Mărturia

Vârstnicul Dallin H. Oaks

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Cunoaşterea încurajează supunerea, iar supunerea lărgeşte cunoaşterea.

O mărturie despre Evanghelie este o mărturie personală pe care Duhul Sfânt o depune sufletelor noastre cum că anumite lucruri de o însemnătate veşnică sunt adevărate şi că noi ştim că sunt adevărate. Asemenea lucruri includ natura Dumnezeirii şi relaţia noastră cu Cei Trei membri ai Acesteia, eficacitatea ispăşirii şi realitatea restaurării.

O mărturie despre Evanghelie nu reprezintă un jurnal de călătorie, un raport asupra stării de sănătate sau exprimarea dragostei faţă de membrii familiei. Nu reprezintă o predică. Preşedintele Kimball ne-a învăţat că, în momentul în care începem să predicăm altora, mărturia noastră s-a încheiat.¹

I.

Atunci când îi auzim pe alţii depunându-şi mărturiile sau când ne gândim să depunem noi înşine mărturia, apar mai multe întrebări.

În cadrul unei adunări de mărturii, un membru spune: „Eu ştiu că Tatăl şi Fiul i-au apărut profetului Joseph Smith”. Un simpatizant se întreabă: „Ce vrea să spună când afirmă că el ştie acel lucru?”.
Un tânăr care se pregăteşte pentru misiune se întreabă dacă mărturia lui este îndeajuns de puternică pentru ca el să poată sluji în calitate de misionar.
O persoană tânără aude mărturia unui părinte sau a unui învăţător. Cum o ajută o astfel de mărturie pe persoana care o aude?

II.

La ce ne referim atunci când mărturisim şi afirmăm că ştim că Evanghelia este adevărată? Comparaţi acest fel de cunoaştere cu „Ştiu că afară este frig” sau cu „Ştiu că îmi iubesc soţia”. Acestea sunt trei feluri diferite de cunoaştere, fiecare dobândită într-un mod diferit. Cunoaşterea temperaturii de afară poate fi verificată prin dovezi ştiinţifice. Cunoaşterea că ne iubim soţul sau soţia este personală şi subiectivă. Deşi nu poate fi dovedită ştiinţific, aceasta este, totuşi, importantă. Ideea că orice fel de cunoaştere care contează este bazată pe dovezi ştiinţifice este pur şi simplu neadevărată.

Deşi există anumite „dovezi” despre adevărurile Evangheliei (vezi, de exemplu, Psalmii 19:1; Helaman 8:24), metodele ştiinţifice nu vor da naştere cunoaşterii spirituale. Drept răspuns la mărturia lui Simon Petru că El este Hristosul, Isus a predat următoarele: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri” (Matei 16:17). Apostolul Pavel a explicat acest lucru. Într-o scrisoare către sfinţii din Corint, el a spus că „nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de [numai prin] Duhul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:11; vezi, de asemenea, Ioan 14:17).

În schimb, cunoaştem lucrurile omeneşti prin mijloace omeneşti, dar „omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (1 Corinteni 2:14).

Cartea lui Mormon ne învaţă că Dumnezeu ne va arăta adevărul lucrurilor spirituale prin puterea Duhului Sfânt (vezi Moroni 10:4-5). Prin revelaţie modernă, Dumnezeu ne promite că vom primi „cunoaştere” prin faptul că El ne va spune în inima noastră şi în mintea noastră, „prin Duhul Sfânt” (D&L 8:1-2).

Unul dintre cele mai minunate lucruri referitoare la planul Tatălui nostru Ceresc pentru copiii Săi este faptul că noi toţi putem cunoaşte adevărul acestui plan pentru noi înşine. Această cunoaştere revelată nu vine din cărţi, din dovezi ştiinţifice sau din cugetare intelectuală. La fel ca apostolul Petru, noi putem primi acea cunoaştere direct de la Tatăl nostru Ceresc, prin mărturia Duhului Sfânt.

Atunci când cunoaştem adevăruri spirituale prin mijloace spirituale, putem să fim la fel de siguri de acea cunoaştere pe cât sunt savanţii sau oamenii de ştiinţă în legătură cu diferitele feluri de cunoaştere pe care le-au dobândit prin diverse metode.

Profetul Joseph Smith ne-a oferit un exemplu minunat despre acest lucru. Atunci când a fost persecutat pentru că le-a spus oamenilor despre viziunea sa, el a asemănat situaţia în care se afla cu cea a apostolului Pavel, care a fost ridiculizat şi insultat atunci când s-a apărat înaintea împăratului Agripa (vezi Faptele Apostolilor 26). „Dar toate acestea n-au distrus realitatea viziunii sale”, a spus Joseph. „El avusese o viziune, el ştia că a avut, şi toate persecuţiile de sub cer nu puteau să schimbe faptul acesta… Aşa era şi cu mine”, a continuat Joseph. „Văzusem, cu adevărat, o lumină şi în mijlocul acelei lumini am văzut două Personaje şi Ele au vorbit într-adevăr cu mine… avusesem o viziune; ştiam aceasta şi ştiam că Dumnezeu ştie aceasta şi n-am putut să o neg, nici să îndrăznesc” (Joseph Smith – Istorie 1:24-25).

III.

Aceasta a fost mărturia lui Joseph Smith. Dar a noastră? Cum putem ajunge să ştim şi să mărturisim că ceea ce a spus el este adevărat? Cum dobândim ceea ce numim o mărturie?

Primul pas în dobândirea oricărui fel de cunoaştere este să dorim cu adevărat să ştim. Următorul pas, în cazul cunoaşterii spirituale, este să-L întrebăm pe Dumnezeu în rugăciune sinceră. Aşa cum citim în revelaţia modernă:

„Dacă vei întreba, vei primi revelaţie după revelaţie, cunoaştere după cunoaştere, pentru ca tu să poţi cunoaşte lucrurile tainice şi paşnice – acelea care aduc bucurie, acelea care aduc viaţă veşnică” (D&L 42:61).

Iată ce a scris Alma în legătură cu ceea ce făcuse: „Iată, am postit şi m-am rugat multe zile ca să cunosc aceste lucruri eu însumi. Şi acum, eu ştiu că ele sunt adevărate; căci Domnul Dumnezeu mi le-a făcut cunoscute mie prin Spiritul Lui Sfânt” (Alma 5:46).

Când dorim şi căutăm, ar trebui să ne amintim că dobândirea unei mărturii nu este un lucru pasiv, ci un proces în care se aşteaptă ca noi să facem ceva. Isus ne-a învăţat: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine” (Ioan 7:17).

Un alt mod de a căuta să dobândim o mărturie pare uimitor atunci când îl comparăm cu metodele prin care se obţine o altfel de cunoaştere. Dobândim sau ne întărim mărturia atunci când o depunem. Cineva a sugerat chiar că unele mărturii sunt dobândite mai bine atunci când stăm în picioare şi le rostim, decât atunci când îngenunchem şi ne rugăm pentru a dobândi o mărturie.

O mărturie personală este esenţială pentru credinţa noastră. Drept urmare, lucrurile pe care trebuie să le facem pentru a dobândi, a întări şi a menţine o mărturie sunt vitale pentru viaţa noastră spirituală. Pe lângă lucrurile menţionate deja, trebuie să luăm din împărtăşanie în fiecare săptămână (vezi D&L 59:9) pentru a fi demni de promisiunea preţioasă că vom „avea totdeauna Spiritul Său cu [noi]” (D&L 20:77). Desigur, acel Spirit este sursa mărturiilor noastre.

IV.

Cei care au o mărturie despre Evanghelia restaurată au, de asemenea, datoria de a o împărtăşi. Cartea lui Mormon ne învaţă că ar trebui să „[fim] martorii lui Dumnezeu în toate timpurile şi în toate lucrurile şi în toate locurile în care se întâmplă să [ne aflăm]…” (Mosia 18:9).

Una dintre cele mai impresionante învăţături despre relaţia dintre darul unei mărturii şi datoria de a o depune se află în secţiunea 46 din Doctrină şi legăminte. Descriind diferitele tipuri de daruri spirituale, această revelaţie afirmă:

„Unora le este dat, prin Duhul Sfânt, să ştie că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi că El a fost răstignit pentru păcatele lumii.

Altora le este dat să creadă în cuvintele acestora pentru ca ei să poată, de asemenea, să aibă viaţă veşnică, dacă rămân credincioşi” (v. 13-14; vezi, de asemenea, Ioan 20:29).

Cei care au darul de a şti au o datorie evidentă de a-şi depune mărturia pentru ca cei care au darul de a crede în cuvintele lor să poată, de asemenea, să aibă viaţă veşnică.

Nu a existat niciodată o nevoie mai mare ca noi să ne exercităm credinţa, atât în particular cât şi în public (vezi D&L 60:2). Deşi unii susţin că sunt atei, sunt mulţi care sunt dispuşi să se gândească la adevăruri suplimentare despre Dumnezeu. Acestor căutători sinceri trebuie să le afirmăm existenţa lui Dumnezeu, Tatăl Veşnic, misiunea divină a Domnului şi Salvatorului nostru, Isus Hristos, şi realitatea restaurării. Trebuie să fim curajoşi în mărturia noastră despre Isus. Fiecare dintre noi are multe ocazii de a-şi declara convingerile spirituale către prieteni şi vecini, colegi de serviciu şi cunoştinţe ocazionale. Ar trebui să profităm de aceste ocazii pentru a ne exprima dragostea faţă de Salvatorul nostru, mărturia despre misiunea Sa divină şi hotărârea de a-L sluji.² Copiii noştri ar trebui, de asemenea, să ne audă depunându-ne frecvent mărturia. Ar trebui, de asemenea, să ne întărim copiii încurajându-i să se definească pe ei înşişi prin mărturiile lor care cresc, şi nu doar prin recunoaşterea pe care o primesc în cazul burselor, al sporturilor sau al altor activităţi şcolare.

V.

Trăim într-o vreme în care unele persoane prezintă în mod greşit crezurile celor pe care îi numesc mormoni şi chiar ne ponegresc din cauza acestora. Când găsim astfel de reprezentări greşite, avem datoria de a ne ridica glasurile pentru a clarifica doctrina noastră şi ceea ce credem. Noi ar trebui să fim cei care îşi declară crezurile, în loc să le permitem altora să aibă ultimul cuvânt în a ne prezenta greşit doctrina. Aceasta cere ca noi să avem o mărturie care să poată fi exprimată în particular, unei cunoştinţe, în public, într-o adunare restrânsă sau într-una mare. Atunci când mărturisim despre adevărul pe care îl cunoaştem, ar trebui să urmăm cu credinţă avertismentul de a vorbi „cu blândeţe şi bunătate” (D&L 38:41). N-ar trebui niciodată să fim aroganţi, agresivi sau să insultăm. Aşa cum a predat apostolul Pavel, ar trebui să vorbim adevărul în dragoste (vezi Efeseni 4:15). Oricine poate să nu fie de acord cu mărturia noastră personală, dar nimeni n-o poate combate.

VI.

În încheiere, fac referire la relaţia dintre supunere şi cunoaştere. Membrii care au o mărturie şi care acţionează în conformitate cu aceasta sub îndrumarea conducătorilor Bisericii sunt acuzaţi, uneori, de supunere oarbă.

Bineînţeles că avem conducători, şi bineînţeles că ne supunem deciziilor şi îndrumărilor acestora în activitatea din cadrul Bisericii şi în înfăptuirea rânduielilor preoţiei care sunt necesare. Dar, când vine vorba de a învăţa şi de a cunoaşte adevărul Evangheliei – mărturiile noastre personale – avem, fiecare, o relaţie directă cu Dumnezeu, Tatăl nostru Veşnic, şi cu Fiul Său, Isus Hristos, prin mărturia puternică a Duhului Sfânt. Acesta este lucrul pe care criticii noştri nu reuşesc să-l înţeleagă. Îi nedumereşte faptul că putem fi uniţi în a-i urma pe conducătorii noştri şi, totuşi, independenţi în a cunoaşte pentru noi înşine.

Poate că nedumerirea pe care unii o au poate fi explicată prin realitatea faptului că avem, fiecare, două canale de comunicare cu Dumnezeu. Avem canalul conducerii prin intermediul profetului nostru şi prin alţi conducători. Acest canal, care are legătură cu doctrina, cu rânduielile şi cu poruncile, are drept rezultat supunerea. Avem, de asemenea, canalul mărturiei personale, care este o legătură directă cu Dumnezeu. Acesta are legătură cu existenţa Sa, cu relaţia noastră cu El şi cu adevărul Evangheliei Sale restaurate. Acest canal are drept rezultat cunoaşterea. Aceste două canale se întăresc reciproc: cunoaşterea încurajează supunerea (vezi Deuteronomul 5:27; Moise 5:11), iar supunerea lărgeşte cunoaşterea (vezi Ioan 7:17; D&L 93:1).

Noi toţi acţionăm conform cunoaşterii sau ne supunem ei. Fie în ştiinţă, fie în religie, supunerea noastră nu este oarbă atunci când acţionăm conform cunoaşterii potrivite faţă de subiectul acţiunii noastre. Un om de ştiinţă primeşte un raport despre rezultatele unui experiment ştiinţific prin intermediul unei surse de încredere şi acţionează în conformitate cu acele rezultate. În ceea ce priveşte religia, sursa cunoaşterii unui credincios este una spirituală, dar principiul este acelaşi. În cazul sfinţilor din zilele din urmă, atunci când Duhul Sfânt depune mărturie sufletelor noastre despre adevărul Evangheliei restaurate şi despre chemarea unui profet din zilele noastre, alegerea noastră de a urma acele învăţături nu este supunere oarbă.

Atunci când depunem mărturie, trebuie să evităm întotdeauna aroganţa şi mândria. Ar trebui să ne amintim din Cartea lui Mormon despre mustrarea dată poporului care se mândrea atât de mult cu bogăţiile mai mari pe care i le dăduse Dumnezeu, încât îşi persecutau vecinii (vezi Iacov 2:20). Iacov a spus că lucrul acesta era „abominabil[…] în faţa Celui ce a creat toate trupurile” pentru că „orice fiinţă este la fel de valoroasă în faţa Lui ca şi oricare alta” (Iacov 2:21). Mai târziu, Alma a avertizat că: „Voi nu trebuie să puneţi o fiinţă mai presus decât alta sau un om nu trebuie să se creadă mai presus de altul” (Mosia 23:7).

Închei cu mărturia mea. Eu ştiu că avem un Tată Ceresc al Cărui plan ne aduce pe pământ şi ne oferă condiţiile şi destinul călătoriei noastre eterne. Ştiu că avem un Salvator, pe Isus Hristos, ale Cărui învăţături definesc planul şi a Cărui ispăşire ne oferă siguranţa nemuririi şi ocazia de a avea viaţă veşnică. Ştiu că Tatăl şi Fiul i-au apărut profetului Joseph Smith pentru a restaura plenitudinea Evangheliei în aceste zile din urmă. Şi ştiu că suntem conduşi astăzi de un profet, preşedintele Thomas S. Monson, care deţine cheile pentru a-i autoriza pe deţinătorii preoţiei să înfăptuiască rânduielile necesare pentru progresul nostru către viaţa veşnică. În numele lui Isus Hristos, amin.