Doctrine de bază

Trebuie să se pună accentul pe doctrinele de bază atât în cadrul claselor de seminar, cât şi în al celor de institut. Învăţătorii trebuie să-i ajute pe cursanţi să identifice, să înţeleagă, să creadă, să explice şi să pună în practică aceste doctrine ale Evangheliei. Astfel, îi vor ajuta pe cursanţi să-şi întărească mărturiile şi să-şi mărească aprecierea faţă de Evanghelia restaurată a lui Isus Hristos. Studiul doctrinelor de bază îi va ajuta, de asemenea, să fie mai bine pregătiţi pentru a preda altora aceste adevăruri importante.

Majoritatea celor 100 de fragmente care conţin o scriptură de bază, selectate de Seminarele şi Institutele de Religie, au fost alese pentru a-i ajuta pe cursanţi să înţeleagă doctrinele de bază. Cea mai mare parte a referinţelor din scripturi enumerate mai jos se referă la fragmente care conţin o scriptură de bază. Ele au fost incluse pentru a arăta legătra dintre ele şi doctrinele de bază.

1. Dumnezeirea

Dumnezeirea este formată din trei personaje distincte: Dumnezeu, Tatăl Etern; Fiul Său, Isus Hristos; şi Duhul Sfânt (vezi Joseph Smith – Istorie 1:15-20). Tatăl şi Fiul au trupuri tangibile, din carne şi oase iar Duhul Sfânt este un personaj de spirit (vezi D&L 130:22-23). Ei sunt una în scop şi doctrină. Ei sunt perfect uniţi în realizarea planului divin al salvării întocmit de Tatăl Ceresc.

Dumnezeu Tatăl

Dumnezeu Tatăl este conducătorul suprem al universului. El este Tatăl spiritelor noastre (vezi Evrei 12:9). El este perfect, are întreaga putere şi cunoaşte toate lucrurile. El este, de asemenea, un Dumnezeu al milei, bunătăţii şi carităţii perfecte.

Isus Hristos

Isus Hristos este Primul Născut în spirit al Tatălui şi Singurul Fiu Născut în trup al Tatălui. El este Iehova din Vechiul Testament şi Mesia din Noul Testament.

Isus Hristos a avut o viaţă fără de păcat şi a înfăptuit o ispăşire perfectă pentru păcatele întregii omeniri (vezi Alma 7:11-13). Viaţa Sa este exemplul perfect cu privire la modul în care toată omenirea trebuie să trăiască (vezi Ioan 14:6; 3 Nefi 12:48). El a fost prima persoană de pe acest pământ care a înviat (vezi 1 Corinteni 15:20-22). El va veni din nou cu putere şi slavă şi va domni pe pământ în timpul mileniului.

Toate rugăciunile, binecuvântările şi rânduielile preoţiei trebuie să fie rostite şi înfăptuite în numele lui Isus Hristos (vezi 3 Nefi 18:15, 20-21).

Referinţe suplimentare: Helaman 5:12; D&L 19:23; D&L 76:22-24

Duhul Sfânt

Duhul Sfânt este al treilea membru al Dumnezeirii. El este un personaj de spirit, fără trup din carne şi oase. El este numit deseori Spiritul, Spiritul Sfânt, Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul Domnului şi Mângâietorul.

Duhul Sfânt depune mărturie despre Tatăl şi Fiul, revelează adevărul tuturor lucrurilor şi îi sfinţeşte pe cei care se pocăiesc şi sunt botezaţi (vezi Moroni 10:4-5).

Referinţe suplimentare: Galateni 5:22-23; D&L 8:2-3

2. Planul salvării

În existenţa premuritoare, Tatăl Ceresc a prezentat un plan pentru a ne da posibilitatea să devenim ca El şi să dobândim nemurirea şi viaţa veşnică (vezi Moise 1:39). În scripturi, acest plan este numit planul salvării, marele plan al fericirii, planul mântuirii şi planul milei.

Planul salvării cuprinde crearea, căderea, ispăşirea lui Isus Hristos şi toate legile, rânduielile şi doctrinele Evangheliei. Libertatea morală de a alege – capacitatea de a alege şi a acţiona pentru noi înşine – este, de asemenea, esenţială în planul Tatălui Ceresc (vezi 2 Nefi 2:27). Datorită acestui plan, noi putem deveni perfecţi prin ispăşire, putem primi o plenitudine de bucurie şi putem trăi pentru totdeauna în prezenţa lui Dumnezeu (vezi 3 Nefi 12:48). Relaţiile noastre de familie pot dura de-a lungul eternităţilor.

Scripturi suplimentare: Ioan 17:3; D&L 58:27

Viaţa premuritoare

Înainte să ne fi născut pe pământ, noi am trăit în prezenţa Tatălui nostru Ceresc, în calitate de copii ai Săi de spirit (vezi Avraam 3:22-23). În această viaţă premuritoare, am participat la un consiliu împreună cu alţi copii de spirit ai Tatălui Ceresc. La acel consiliu, Tatăl Ceresc a prezentat planul Său iar Isus Hristos, înainte de a trăi pe pământ, a făcut legământ că va fi Salvatorul.

Ne-am exercitat libertatea de a alege pentru a urma planul Tatălui Ceresc. Ne-am pregătit să venim pe pământ, unde aveam să continuăm să progresăm.

Celor care I-au urmat pe Tatăl Ceresc şi pe Isus Hristos li s-a permis să vină pe pământ pentru a trăi experienţa vieţii muritoare şi pentru a progresa către viaţa veşnică. Lucifer, un alt fiu de spirit al lui Dumnezeu, s-a răzvrătit împotriva planului. El a devenit Satana, iar el şi cei care l-au urmat au fost alungaţi din cer şi li s-au refuzat privilegiile de a primi un trup fizic şi de a trăi experienţa vieţii muritoare.

Referinţe suplimentare: Ieremia 1:4-5

Crearea

Isus Hristos a creat cerurile şi pământul sub îndrumarea Tatălui. Pământul nu a fost creat din nimic; a fost organizat din materia existentă. Isus Hristos a creat lumi fără număr (vezi D&L 76:22-24).

Crearea pământului a fost o parte esenţială în planul lui Dumnezeu. Prin ea ni s-a asigurat un loc în care aveam să dobândim un trup fizic, să fim testaţi şi încercaţi şi să dezvoltăm trăsături divine.

Noi trebuie să folosim resursele pământului cu înţelepciune, raţiune şi recunoştinţă (vezi D&L 78:19).

Adam a fost primul om creat pe pământ. Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva după chipul Său. Toate fiinţele umane – bărbaţi şi femei – sunt făcute după chipul lui Dumnezeu (vezi Genesa 1:26-27).

Căderea

În grădina Edenului, Dumnezeu le-a poruncit lui Adam şi Evei să nu mănânce din rodul pomului cunoaşterii binelui şi răului; consecinţa acestui lucru avea să fie moartea spirituală şi fizică. Moartea spirituală înseamnă separarea de Dumnezeu. Moartea fizică înseamnă separarea spiritului de trupul muritor. Din cauza faptului că Adam şi Eva au încălcat porunca lui Dumnezeu, ei au fost alungaţi din prezenţa Sa şi au devenit muritori. Încălcarea lui Adam şi a Evei şi schimbările trăite ca rezultat al încălcării, inclusiv moartea spirituală şi moartea fizică, sunt numite căderea.

Drept urmare a căderii, Adam şi Eva şi urmaşii lor au putut avea parte de bucurie şi tristeţe, au putut cunoaşte binele şi răul şi au putut avea copii (vezi 2 Nefi 2:25). Fiind descendenţi ai lui Adam şi ai Evei, avem şi noi parte de aceste lucruri în timpul vieţii muritoare. Noi suntem îndepărtaţi din prezenţa Domnului şi supuşi morţii fizice. De asemenea, suntem testaţi prin intermediul greutăţilor vieţii şi ispitelor duşmanului (vezi Mosia 3:19).

Căderea face parte integrantă din planul salvării al Tatălui Ceresc. Ea are o dublă direcţie – în jos şi, totuşi, înainte. Pe lângă faptul că a adus moartea fizică şi spirituală, ea ne-a dat prilejul de a ne naşte pe pământ, de a învăţa şi de a progresa.

Viaţa muritoare

Viaţa muritoare este o perioadă în care învăţăm, în care ne putem pregăti pentru viaţa veşnică şi putem dovedi că vom folosi libertatea de a alege pentru a face tot ceea ce ne-a poruncit Domnul. În timpul acestei vieţi muritoare, noi trebuie să-i iubim şi să-i slujim pe alţii (vezi Mosia 2:17; Moroni 7:45, 47-48).

În viaţa muritoare, spiritul nostru este unit cu trupul nostru fizic, dându-ne prilejuri de a progresa şi a ne dezvolta în moduri care nu erau posibile în viaţa premuritoare. Trupurile noastre sunt o parte importantă a planului salvării şi trebuie respectate, fiind un dar de la Tatăl Ceresc (vezi 1 Corinteni 6:19-20).

Referinţe suplimentare: Iosua 24:15; Matei 22:36-39; 2 Nefi 28:7-9; Alma 41:10; D&L 58:27

Viaţa de după moarte

Când murim, spiritele noastre intră în lumea spiritelor şi aşteptă învierea. Spiritele celor neprihăniţi sunt primite într-o stare de fericire, care este numită paradis. Mulţi dintre cei credincioşi vor predica Evanghelia celor din închisoarea spiritelor.

Închisoarea spiritelor este un loc temporar din lumea de după moarte, pentru aceia care au murit fără o cunoaştere a adevărului şi aceia care au fost nesupuşi în viaţa muritoare. Acolo, spiritele învaţă Evanghelia şi au prilejul de a se pocăi şi a accepta rânduielile necesare salvării care se fac în temple pentru ei şi în folosul lor (vezi 1 Petru 4:6). Cei care acceptă Evanghelia vor locui în paradis până la înviere.

Învierea înseamnă reunirea trupului nostru de spirit cu trupul nostru fizic din carne şi oase făcut perfect (vezi Luca 24:36-39). După înviere, spiritul şi trupul nu vor mai fi separate niciodată şi vor fi nemuritoare. Fiecare persoană născută pe pământ va fi înviată pentru că Isus Hristos a învins moartea (vezi 1 Corinteni 15:20-22). Cei neprihăniţi vor fi înviaţi înaintea celor ticăloşi şi vor fi prezenţi la prima înviere.

Judecata finală va avea loc după înviere. Isus Hristos va judeca fiecare persoană pentru a stabili gloria eternă pe care acea persoană o va primi. Această judecată va avea la bază supunerea fiecărei persoane faţă de poruncile lui Dumnezeu (vezi Apocalipsa 20:12; Mosia 4:30).

Există trei împărăţii de glorie (vezi 1 Corinteni 15:40-42). Cea mai înaltă dintre acestea este împărăţia celestială. Cei care sunt curajoşi în mărturia despre Isus şi sunt supuşi principiilor Evangheliei vor locui în împărăţia celestială în prezenţa lui Dumnezeu Tatăl şi a Fiului Său, Isus Hristos (vezi D&L 131:1-4).

A doua dintre cele trei împărăţii de glorie este împărăţia terestrială. Cei care vor locui în această împărăţie vor fi oamenii onorabili de pe pământ care nu au fost cutezători în mărturia lor despre Isus.

Împărăţia telestială este împărăţia de ordinul cel mai mic dintre cele trei împărăţii de glorie. Oamenii din această împărăţie vor fi aceia care au ales ticăloşia în locul neprihănirii în timpul vieţii lor muritoare. Aceste persoane îşi vor primi gloria după ce vor fi mântuite din închisoarea spiritelor.

Scripturi suplimentare: Ioan 17:3

3. Ispăşirea lui Isus Hristos

A ispăşi înseamnă a suferi pedeapsa pentru păcat, îndepărtând prin aceasta efectele păcatului de păcătosul care se pocăieşte şi permiţându-i să se împace cu Dumnezeu. Isus Hristos a fost singurul capabil să înfăptuiască o ispăşire perfectă pentru toată omenirea. Ispăşirea a inclus suferinţa Sa în Grădina Ghetsimani pentru păcatele omenirii, vărsarea sângelui Său, suferinţa şi moartea Sa pe cruce şi învierea Sa din mormânt (vezi Luca 24:36-39; D&L 19:16-19). Salvatorul a putut să ducă la îndeplinire ispăşirea pentru că El nu S-a supus păcatului şi a avut putere asupra morţii. De la mama Sa muritoare, El a moştenit capacitatea de a muri. De la Tatăl Său nemuritor, El a moştenit puterea de a-Şi lua înapoi viaţa.

Prin har, pus la dispoziţie prin intermediul sacrificiului ispăşitor al Salvatorului, toţi oamenii vor învia şi vor primi nemurire. De asemenea, ispăşirea lui Isus Hristos ne oferă posibilitatea de a primi viaţa veşnică (vezi Moroni 7:41). Pentru a primi acest dar, trebuie să trăim conform Evangheliei lui Isus Hristos, acest lucru incluzând cerinţa de a avea credinţă în El, de a ne pocăi de păcate, de a fi botezaţi, de a primi darul Duhului Sfânt şi de a îndura cu credinţă până la sfârşit (vezi Ioan 3:5).

În cadrul ispăşirii Sale, Isus Hristos nu a suferit doar pentru păcatele noastre, ci, de asemenea, a luat asupra Sa durerile, bolile şi infirmităţile tuturor oamenilor (vezi Alma 7:11-13). El înţelege suferinţa noastră pentru că a trăit-o. Harul sau puterea Sa care ne întăreşte ne ajută să purtăm poveri şi să îndeplinim însărcinări pe care nu le-am putea îndeplini singuri (vezi Matei 11:28-30; Filipeni 4:13; Eter 12:27).

Referinţe suplimentare: Ioan 3:5; Faptele apostolilor 3:19-21

Credinţa în Isus Hristos

Credinţa este o „speranţă în lucruri care nu se văd, care sunt adevărate” (Alma 32:21; vezi, de asemenea, Eter 12:6). Este un dar de la Dumnezeu.

Pentru a conduce o persoană către salvare, credinţa trebuie să fie concentrată asupra lui Isus Hristos. Să avem credinţă în Isus Hristos înseamnă să ne bizuim complet pe El şi să avem încredere în ispăşirea, puterea şi dragostea Sa infinite. Înseamnă să credem în învăţăturile Sale şi în faptul că, deşi noi nu înţelegem toate lucrurile, El le înţelege (vezi Proverbele 3:5-6; D&L 6:36).

Mai mult decât un crez pasiv, credinţa este exprimată prin modul în care trăim (vezi Iacov 2:17-18). Credinţa poate fi sporită prin rugăciune, studiul din scripturi şi supunerea faţă de poruncile lui Dumnezeu.

Sfinţii din zilele din urmă au, de asemenea, credinţă în Dumnezeu Tatăl, în Duhul Sfânt, în puterea preoţiei şi în alte aspecte importante ale Evangheliei restaurate. Credinţa ne ajută să ne vindecăm spiritual şi fizic şi să avem tăria de a merge mai departe, de a ne înfrunta greutăţile şi a învinge ispita (vezi 2 Nefi 31:19-20). Domnul va face miracole mari în viaţa noastră potrivit credinţei noastre.

Prin credinţă în Isus Hristos, o persoană poate obţine iertarea păcatelor şi, în cele din urmă, este capabilă să locuiască în prezenţa lui Dumnezeu.

Referinţe suplimentare: Matei 11:28-30

Pocăinţa

Pocăinţa este o schimbare care are loc în mintea şi inima noastră şi care ne oferă o perspectivă nouă asupra lui Dumnezeu, asupra noastră şi asupra lumii. Ea include renunţarea la păcat şi întoarcerea la Dumnezeu pentru a primi iertare. Este motivată de dragostea faţă de Dumnezeu şi de dorinţa sinceră de a ne supune poruncilor Sale.

Păcatele noastre ne fac să nu fim curaţi – ne fac să fim nedemni de a ne întoarce şi a locui în prezenţa Tatălui nostru Ceresc. Prin intermediul ispăşirii lui Isus Hristos, Tatăl nostru din Cer ne-a dat singura cale prin care putem fi iertaţi de păcatele noastre (vezi Isaia 1:18).

De asemenea, pocăinţa implică regretul pentru comiterea păcatelor, mărturisirea în faţa Tatălui Ceresc şi în faţa altora dacă este necesar, abandonarea păcatelor, îndreptarea răului cauzat de păcate, dacă este posibil, şi faptul de a trăi în supunere faţă de poruncile lui Dumnezeu (vezi D&L 58:42-43).

Referinţe suplimentare: Isaia 53:3-5; Ioan 14:6; 2 Nefi 25:23, 26; D&L 18:10-11; D&L 19:23; D&L 76:40-41

4. Dispensaţia, apostazia şi restaurarea

Dispensaţia

O dispensaţie este o perioadă în care Domnul revelează doctrinele, rânduielile şi preoţia Sa. Este o perioadă în care Domnul are cel puţin un slujitor autorizat pe pământ, care deţine preoţia sfântă şi care are însărcinarea divină de a declara Evanghelia şi de a administra rânduielile acesteia. Astăzi, noi trăim în ultima dispensaţie – dispensaţia plenitudinii timpurilor, care a început prin a i se revela Evanghelia lui Joseph Smith.

Dispensaţiile anterioare au fost numite după Adam, Enoh, Noe, Avraam, Moise şi Isus Hristos. Pe lângă acestea, au existat şi alte dispensaţii, inclusiv cele în care au trăit nefiţii şi iarediţii. Planul salvării şi Evanghelia lui Isus Hristos au fost revelate şi propovăduite în fiecare dispensaţie.

Apostazia

Când oamenii se îndepărtează de principiile Evangheliei şi nu deţin cheile preoţiei, se află într-o stare de apostazie.

Perioade de apostazie generală au existat de-a lungul întregii istorii a lumii. Un exemplu este marea apostazie, care a avut loc după ce Salvatorul a întemeiat Biserica Sa (vezi 2 Tesaloniceni 2:1-3). După moartea apostolilor Salvatorului, principiile Evangheliei au fost modificate şi s-au făcut schimbări neautorizate în organizarea Bisericii şi în rânduielile preoţiei. Din cauza acestei ticăloşii răspândite, Domnul a retras autoritatea şi cheile preoţiei de pe pământ.

În timpul marii apostazii, oamenii au fost lipsiţi de îndrumarea divină primită prin intermediul profeţilor în viaţă. Au fost întemeiate multe biserici, dar ele nu au avut autoritatea de a conferi darul Duhului Sfânt sau de a înfăptui alte rânduieli ale preoţiei. Părţi ale scripturilor sfinte au fost modificate sau pierdute şi oamenii nu au mai avut o cunoaştere adecvată cu privire la Dumnezeu.

Această apostazie a durat până când Tatăl Ceresc şi Fiul Său Preaiubit i S-au arătat lui Joseph Smith şi au început restaurarea plenitudinii Evangheliei.

Restaurarea

Restaurarea este restabilirea de către Dumnezeu a adevărurilor şi rânduielilor Evangheliei Sale printre copiii Săi pe pământ (vezi Faptele apostolilor 3:19-21).

Pregătind restaurarea, Domnul a ridicat bărbaţi nobili în perioada mişcării numită Reforma. Ei au încercat să readucă doctrina, practicile şi organizarea religioasă la modul în care le stabilise Salvatorul. Totuşi, ei nu au avut preoţia sau plenitudinea Evangheliei.

Restaurarea a început în anul 1820, când, drept răspuns la rugăciunea lui Joseph Smith, Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său, Isus Hristos, i-au apărut acestuia (vezi Joseph Smith – Istorie 1:15-20). Unele dintre evenimentele cheie ale restaurării au fost traducerea Cărţii lui Mormon, restaurarea Preoţiei aaronice şi a Preoţiei lui Melhisedec şi organizarea Bisericii în data de 6 aprilie 1830.

Preoţia aaronică a fost restaurată de Ioan Botezătorul în data de 15 mai 1829 şi a fost conferită lui Joseph Smith şi Oliver Cowdery. Preoţia lui Melhisedec şi cheile împărăţiei au fost, de asemenea, restaurate în anul 1829, când apostolii Petru, Iacov şi Ioan le-au conferit lui Joseph Smith şi Oliver Cowdery.

Plenitudinea Evangheliei a fost restaurată şi Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă este „singura Biserică adevărată şi vie de pe toată faţa pământului” (D&L 1:30). În final, Biserica va umple întregul pământ şi va dăinui mereu.

Scripturi suplimentare: Isaia 29:13-14; Ezechiel 37:15-17; Efeseni 4:11-14; Iacov 1:5-6

5. Profeţii şi revelaţia

Un profet este o persoană care a fost chemată de Dumnezeu pentru a vorbi în numele Său (vezi Amos 3:7). Profeţii depun mărturie despre Isus Hristos şi predau Evanghelia Sa. Ei fac cunoscute voinţa şi adevărata natură a lui Dumnezeu. Ei condamnă păcatul şi avertizează asupra consecinţelor lui. Uneori, ei profeţesc despre evenimente viitoare (vezi D&L 1:37-38). Multe învăţături ale profeţilor sunt cuprinse în scripturi. Pe măsură ce studiem cuvintele profeţilor, putem învăţa adevărul şi putem primi îndrumare (vezi 2 Nefi 32:3).

Noi îl susţinem pe preşedintele Bisericii drept profet, văzător şi revelator şi drept singura persoană de pe pământ care primeşte revelaţii pentru a îndruma întreaga Biserică. Noi îi susţinem, de asemenea, pe consilierii din Prima Preşedinţie şi pe membrii Cvorumului celor Doisprezece Apostoli ca profeţi, văzători şi revelatori.

Revelaţia este comunicarea de la Dumnezeu către copiii Săi. Când Domnul revelează voinţa Sa Bisericii, El vorbeşte prin intermediul profetului Său. Scripturile – Biblia, Cartea lui Mormon, Doctrină şi legăminte şi Perla de mare preţ – cuprind revelaţii oferite prin intermediul profeţilor din vechime şi al celor din zilele din urmă. Preşedintele Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă este profetul lui Dumnezeu pe pământ în aceste zile.

O persoană poate primi revelaţie care să o ajute în nevoile personale, în responsabilităţile sale, să-i ofere răspunsuri la întrebări şi să o ajute să îşi întărească mărturia. Cele mai multe dintre revelaţiile primite de conducători şi membri ai Bisericii vin prin intermediul îndrumărilor şi gândurilor primite de la Duhul Sfânt. Duhul Sfânt vorbeşte minţii şi inimii noastre cu glas blând şi liniştit (vezi D&L 8:2-3). Revelaţia poate veni, de asemenea, prin intermediul viziunilor, viselor şi vizitelor îngerilor.

Referinţe suplimentare: Psalmii 119:105; Efeseni 4:11-14; 2 Timotei 3:15-17; Iacov 1:5-6; Moroni 10:4-5

6. Preoţia şi cheile preoţiei

Preoţia înseamnă puterea şi autoritatea eterne ale lui Dumnezeu. Prin intermediul preoţiei, Dumnezeu a creat şi guvernează cerurile şi pământul. Prin această putere, El îi mântuieşte şi îi exaltă pe copiii Săi, realizând „nemurirea şi viaţa veşnică a omului” (Moise 1:39).

Dumnezeu oferă autoritatea preoţiei bărbaţilor care sunt membri demni ai Bisericii pentru ca ei să poată acţiona în numele Său în vederea salvării copiilor Săi. Cheile preoţiei reprezintă drepturile la preşedinţie sau puterea oferită omului de către Dumnezeu de a guverna şi conduce împărăţia lui Dumnezeu pe pământ (vezi Matei 16:15-19). Prin intermediul acestor chei, deţinătorii preoţiei pot fi autorizaţi să predice Evanghelia şi să administreze rânduielile necesare salvării. Toţi cei care slujesc în Biserică sunt chemaţi prin îndrumarea unei persoane care deţine cheile preoţiei. Astfel, ei au dreptul la puterea necesară pentru a sluji şi a îndeplini responsabilităţile asociate propriilor chemări.

Referinţe suplimentare: D&L 121:36, 41-42

Preoţia aaronică

Preoţia aaronică este, deseori, numită preoţia pregătitoare. Oficiile Preoţiei aaronice sunt: diacon, învăţător, preot şi episcop. În Biserica de astăzi, membrii demni de parte bărbătească pot primi Preoţia aaronică începând de la vârsta de 12 ani.

Preoţia aaronică „deţine cheile slujirii îngerilor, ale Evangheliei pocăinţei şi ale botezului” (D&L 13:1).

Preoţia lui Melhisedec

Preoţia lui Melhisedec este preoţia mai înaltă sau mai mare şi administrează lucrurile spirituale (vezi D&L 107:8). Această preoţie mai mare a fost dată lui Adam şi a fost pe pământ ori de câte ori Domnul a revelat Evanghelia Sa.

La început a fost numită „Preoţia Sfântă după Ordinul Fiului lui Dumnezeu” (D&L 107:3). Mai târziu, a fost numită Preoţia lui Melhisedec după un mare înalt preot care a trăit în timpul profetului Avraam.

În cadrul Preoţiei lui Melhisedec există oficiile de: vârstnic, înalt preot, patriarh, membru al Celor Şaptezeci şi apostol. Preşedintele Preoţiei lui Melhisedec este preşedintele Bisericii.

Scripturi suplimentare: Efeseni 4:11-14

7. Rânduieli şi legăminte

Rânduieli

În Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, o rânduială este un act oficial sacru, care are însemnătate spirituală. Fiecare rânduială a fost stabilită de Dumnezeu pentru a ne învăţa adevăruri spirituale. Rânduielile necesare salvării sunt înfăptuite prin autoritatea preoţiei şi sub îndrumarea acelora care deţin cheile preoţiei. Anumite rânduieli sunt esenţiale pentru exaltare şi sunt numite rânduieli necesare salvării.

Prima rânduială a Evangheliei necesară salvării este botezul prin scufundare în apă înfăptuit de către cineva care are autoritate. Botezul este necesar pentru ca o persoană să poată deveni membră a Bisericii şi să poată intra în împărăţia celestială (vezi Ioan 3:5).

Cuvântul botez este un cuvânt de origine greacă însemnând „a afunda” sau „a scufunda”. Scufundarea este un simbol al morţii vieţii trăite în păcat de către o persoană şi al renaşterii la o viaţă spirituală, dedicată slujirii lui Dumnezeu şi copiilor Săi. Este, de asemenea, un simbol al morţii şi al învierii.

După ce o persoană este botezată, unul sau mai mulţi deţinători ai Preoţiei lui Melhisedec îşi aşează mâinile pe capul ei şi o confirmă membră a Bisericii. În cadrul acestei rânduieli numită confirmare, persoanei i se conferă darul Duhului Sfânt.

Darul Duhului Sfânt este diferit de influenţa Duhului Sfânt. Înainte de botez, o persoană poate simţi, din când în când, influenţa Duhului Sfânt şi, prin acea influenţă, poate primi o mărturie despre adevăr (vezi Moroni 10:4-5). După ce primeşte darul Duhului Sfânt, o persoană are dreptul să fie însoţită permanent de El dacă ţine poruncile.

Alte rânduieli necesare salvării sunt rânduirea la Preoţia lui Melhisedec (pentru bărbaţi), înzestrarea în templu şi pecetluirea căsătoriei (vezi D&L 131:1-4). Toate rânduielile necesare salvării din cadrul preoţiei sunt însoţite de legăminte. În templu, aceste rânduieli necesare salvării pot fi, de asemenea, înfăptuite pentru cei morţi. Rânduielile înfăptuite pentru cei morţi şi în folosul lor devin active doar în momentul în care persoana decedată le acceptă în lumea spiritelor şi respectă legămintele care le însoţesc.

Alte rânduieli, precum binecuvântarea celor bolnavi şi numirea şi binecuvântarea copiilor sunt, de asemenea, importante pentru dezvoltarea noastră spirituală.

Referinţe suplimentare: Faptele apostolilor 2:36-38

Legăminte

Un legământ este o înţelegere sacră între Dumnezeu şi om. Dumnezeu stabileşte condiţiile legământului şi noi suntem de acord să facem ce ne cere El; apoi, Dumnezeu ne promite anumite binecuvântări pentru supunerea noastră (vezi D&L 82:10).

Toate rânduielile preoţiei necesare salvării sunt însoţite de legăminte. Noi facem legământ cu Domnul la botez şi înnoim acele legăminte prin luarea din împărtăşanie. Fraţii care primesc Preoţia lui Melhisedec intră în jurământul şi legământul preoţiei. Noi facem şi alte legăminte în templu.

Referinţe suplimentare: Exodul 19:5-6; Psalmii 24:3-4; 2 Nefi 31:19-20; D&L 25:13

8. Căsătoria şi familia

Căsătoria dintre un bărbat şi o femeie este rânduită de Dumnezeu iar familia este esenţială pentru planul salvării întocmit de El şi pentru fericirea noastră. Fericirea în viaţa de familie poate fi obţinută cel mai bine atunci când aceasta se bazează pe învăţăturile Domnului Isus Hristos.

Sacrele puteri de procreare trebuie să fie întrebuinţate numai între bărbat şi femeie, căsătoriţi legal ca soţ şi soţie. Părinţii au datoria de a se înmulţi şi de a umple pământul, de a-şi creşte copiii cu dragoste şi dreptate şi de a le asigura cele necesare din punct de vedere material şi spiritual.

Soţul şi soţia au o responsabilitate sacră de a se iubi şi de a se îngriji unul pe celălalt. Taţii au responsabilitatea de a conduce familiile lor cu dragoste şi neprihănire şi sunt răspunzători de satisfacerea nevoilor membrilor familiei lor. Mamele sunt în primul rând responsabile pentru îngrijirea copiilor. În aceste responsabilităţi sacre, taţii şi mamele sunt obligaţi să se ajute unul pe celălalt ca parteneri egali.

Planul divin al fericirii face posibil ca relaţiile familiale să continue după această viaţă. Pământul a fost creat şi Evanghelia a fost revelată pentru ca familiile să poată fi formate, pecetluite şi exaltate pentru eternitate. (Adaptat după „Familia: o declaraţie oficială către lume”, Liahona, nov. 2010, p. 129; vezi, de asemenea, LDS.org/topics/family-proclamation.)

Scripturi suplimentare: Genesa 2:24; Psalmii 127:3; Maleahi 4:5-6; D&L 131:1-4

9. Poruncile

Poruncile sunt legi şi cerinţe pe care Dumnezeu le stabileşte pentru omenire. Ne arătăm dragostea faţă de El ţinând poruncile Sale (vezi Ioan 14:15). Ţinerea poruncilor va aduce binecuvântări din partea Domnului (vezi D&L 82:10).

Cele două porunci fundamentale sunt: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău… şi… să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22:36-39).

Cele zece porunci sunt o parte esenţială a Evangheliei şi sunt principii eterne necesare pentru exaltarea noastră (vezi Exodul 20:3-17). Domnul i le-a revelat lui Moise în timpurile străvechi şi le-a declarat din nou în revelaţiile din zilele din urmă.

Alte porunci sunt rugăciunea zilnică (vezi 2 Nefi 32:8-9), predicarea Evangheliei (vezi Matei 28:19-20), respectarea legii castităţii (vezi D&L 46:33), plătirea unei zeciuieli integrale (vezi Maleahi 3:8-10), postul (vezi Isaia 58:6-7), faptul de a-i ierta pe ceilalţi (vezi D&L 64:9-11), recunoştinţa (vezi D&L 78:19) şi ţinerea Cuvântului de înţelepciune (vezi D&L 89:18-21).

Referinţe suplimentare: Genesa 39:9; Isaia 58:13-14; 1 Nefi 3:7; Mosia 4:30; Alma 37:35; Alma 39:9; D&L 18:15-16; D&L 88:124

Pentru mai multe informaţii despre aceste subiecte, accesaţi lds.org, Teachings, Gospel Topics (Învăţături, Teme din Evanghelie) sau vedeţi Fideli credinţei: referinţe pentru Evanghelie (2004).