Credinţa Tatălui nostru
Adevărata religie nu trebuie să izvorască din ceea ce le place oamenilor sau din tradiţiile strămoşilor, ci din ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, Tatăl nostru veşnic.
Ce binecuvântaţi suntem să auzim muzica frumoasă interpretată de Corul Tabernacolului.
Stimaţii mei fraţi, surori şi prieteni, mă bucur să fiu cu dumneavoastră astăzi, să am marele privilegiu de a fi membru al Bisericii lui Isus Hristos din Zilele din Urmă şi să mă număr printre dumneavoastră.
Îmi amintesc prima mea reacţie când am primit sacra chemare de la Domnul de a sluji ca cel mai nou membru al Primei Preşedinţii a acestei Bisericii – am simţit o bucurie copleşitoare. De atunci, am învăţat noi dimensiuni ale cuvintelor umilinţă, recunoştinţă şi credinţă.
Pot să vă asigur că nimeni nu a fost mai surprins de chemarea mea decât copiii şi nepoţii mei.
În Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, noi nu căutăm, nici nu refuzăm chemări care vin de la Dumnezeu prin conducătorii inspiraţi ai preoţiei. Mă rog ca Dumnezeu să-mi dea putere şi o inima înţelegătoare pentru a îndeplini cu credinţă şi sârguinţă această sacră chemare, potrivit voinţei şi scopului Său.
Nouă, tuturor, ne lipseşte preşedintele Gordon B. Hinckley. Aportul său la această măreaţă lucrare va continua să ne binecuvânteze.
Mă simt foarte privilegiat pentru că lucrez îndeaproape cu preşedintele Monson. Îl cunosc de mulţi ani. El este un om cu uimitoare daruri şi talente. El este profetul lui Dumnezeu. Credinţa şi inima sa iubitoare se extind fiecărui neam, fiecărei seminţii, fiecărei limbi şi fiecărui popor.
Sunt recunoscător să slujesc cu preşedintele Eyring, pe care îl iubesc şi îl respect ca pe un mare conducător şi învăţător în împărăţia lui Dumnezeu.
Când Cvorumul celor Doisprezece Apostoli s-a întâlnit în camera de sus a Templului Salt Lake pentru a-l susţine pe preşedintele Monson ca al 16-lea preşedinte al Bisericii, m-am minunat de capacitatea, înţelepciunea şi spiritualitatea extraordinare ale celor care mă înconjurau. Ele m-au făcut să recunosc mai clar propriile mele imperfecţiuni. Îi iubesc pe aceşti bravi oameni de mare credinţă. Sunt recunoscător pentru ocazia de a-mi ridica mâna pentru a-i susţine şi promit să le acord sprijinul meu. Îl iubesc şi îl susţin pe vârstnicul Christofferson, cel mai nou membru al Celor Doisprezece.
Când Domnul l-a chemat pe Frederick G. Williams să fie consilier al profetului Joseph Smith, El i-a poruncit să „[fie] credincios; [să stea] în oficiul în care [l-a] chemat; [să-i ajute] pe slabi, [să înalţe] mâinile obosite şi [să întărească] genunchii care se clatină”.1 Eu cred că acest sfat se aplică tuturor celor care acceptă chemări de a sluji în împărăţia lui Dumnezeu – şi cu siguranţa mie în această perioadă a vieţii mele.
Un profet al lui Dumnezeu şi preşedintele nostru
Aş dori să spun câteva cuvinte despre preşedintele Thomas S. Monson. Cu câţiva ani în urmă, preşedintele Monson a venit la o conferinţă regională în Hamburg, Germania, şi am avut onoarea să-l însoţesc. Preşedintele Monson are o memorie remarcabilă şi am vorbit mult despre sfinţii din Germania. Am fost uimit de faptul că îşi aminteşte atât de bine aşa multe lucruri.
Preşedintele Monson a întrebat de fratele Michael Panitsch, un fost preşedinte de ţăruş şi, pe atunci, patriarh care fusese unul dintre pionierii fideli ai Bisericii în Germania. I-am spus că fratele Panitsch era foarte bolnav, că era imobilizat la pat şi că nu putea să vină la adunările noastre.
Preşedintele Monson a întrebat dacă am putea să-i facem o vizită.
Ştiam că, nu cu mult timp înainte de călătoria sa la Hamburg, preşedintele Monson suferise o operaţie la picior şi că nu putea să meargă fără dureri. I-am explicat că fratele Panitsch locuia la etajul cinci al unei clădiri fără ascensor. Ar fi trebuit să urcăm scările pentru a-l vedea.
Dar preşedintele Monson a insistat. Deci ne-am dus.
Mi-amintesc cât de greu i-a fost preşedintelui Monson să urce scările. Putea să urce doar câteva trepte deodată înainte de a trebui să se oprească şi să se odihnească. El nu s-a plâns nici un moment şi nu s-ar fi întors înapoi. Deoarece clădirea avea etaje înalte, scările păreau să continue la nesfârşit, dar preşedintele Monson a perseverat vesel până am ajuns la apartamentul fratelui Panitsch, la al cincilea etaj.
Odată ajunşi acolo, am avut parte de o vizită minunată. Preşedintele i-a mulţumit pentru viaţa lui dedicată slujirii şi l-a încurajat cu un zâmbet. Înainte să plecăm, el i-a dat o minunată binecuvântare a preoţiei.
Nimeni în afară de fratele Panitsch, familia apropiată şi de mine n-a văzut acel act de curaj şi de compasiune.
Preşedintele Monson ar fi putut să aleagă să se odihnească între adunările noastre lungi şi dese. Ar fi putut cere să vadă unele dintre frumoasele locuri de vizitat din Hamburg. M-am gândit deseori, cât de remarcabil a fost faptul că dintre toate locurile din oraş, cel pe care a dorit să-l vadă mai mult decât pe oricare altul a fost un membru al Bisericii, slab şi suferind, care, umil şi cu credinţă, Îl slujise pe Domnul.
Preşedintele Monson a venit la Hamburg să-i înveţe şi să-i binecuvânteze pe oamenii unei ţări, şi aceasta a făcut. Dar în acelaşi timp, el s-a concentrat asupra persoanelor individuale, unul câte unul. Viziunea sa este foarte largă şi cuprinzătoare pentru a înţelege complexitatea unei Biserici răspândite în toată lumea şi, cu toate acestea, el este, de asemenea, atât de plin de compasiune încât se concentrează asupra persoanelor individuale.
Când apostolul Petru a vorbit despre Isus, care fusese prietenul şi învăţătorul lui, el a făcut această simplă descriere: „[El] umbla din loc în loc, făcea bine”.2
Eu simt că acelaşi lucru poate fi spus despre omul pe care îl susţinem astăzi ca profet al lui Dumnezeu.
Credinţa părinţilor noştri
Eu mă minunez de mediile sociale diferite ale membrilor Bisericii. Dumneavoastră veniţi din diferite grupuri sociale, economice şi etnice, având culturi, limbi, situaţii politice şi tradiţii religioase diferite.
Această multitudine de experienţe de viaţă m-a determinat să reflectez asupra mesajului imnului nostru „Credinţa părinţilor noştri”. În refren, aceste cuvinte se repetă: „Credinţa părinţilor, credinţă sfântă, fideli îţi vom fi, până vom muri!”3
Credinţa părinţilor noştri – îmi place această exprimare.
Pentru mulţi membri ai Bisericii, aceste cuvinte amintesc de pionierii curajoşi care şi-au abandonat confortul căminelor lor şi au călătorit cu căruţele şi pe jos până au ajuns la valea Marelui Lac Sarat (Salt Lake). Iubesc şi cinstesc credinţa şi curajul acelor pionieri ai Bisericii. În acel timp, strămoşii mei trăiau peste ocean. Niciunul nu a fost printre cei care au locuit în Nauvoo sau în Winter Quarters şi niciunul nu a făcut călătoria de-a lungul câmpiilor. Dar, ca membru al Bisericii, eu consider cu recunoştinţă şi mândrie această moştenire a pionierilor, ca şi când ar fi a mea.
Cu aceeaşi bucurie, eu consider ca fiind ale mele moştenirile pionierilor Bisericii din zilele noastre care trăiesc în fiecare naţiune şi ale căror proprii povestiri de perseverenţă, credinţă şi sacrificiu adaugă noi versuri glorioase la marele imn de slavă, din zilele din urmă, dedicat împărăţiei lui Dumnezeu.
Când familia mea meditează la exprimarea „credinţa părinţilor noştri”, deseori, religia luterană le vine în minte. Deoarece, generaţiile strămoşilor noştri au aparţinut acelei religii. De fapt, fiul meu a descoperit recent că una dintre ramurile familiei noastre se leagă în cele din urmă chiar de Martin Luther.
Noi îi cinstim şi îi respectăm sincer pe toţi oamenii din toate religiile, indiferent unde şi când au trăit, care L-au iubit pe Dumnezeu, chiar fără să aibă plenitudinea Evangheliei. Ne înălţăm glasurile cu recunoştinţă pentru altruismul şi curajul lor. Îi îmbrăţişăm în calitate de fraţi şi surori, copii ai Tatălui nostru Ceresc.
Noi credem că este un drept fundamental uman de a-L preaslăvi pe „Dumnezeu Cel Atotputernic, aşa cum ne îndeamnă propria conştiinţă, şi recunoaştem tuturor oamenilor acelaşi drept de a preaslăvi cum doresc, unde doresc sau ceea ce doresc”.4
Există multe credinţe şi tradiţii ale părinţilor noştri
Pe măsură ce Biserica lui Isus Hristos se răspândeşte pe întreg globul – acum având mai mult de 13 milioane de membri – „credinţa părinţilor noştri” are un înţeles mai larg. Pentru unii, ar putea reprezenta moştenirea familiilor lor într-una dintre sutele de credinţe creştine; pentru alţii, ar putea reprezenta credinţele şi tradiţiile din Orientul Mijlociu, din Asia sau din Africa.
Mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţa mea în zone ale lumii unde membrii Bisericii noastre sunt o mică minoritate. În acel timp, am învăţat că, deseori, când oamenii află despre Evanghelia restaurată, ei sunt impresionaţi de ea – şi chiar mulţi doresc să se alăture Bisericii. Dar ei şovăie pentru a nu-i dezamăgi pe strămoşii lor; ei au sentimentul că trebuie să fie fideli religiei părinţilor lor.
Mi-amintesc când eram tânăr, că într-o duminică am observat o nouă familie la casa noastră de întruniri – o tânără mamă cu două fiice. Nu trecuse mult timp de când cele trei fuseseră botezate şi deveniseră membre ale Bisericii.
Cunosc îndeaproape povestea convertirii lor, deoarece numele fiicei mai mari era Harriet, şi, mai târziu, avea să devină soţia mea.
Mama Harrietei, Carmen, îşi pierduse recent soţul şi în timpul unei perioade de introspecţie, ea a devenit interesată de Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. După ce a studiat doctrinele, Carmen şi fiicele ei au ştiut că Biserica era adevărată şi şi-au făcut planuri pentru botez.
Când Carmen i-a spus mamei sale despre această decizie, mama ei a fost distrusă. „Cum poţi fi atât de necredincioasă faţă de religia părinţilor tăi?” a întrebat ea.
Mama lui Carmen nu a fost singura care a obiectat. Sora încăpăţânata a lui Carmen, Liza, a fost la fel de tulburată de veste. Poate tulburată e un cuvânt prea blând. A fost foarte supărată.
Lisa a spus că ea avea să-i găsească pe acei tineri misionari şi le va spune cât de mult greşeau. Ea s-a dus la capelă, i-a găsit pe misionari, şi, ghiciţi ce s-a întâmplat, Lisa a fost, de asemenea, botezată.
Mulţi ani mai târziu, mama lui Carmen a primit, de asemenea, mărturia că Evanghelia lui Isus Hristos fusese restaurată pe pământ. Într-o zi, ea le-a spus fiicelor şi nepoţilor ei, „Vreau să fiu în acelaşi cer ca şi voi”. După ce a împlinit 70 de ani, a intrat şi ea în apele botezului şi a devenit membră a Bisericii.
Credinţa părinţilor noştri
Atunci, ce este credinţa părinţilor noştri? Este religia părinţilor noştri, a bunicilor şi a străbunicilor noştri?
Dar credinţa strămoşilor dinaintea lor? Dar credinţa lui Avraam, Isaac şi Iacov? Nu sunt ei strămoşii noştri? Nu suntem noi din casa lui Israel? Dar Noe şi Enoh şi primii noştri părinţi, Adam şi Eva?
Dar Salvatorul şi acei ucenici care L-au urmat?
Credinţa Tatălui nostru din Ceruri a fost consecventă de la începutul timpurilor, chiar dinainte de întemeierea acestei lumi. Ioan, autorul Apocalipsei, a descris un mare război în cer.5 Controversa era libertatea de alegere morală, la fel cum este şi astăzi. Toţi care au trăit vreodată pe pământ au fost printre cei care au luptat împotriva Satanei şi au stat cu Fiul şi cu Tatăl. În consecinţă, nu datorăm noi loialitate lui Dumnezeu, Tatăl nostru Ceresc?
Ca membri ai Bisericii lui Isus Hristos, „noi credem în Dumnezeu, Tatăl Veşnic, şi în Fiul Său, Isus Hristos şi în Duhul Sfânt”.6 Şi „noi credem că prin Ispăşirea lui Hristos, toţi oamenii pot fi salvaţi supunându-se legilor şi rânduielilor Evangheliei.”7 Credem în marele plan al fericirii, planul pocăinţei, planul salvării prin care copiii lui Dumnezeu trec prin experienţa unei vieţi trecătoare şi apoi se întorc în prezenţa Tatălui – un plan al milei stabilit încă dinaintea întemeierii pământului.
Acesta este planul şi credinţa Tatălui nostru!
Mărturisesc că doctrina Evangheliei restaurate a lui Isus Hristos este credinţa Tatălui nostru Ceresc. Este adevărul Său revelat slujitorilor Săi profeţi din zilele părintelui Adam şi până în zilele noastre. Tatăl şi Fiul i-au apărut lui Joseph Smith pentru a restaura credinţa Tatălui nostru pe acest pământ, ca să nu mai fie niciodată luată din nou. Dumnezeu doreşte ca toţi copiii Săi să o primească, indiferent de situaţia lor socială, de cultura lor sau de tradiţiile lor. Adevărata religie nu trebuie să izvorască din ceea ce le place oamenilor sau din tradiţiile strămoşilor, ci din ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, Tatăl nostru veşnic.
Revelaţia continuă este un principiu de bază al acestei religii. Prima rugăciune a lui Joseph Smith este o puternică mărturie despre aceasta. Revelaţia este o busolă constantă care ne ţine totdeauna fideli voinţei şi credinţei Tatălui nostru Ceresc.
Tatăl nostru Ceresc Îşi iubeşte copiii. El aude rugăciunile celor umili şi sinceri din fiecare naţiune, limbă şi popor. El dăruieşte lumină celor care Îl caută şi Îl cinstesc şi care sunt doritori să se supună poruncilor Sale. Noi proclamăm cu bucurie că religia Tatălui nostru este astăzi pe pământ.
Noi îi invităm pe toţi de pe această frumoasă planetă să experimenteze doctrina Sa şi să vadă dacă nu este dulce, bună şi preţioasă. Noi îi rugăm pe toţi cei cu inima sinceră să cunoască această doctrină şi să Îl întrebe pe Tatăl din Ceruri dacă ea nu este adevărată. Făcând astfel, toţi pot descoperi, îmbrăţişa şi merge în adevărata credinţă a Tatălui lor, credinţă care îi va tămădui pe toţi.8
Acesta este mesajul nostru către lume.
Mărturisesc solemn despre realitatea lui Dumnezeu, Tatăl, a Fiului Său, Isus Hristos, a Duhului Sfânt şi a profeţilor în viaţă care deţin cheile, care au venit într-o succesiune neîntreruptă de la Joseph Smith până la Thomas S. Monson, în ziua de astăzi. În numele lui Isus Hristos, amin.