Ziua de astăzi
Şi, cu condiţia să fi trăit ziua de astăzi astfel încât să putem pretinde harul curăţitor al ispăşirii, vom trăi veşnic alături de Dumnezeu.
Cu trei săptămâni în urmă, am păşit în ziua de ieri. În acea clipă, am redescoperit ziua de astăzi. Iar eu doresc să vorbesc despre ziua de astăzi.
Datorită unei îndatoriri în Biserică, am fost purtat peste vastele întinderi ale Pacificului către tărâmul Vietnamului. Pentru mine, acest lucru a însemnat mai mult decât un zbor peste un ocean. A fost un pas înapoi în trecut. Cu peste 40 de ani în urmă, am luptat pe câmpurile de bătălie ale acelui pământ în calitate de ofiţer de infanterie. În mintea mea au fost gravate, în acele decade care au trecut, amintiri legate de acel loc, de oamenii locului şi de camarazii mei de arme alături de care luptasem. Iacov a scris odată: „Vieţile noastre au trecut ca… un vis” (Iacov 7:26). La fel fusese şi cu mine. Iar acum mă întorceam de la amintiri la acel loc al amintirilor după aproape jumătate de secol. Odată încheiată datoria mea faţă de Biserică, am decis să vizitez încă o dată acele câmpuri de luptă îngrozitoare. Am făcut pelerinajul alături de soţia mea dragă.
Nu sunt sigur la ce mă aşteptam să găsesc după aşa de mulţi ani. Ceea ce am găsit a fost cu totul neaşteptat. În locul unor oameni distruşi de război, am găsit o populaţie tânără şi vibrantă. În locul unei regiuni ciuruite de tirul de artilerie, am găsit câmpuri liniştite şi verzi. Până şi jungla era regenerată. Bănuiesc că, pe jumătate, mă aşteptasem să găsesc ziua de ieri, dar am găsit ziua de astăzi, precum şi promisiunea unei zile de mâine mai strălucită. Mi s-a reamintit că „seara vine plânsul, iar dimineaţa veselia” (Psalmii 30:5).
De îndată ce am păşit pe pământ şi am mers încă o dată pe drumul din junglă, iar am auzit în minte zgomotul mitralierei, şuieratul obuzului şi păcănitul pistoalelor. Am revăzut feţele tinere bronzate ale prietenilor care „au dat dovadă de devotamentul suprem” (Abraham Lincoln, cuvântarea din Gettysburg). Şi m-am gândit în mod special la una, precum şi la o zi – o zi anume – 3 aprilie 1966. Duminica Floriilor – perioada Paştelui. Cu aproape 42 de ani în urmă.
Batalionul nostru de infanterie se afla în Vietnam de câteva luni. Eram locotenent, conducătorul unui pluton de puşcaşi. Eram mai tot timpul în operaţiuni de luptă. Zorii acelei zile s-au ivit, iar batalionul nostru se afla în inima teritoriului inamic. Dis-de-dimineaţă, am trimis o patrulă de recunoaştere formată din vreo 10 oameni. Unul dintre ei era sergentul Arthur Morris. Câţiva dintre bărbaţi au fost răniţi în timpul unui schimb de focuri, inclusiv sergentul Morris, care a avut parte de o rană superficială. În cele din urmă, bărbaţii din patrulă au revenit şchiopătând pe fronturile noastre.
Am trimis un mesaj radio pentru a fi evacuaţi de un elicopter medical. În timp ce urcam oamenii răniţi în elicopter, i-am ordonat şi sergentului Morris să se urce. A ezitat. Din nou, i-am ordonat. Din nou, a ezitat. Încă o dată, l-am avertizat. Încă o dată, a refuzat. În cele din urmă, am spus: „Sergent Morris, urcă în acest elicopter!”.
M-a privit, cu ochii zeloşi, implorând. „Vă rog, domnule”, a spus el, după care şi aceste cuvinte ce mă vor bântui toată viaţa: „Ei nu pot omorî o pasăre bătrână şi dură ca mine”.
Întreaga scenă este gravată în mintea mea ca un tablou de bătălie: jungla defrişată, paleta de rotor a elicopterului parcă nerăbdătoare, huruind, pilotul care mă privea aşteptând, iar prietenul meu implorându-mă să-l las să stea cu oamenii lui. M-am înduioşat. Am făcut semn ca elicopterul să plece având ancora sa de salvare pentru ziua de mâine. Înainte ca soarele să apună în acea zi, prietenul meu drag, sergentul Arthur Cyrus Morris, a căzut mort la pământ, doborât de focul inamic. Iar în mintea mea aud răsunând, iar şi iar, exclamaţia lui: „Ei nu pot omorî, ei nu pot omorî, ei nu pot omorî…”.
Bineînţeles că, într-un fel, s-a înşelat cumplit. Viaţa muritoare este atât de fragilă. Doar o singură bătaie a inimii, inspirarea unui singur suflu, despart această lume de cealaltă. Într-o clipă, prietenul meu era o persoană vie, plină de viaţă; în clipa următoare, spiritul său nemuritor a plecat cu repeziciune, părăsind templul muritor care este ca o bucată de lut fără suflare. Moartea este o cortină prin care fiecare trebuie să treacă şi, asemenea sergentului Arthur Morris, niciunul dintre noi nu ştie când va avea loc acel moment. Dintre toate încercările cu care ne confruntăm, poate că cea mai mare este inducerea în eroare cum că viaţa muritoare ţine o veşnicie şi afirmaţia că putem amâna până mâine să căutăm iertare şi să oferim iertare care, aşa cum ne învaţă Evanghelia lui Isus Hristos, sunt unele dintre scopurile importante ale vieţii muritoare.
Acest adevăr profund este predat de Amulec în Cartea lui Mormon:
„Căci, iată, această viaţă este pentru oameni timpul în care să se pregătească să-L întâlnească pe Dumnezeu; da, iată, ziua acestei vieţi este ziua în care oamenii trebuie să-şi facă muncile lor.
… Vă implor, de aceea, să nu amânaţi ziua pocăinţei voastre până la sfârşit…
Căci acelaşi spirit care stăpâneşte trupurile voastre atunci când voi plecaţi din această viaţă, tot acelaşi spirit va avea puterea să stăpânească trupul vostru în acea lume veşnică” (Alma 34:32-34; subliniere adăugată).
Ce expresie sfâşietoare foloseşte Amulec: „ziua acestei vieţi!”. Apostolul Iacov a spus-o astfel: „Şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa dumneavoastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere” (Iacov 4:14). Iar persoana care suntem atunci când părăsim această viaţă este persoana care vom fi când vom intra în următoarea. Din fericire, avem la dispoziţie ziua de astăzi.
Dacă sergentul Morris s-a înşelat cumplit, a avut şi nemaipomenită dreptate! Suntem cu-adevărat nemuritori, adică ispăşirea lui Hristos biruie moartea, atât cea fizică, precum şi cea spirituală. Şi, cu condiţia să fi trăit ziua de astăzi astfel încât să putem pretinde harul curăţitor al ispăşirii, vom trăi veşnic alături de Dumnezeu. Această viaţă nu este atât de mult un timp pentru a strânge şi a acumula pe cât este un timp pentru a da şi a deveni cineva. Viaţa muritoare este câmpul de bătălie unde dreptatea şi mila se intersectează. Dar nu trebuie să se intersecteze ca inamici, căci ele se împăciuiesc prin ispăşirea lui Isus Hristos pentru toţi cei care folosesc cu înţelepciune ziua de astăzi.
Rămâne la îndemâna dumneavoastră şi a mea să căutăm şi să oferim acea iertare – să ne pocăim şi să fim generoşi cu alţii – ceea ce ne permite să intrăm pe uşa pe care Salvatorul o ţine deschisă, astfel ca să trecem pragul din această viaţă către exaltare. Astăzi este ziua de a-i ierta pe ceilalţi de păcatele lor, ştiind cu siguranţă faptul că astfel Domnul le va ierta pe ale noastre. Aşa cum Luca a consemnat sugestiv: „Fiţi dar milostivi” (Luca 6:36, subliniere adăugată). Poate că, aici, perfecţiunea ne ocoleşte, dar putem fi milostivi. Iar în cele din urmă, pocăinţa şi iertarea sunt printre cerinţele cele mai mari din partea lui Dumnezeu.
Pelerinajul meu înapoi în timp s-a încheiat, am privit de jur împrejur aceste câmpuri liniştite ale zilei de azi şi am văzut în belşugul lor promisiunea zilei de mâine. M-am gândit la prietenul meu, sergentul Arthur Cyrus Morris. M-am gândit la acea duminică de Florii fatidică a zilei de ieri. Şi am fost profund recunoscător pentru Mântuitorul dimineţii de Paşte care ne-a asigurat viaţa şi a cărui coborâre mai prejos de toate lucrurile face posibilă ridicarea noastră deasupra tuturor lucrurilor – în ziua de mâine, dacă vom îmbrăţişa ziua de astăzi. În numele lui Isus Hristos, amin.