei au fost pregătiţi de Domnul pentru chemările pe care le au acum. Îi iubesc pe membrii Cvorumului celor Doisprezece Apostoli şi preţuiesc colaborarea mea cu ei. Ei, de asemenea, sunt dedicaţi lucrării Domnului şi îşi petrec viaţa în slujba Lui. Aştept cu nerăbdare să slujesc împreună cu vârstnicul Christofferson, care a fost chemat acum să slujească în acel Cvorum şi care a primit votul dumneavoastră de susţinere. Şi el a fost pregătit pentru funcţia în care a fost chemat. A fost, de asemenea, o plăcere să slujesc alături de membrii cvorumurilor Celor Şaptezeci şi de Episcopatul Prezidenţial. Ieri, au fost chemaţi şi susţinuţi noi membri ai Celor Şaptezeci şi aştept cu nerăbdare să conlucrez cu ei în lucrarea Învăţătorului.
Un spirit dulce de unitate există printre Autorităţile Generale. Domnul a declarat: „Dacă nu sunteţi unul, nu sunteţi ai Mei”.1 Noi vom continua să fim uniţi în scop – şi anume, să înaintăm în lucrarea Domnului.
Doresc să-I mulţumesc Tatălui meu Ceresc pentru nenumăratele Sale binecuvântări pe care mi le-a dat. Pot să spun, aşa cum a făcut-o şi Nefi din vechime, că am fost născut din părinţi de seamă, ai căror părinţi şi bunici au fost adunaţi din Suedia, din Scoţia şi din Anglia de misionari devotaţi. În timp ce acei misionari îşi depuneau mărturiile umile, au înduioşat inimile şi spiritele strămoşilor mei. După ce s-au alăturat Bisericii, aceşti bărbaţi, femei şi copii nobili şi-au croit drum către Valea marelui Lac Sărat. Multe au fost încercările şi suferinţele de care au avut parte de-a lungul drumului.
În primăvara anului 1848, stră-străbunicii mei, Charles Stewart Miller şi Mary McGowan Miller, care se alăturaseră Bisericii în Scoţia lor natală, şi-au părăsit casa din Rutherglen, Scoţia şi au călătorit spre St. Louis, Missouri, ajungând acolo în 1849 împreună cu un grup de sfinţi. Unul dintre cei 11 copii ai lor, Margaret, avea să devină străbunica mea.
În timp ce familia se afla în St. Louis, muncind pentru a câştiga suficienţi bani pentru a-şi încheia călătoria către Valea Salt Lake, o epidemie de holeră a lovit zona, lăsând moarte şi durere în urma ei. Familia Miller a fost lovită din plin. În interval de două săptămâni, patru dintre membrii familiei au decedat. Primul a fost William, în vârstă de 18 ani, care a murit la data de 22 iunie 1849. Cinci zile mai târziu, a murit Mary McGowan Miller, stră-străbunica mea, şi mama familiei. După două zile, a murit Archibald, în vârstă de 15 ani, iar la cinci zile după decesul lui, a murit stră-străbunicul meu, Charles Stewart Miller, tatăl familiei. Copiii care au supravieţuit au rămas orfani, inclusiv străbunica mea Margaret, care avea 13 ani la acea vreme.
Din cauza numărului mare de morţi din zonă, nu puteai să faci rost de niciun sicriu, indiferent decât de mult ai fi vrut să plăteşti, în care să-i îngropi pe membrii decedaţi ai familiei. Băieţii mai mari care au supravieţuit au dărâmat staulul vitelor pentru a face sicrie membrilor decedaţi ai familiei.
S-au scris foarte puţine lucruri despre suferinţele şi chinurile pe care cei nouă copii ai familiei Miller le-au îndurat în timp ce au continuat să muncească şi să facă economii pentru acea călătorie pe care părinţii şi fraţii lor nu mai aveau s-o facă niciodată. Ştim că au plecat din St. Louis în primăvara anului 1850, cu patru vite şi o căruţă, ajungând în cele din urmă în Valea Salt Lake, în acelaşi an.
Alţi strămoşi de-ai mei au înfruntat greutăţi asemănătoare. Cu toate acestea, mărturiile lor au rămas neclintite şi ferme. De la ei toţi, eu am primit moştenirea devotamentului total faţă de Evanghelia lui Isus Hristos. Datorită acestor suflete credincioase, stau eu astăzi în faţa dumneavoastră.
Îi mulţumesc Tatălui meu din Cer pentru scumpa mea parteneră, Frances. În luna octombrie a acestui an, ea şi cu mine vom aniversa 60 de ani minunaţi de căsnicie. Deşi slujirea mea în Biserică a început la o vârstă fragedă, ea nu s-a plâns niciodată atunci când am plecat de acasă pentru a participa la adunări sau pentru a-mi îndeplini o însărcinare. Timp de mulţi ani, însărcinarea mea ca membru al Celor Doisprezece a făcut să fiu deseori departe de oraşul Salt Lake – uneori timp de cinci săptămâni la rând – lăsând-o singură să aibă grijă de copilaşii şi de casa noastră. Începând cu momentul în care am fost chemat să slujesc în calitate de episcop, la vârsta de 22 de ani, am avut parte rareori de luxul de a sta împreună în timpul unei adunări a Bisericii. Nu aş putea cere o parteneră mai fidelă, mai iubitoare şi mai înţelegătoare.
Îmi exprim recunoştinţa faţă de Tatăl meu Ceresc pentru cei trei copii ai noştri şi pentru partenerii lor, pentru cei opt nepoţi minunaţi şi pentru cei patru strănepoţi frumoşi.
Îmi este greu să găsesc cuvintele prin care să vă transmit, dragi fraţi şi surori, aprecierea mea sinceră pentru vieţile pe care le trăiţi, pentru binele pe care-l faceţi şi pentru mărturiile pe care le depuneţi. Dumneavoastră slujiţi unii altora de bunăvoie. Sunteţi devotaţi Evangheliei lui Isus Hristos.
În timpul celor peste 44 de ani în care am slujit ca Autoritate Generală, am avut ocazia de a călători în întreaga lume. Una dintre bucuriile mele cele mai mari a fost acea de a mă întâlni cu dumneavoastră, membrii, oriunde vă aflaţi – de a vă simţi spiritul şi dragostea. Aştept cu nerăbdare multe alte ocazii de acest gen.
De-a lungul călătoriei pe cărarea vieţii, sunt oameni care se pierd. Unii se îndepărtează de indicatoarele drumului care indică spre viaţa veşnică, ajungând să descopere, în final, că ocolul ales se îndreaptă spre un drum închis. Indiferenţa, nepăsarea, egoismul şi păcatul laolaltă îşi revendică taxa scumpă în viaţa omului.
Schimbarea în bine se poate întâmpla oricui. De-a lungul anilor, noi am emis apeluri către cei mai puţin activi, către cei jigniţi, către cei critici, către păcătoşi – să vină înapoi. „Veniţi înapoi şi ospătaţi-vă la masa Domnului şi gustaţi din nou din roadele dulci şi îndestulătoare ale înfrăţirii cu sfinţii.”2
În refugiul conştiinţei fiecărui om există acel spirit, acea determinare de a alunga vechiul eu şi de a se ridica la nivelul adevăratului potenţial. În acest spirit, emitem din nou o invitaţie cordială: Veniţi înapoi. Ne deschidem braţele către dumneavoastră cu dragostea pură a lui Hristos şi ne exprimăm dorinţa de a vă ajuta şi de a vă aştepta cu drag la o înfrăţire deplină. Celor care sunt trişti în spirit sau celor care se chinuiesc şi se tem, le spunem: permiteţi-ne să vă ridicăm moralul, să vă înveselim şi să vă liniştim în privinţa temerilor pe care le aveţi. Acceptaţi literalmente invitaţia Domnului: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară”.3
S-a spus despre Salvator că El „umbla din loc în loc… căci Dumnezeu era cu El”.4 Fie ca noi să urmăm acest exemplu perfect. În timpul acestei călătorii, uneori nesigure, prin viaţa muritoare, fie ca noi să urmăm şi acel sfat al apostolului Pavel care ne va ajuta să fim protejaţi şi să rămânem pe direcţia cea bună: „Tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă, aceea să vă însufleţească”.5
Îi încurajez pe membrii Bisericii, oriunde s-ar afla, să dea dovadă de bunătate şi respect faţă de toţi oamenii de pretutindeni. Lumea în care trăim este plină de diversitate. Putem şi trebuie să dăm dovadă de respect faţă de cei ale căror crezuri diferă de ale noastre.
Fie ca noi să dăm dovadă de bunătate şi dragoste şi în cadrul propriilor noastre familii. Căminele noastre trebuie să fie mai mult decât locuri de refugiu; ele trebuie să fie, de asemenea, locuri în care Spiritul lui Dumnezeu să poată sălăşlui, în care furtunile se opresc la uşă, în care dragostea domneşte şi pacea sălăşluieşte.
Lumea poate fi uneori un loc înspăimântător în care trebuie să trăim. Valorile morale ale societăţii par să se deterioreze cu o viteză alarmantă. Nimeni – indiferent dacă este tânăr, bătrân sau între aceste vârste – nu este scutit de expunerea la acele lucruri care au potenţialul de a ne trage în jos şi de a ne distruge. Tinerii noştri, tinerii noştri preţioşi, în mod deosebit, înfruntă ispite pe care noi abia dacă le înţelegem. Duşmanul şi oştile sale par să lucreze neîncetat pentru a ne face să cădem.
Dragii mei fraţi şi dragile mele surori, noi purtăm un război împotriva păcatului, însă nu trebuie să deznădăjduim. Acesta este un război pe care putem să-l câştigăm şi o vom face. Tatăl nostru din Cer ne-a dat uneltele de care avem nevoie pentru a putea reuşi. El se află la cârmă. Nu avem niciun motiv să ne temem. El este Dumnezeul luminii. El este Dumnezeul speranţei. Mărturisesc faptul că El ne iubeşte – pe fiecare în parte.
Viaţa muritoare este o perioadă de încercare, un timp în care trebuie să dovedim că suntem demni să ne întoarcem în prezenţa Tatălui nostru Ceresc. Pentru a fi puşi la încercare, câteodată trebuie să avem parte de încercări şi greutăţi. Uneori, ni se pare că nu există nicio luminiţă la capătul tunelului, niciun răsărit de soare care să năruie întunericul nopţii. Ne simţim înconjuraţi de durerea inimilor frânte, de dezamăgirea viselor distruse şi de disperarea speranţelor risipite. Ne unim glasurile cu cel din vremurile biblice: „Nu este niciun leac alinător în Galaad?”.6 Suntem înclinaţi să privim neşansele personale prin prisma distorsionată a pesimismului. Ne simţim abandonaţi, îndureraţi, singuri. Dacă vă aflaţi într-o astfel de situaţie, vă rog să vă întoarceţi cu credinţă către Tatăl dumneavoastră Ceresc. El vă va ridica moralul şi vă va îndruma. El nu vă va îndepărta întotdeauna greutăţile, însă El vă va alina şi vă va conduce cu dragoste prin orice problemă aţi întâmpina.
Cu toată inima mea şi cu toată fervoarea sufletului meu, îmi înalţ glasul astăzi şi-mi depun mărturia în calitate de martor special şi declar că Dumnezeu, într-adevăr, trăieşte. Isus este Fiul Său, Singurul Născut al Tatălui în trup. El este Mântuitorul nostru; El este Mijlocitorul nostru la Tatăl. El ne iubeşte cu o dragoste pe care nu o putem înţelege în totalitate şi, pentru că ne iubeşte, El Şi-a dat viaţa pentru noi. Recunoştinţa mea faţă de El este peste puterea de a o putea exprima.
Invoc binecuvântările Sale asupra dumneavoastră, iubiţii mei fraţi şi iubitele mele surori, în căminele dumneavoastră, în munca dumneavoastră, în slujirea pe care o faceţi unul altuia şi în slujirea pe care o oferiţi chiar Domnului Însuşi. Trebuie să înaintăm împreună înfăptuind lucrarea Sa.
Îmi pun la dispoziţie viaţa, tăria – tot ceea ce am de oferit – pentru a-L sluji şi pentru a conduce treburile Bisericii Sale în acord cu voia Sa şi prin inspiraţia Sa, şi fac aceasta în numele Său sfânt – chiar Domnul Isus Hristos – amin.