Doctrine de bază

Doctrinele de bază trebuie să fie accentuate atât în lecţiile de la seminar, cât şi în lecţiile de la institut. Învăţătorii trebuie să-i ajute pe cursanţi să identifice, să înţeleagă, să creadă, să explice şi să pună în practică aceste doctrine de bază ale Evangheliei. Făcând astfel, îi vor ajuta pe cursanţi să-şi întărească mărturiile şi să-şi mărească aprecierea faţă de Evanghelia restaurată a lui Isus Hristos. Studiul doctrinelor de bază îi va ajuta, de asemenea, să fie mai bine pregătiţi pentru a preda altora aceste adevăruri importante.

Cele 100 de fragmente care conţin scripturi de bază selectate de Seminarele şi Institutele de religie au fost alese pentru a ajuta cursanţii să înţeleagă doctrinele de bază. Majoritatea referinţelor din scripturi enumerate mai jos se referă la fragmente care conţin scripturi de bază. Acestea au fost incluse pentru a arăta legătura dintre ele şi doctrinele de bază.

1. Dumnezeirea

Dumnezeirea este formată din trei personaje distincte: Dumnezeu, Tatăl Veşnic; Fiul Său, Isus Hristos şi Duhul Sfânt (vezi Joseph Smith–Istorie 1:15–20). Tatăl şi Fiul au trupuri tangibile, din carne şi oase, iar Duhul Sfânt este un personaj de spirit (vezi D&L 130:22–23). Ei sunt una în scop şi doctrină. Ei sunt perfect uniţi în realizarea planului divin al salvării întocmit de Tatăl Ceresc.

Dumnezeu, Tatăl

Dumnezeu Tatăl este Conducătorul Suprem al universului. El este Tatăl spiritelor noastre (vezi Evrei 12:9). El este perfect, deţine întreaga putere şi cunoaşte toate lucrurile. El este, de asemenea, un Dumnezeu al milei, bunătăţii şi carităţii perfecte.

Isus Hristos

Isus Hristos este Primul Născut în spirit al Tatălui şi Singurul Fiu Născut în trup al Tatălui. El este Iehova din Vechiul Testament şi Mesia din Noul Testament.

Isus Hristos a trăit o viaţă fără păcat şi a înfăptuit o ispăşire perfectă pentru păcatele tuturor oamenilor (vezi Alma 7:11–13). Viaţa Sa este exemplul perfect cu privire la modul în care ar trebui să trăiască toţi oamenii (vezi Ioan 14:6; 3 Nefi 12:48). El a fost prima persoană de pe acest pământ care a înviat (vezi 1 Corinteni 15:20–22). El va veni din nou cu putere şi slavă şi va domni pe acest pământ în timpul mileniului.

Toate rugăciunile, binecuvântările şi rânduielile preoţiei trebuie să fie rostite şi înfăptuite în numele lui Isus Hristos (vezi 3 Nefi 18:15, 20–21).

Referinţe suplimentare: Helaman 5:12; D&L 19:23; D&L 76:22–24

Duhul Sfânt

Duhul Sfânt este al treilea membru al Dumnezeirii. El este un personaj de spirit, fără trup din carne şi oase. El este numit deseori Spiritul, Spiritul Sfânt, Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul Domnului şi Mângâietorul.

Duhul Sfânt depune mărturie despre Tatăl şi Fiul, revelează adevărul tuturor lucrurilor şi îi sfinţeşte pe cei care se pocăiesc şi sunt botezaţi (vezi Moroni 10:4–5).

Referinţe suplimentare: Galateni 5:22–23; D&L 8:2–3

2. Planul salvării

În existenţa premuritoare, Tatăl Ceresc a prezentat un plan pentru a ne da posibilitatea să devenim ca El şi să dobândim nemurirea şi viaţa veşnică (vezi Moise 1:39). Scripturile numesc acest plan ca fiind planul salvării, marele plan al fericirii, planul mântuirii şi planul milei.

Planul salvării cuprinde crearea, căderea, ispăşirea lui Isus Hristos şi toate legile, rânduielile şi doctrinele Evangheliei. Libertatea de a alege – capacitatea de a alege şi de a acţiona pentru noi înşine – este, de asemenea, esenţială în cadrul planului Tatălui Ceresc (vezi 2 Nefi 2:27). Datorită acestui plan, noi putem deveni perfecţi prin intermediul ispăşirii, putem primi o plenitudine a bucuriei şi putem trăi pentru totdeauna în prezenţa lui Dumnezeu (vezi 3 Nefi 12:48). Relaţiile noastre din cadrul familiei pot fi veşnice.

Referinţe suplimentare: Ioan 17:3; D&L 58:27

Viaţa premuritoare

Înainte de a ne naşte pe pământ, noi am trăit în prezenţa Tatălui nostru Ceresc fiind copiii Săi de spirit (vezi Avraam 3:22–23). În această existenţă premuritoare, noi am participat la un consiliu împreună cu ceilalţi copii de spirit ai Tatălui Ceresc. La acel consiliu, Tatăl Ceresc a prezentat planul Său, iar Isus Hristos, înainte de a trăi pe pământ, a făcut legământ că va fi Salvatorul.

Am ales să urmăm planul Tatălui Ceresc. Ne-am pregătit să venim pe pământ, unde aveam să continuăm să progresăm.

Celor care I-au urmat pe Tatăl Ceresc şi pe Isus Hristos li s-a permis să vină pe pământ pentru a trăi experienţa vieţii muritoare şi pentru a progresa către viaţa veşnică. Lucifer, un alt fiu de spirit al lui Dumnezeu, s-a răzvrătit împotriva planului. El a devenit Satana, iar el şi cei care l-au urmat au fost alungaţi din cer şi li s-au refuzat privilegiile de a primi un trup fizic şi de a trăi experienţa vieţii muritoare.

Referinţe suplimentare: Ieremia 1:4–5

Crearea

Isus Hristos a creat cerurile şi pământul sub îndrumarea Tatălui. Pământul nu a fost creat din nimic; a fost organizat din materia existentă. Isus Hristos a creat lumi fără număr (vezi D&L 76:22–24).

Crearea pământului a fost o parte esenţială în planul lui Dumnezeu. Prin ea ne-a fost pus la dispoziţie un loc în care aveam să dobândim un trup fizic, să fim testaţi şi încercaţi şi să ne dezvoltăm trăsături divine.

Noi trebuie să folosim resursele pământului cu înţelepciune, raţiune şi recunoştinţă (vezi D&L 78:19).

Adam a fost primul om creat pe pământ. Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva după chipul şi asemănarea Sa. Toate fiinţele umane – bărbaţi şi femei – sunt făcute după chipul lui Dumnezeu (vezi Genesa 1:26–27).

Căderea

În grădina Edenului, Dumnezeu le-a poruncit lui Adam şi Evei să nu mănânce din rodul pomului cunoaşterii binelui şi răului; consecinţa acestui lucru era moartea spirituală şi fizică. Moartea spirituală înseamnă separarea de Dumnezeu. Moartea fizică înseamnă separarea spiritului de trupul muritor. Din cauza faptului că Adam şi Eva au încălcat porunca lui Dumnezeu, ei au fost alungaţi din prezenţa Sa şi au devenit muritori. Încălcarea lui Adam şi a Evei şi schimbările trăite ca rezultat al încălcării, inclusiv moartea spirituală şi moartea fizică, sunt numite căderea.

Ca urmare a căderii, Adam şi Eva şi urmaşii lor au putut avea parte de bucurie şi tristeţe, au putut cunoaşte binele şi răul şi au putut avea copii (vezi 2 Nefi 2:25). În calitate de urmaşi ai lui Adam şi ai Evei, noi moştenim o stare decăzută în viaţa noastră pe pământ. Noi suntem îndepărtaţi din prezenţa Domnului şi supuşi morţii fizice. De asemenea, suntem testaţi prin intermediul greutăţilor vieţii şi ispitelor duşmanului (vezi Mosia 3:19).

Căderea face parte integrantă din planul salvării al Tatălui Ceresc. Ea are o dublă direcţie – în jos şi totuşi înainte. Pe lângă faptul că a adus moartea fizică şi spirituală, ea ne-a dat prilejul de a ne naşte pe pământ, de a învăţa şi de a progresa.

Viaţa muritoare

Existenţa noastră muritoare este o perioadă în care învăţăm, în care ne putem pregăti pentru viaţa veşnică şi putem dovedi că folosim libertatea de a alege pentru a face tot ceea ce ne-a poruncit Domnul să facem. În timpul acestei vieţi muritoare, noi trebuie să iubim oamenii şi să le slujim (vezi Mosia 2:17; Moroni 7:45, 47–48).

Spiritul nostru este unit cu trupul nostru fizic, dându-ne prilejuri de a progresa şi a ne dezvolta în moduri care nu erau posibile în viaţa noastră premuritoare. Trupurile noastre sunt o parte importantă a planului salvării şi trebuie respectate, fiind un dar de la Tatăl Ceresc (vezi 1 Corinteni 6:19–20).

Referinţe suplimentare: Iosua 24:15; Matei 22:36–39; 2 Nefi 28:7–9; Alma 41:10; D&L 58:27

Viaţa de după moarte

Când murim, spiritele noastre intră în lumea spiritelor şi aşteptă învierea. Spiritele celor neprihăniţi sunt primite într-o stare de fericire, care este numită paradis. Mulţi dintre cei credincioşi vor predica Evanghelia celor din închisoarea spiritelor.

Închisoarea spiritelor este un loc temporar din lumea de după moarte, pentru aceia care au murit fără o cunoaştere a adevărului sau pentru aceia care au fost nesupuşi în viaţa muritoare. Aici, spiritele vor fi învăţate Evanghelia şi vor avea prilejul să se pocăiască şi să accepte rânduielile salvării care sunt înfăptuite în temple pentru ele (vezi 1 Petru 4:6). Cei care acceptă Evanghelia vor trăi în paradis până la înviere.

Învierea înseamnă reunirea trupului nostru de spirit cu trupul nostru fizic din carne şi oase făcut perfect (vezi Luca 24:36–39). După înviere, spiritul şi trupul nu vor mai fi separate niciodată şi noi vom fi nemuritori. Fiecare persoană născută pe pământ va fi înviată pentru că Isus Hristos a învins moartea (vezi 1 Corinteni 15:20–22). Cei neprihăniţi vor fi înviaţi înaintea celor ticăloşi şi vor veni înainte la prima înviere.

Judecata finală va avea loc după înviere. Isus Hristos va judeca fiecare persoană pentru a stabili gloria eternă pe care acea persoană o va primi. Această judecată va avea la bază modul în care fiecare persoană s-a supus poruncilor lui Dumnezeu (vezi Apocalipsa 20:12; Mosia 4:30).

Există trei împărăţii de glorie (vezi 1 Corinteni 15:40–42). Cea mai înaltă dintre cele trei împărăţii este împărăţia celestială. Cei care sunt curajoşi în mărturia despre Isus şi sunt supuşi principiilor Evangheliei vor locui în împărăţia celestială în prezenţa lui Dumnezeu, Tatăl, şi a Fiului Său, Isus Hristos (vezi D&L 131:1–4).

A doua dintre cele trei împărăţii de glorie este împărăţia terestrială. Aceia care vor locui în această împărăţie vor fi oamenii onorabili de pe pământ care nu au fost curajoşi în mărturia lor despre Isus.

Împărăţia telestială este cea mai joasă dintre cele trei împărăţii de glorie. Oamenii din această împărăţie vor fi aceia care au ales ticăloşia în locul neprihănirii în timpul vieţii lor muritoare. Aceste persoane îşi vor primi gloria după ce vor fi mântuite din închisoare spiritelor.

Referinţe suplimentare: Ioan 17:3

3. Ispăşirea lui Isus Hristos

A ispăşi înseamnă a suferi pedeapsa pentru păcat, îndepărtând prin aceasta efectele păcatului de păcătosul care se pocăieşte şi permiţându-i să se împace cu Dumnezeu. Isus Hristos a fost singurul capabil să înfăptuiască o ispăşire perfectă pentru toată omenirea. Ispăşirea Sa a inclus suferinţa Sa în grădina Ghetsimani, pentru păcatele omenirii, vărsarea sângelui Său, suferinţa şi moartea Sa pe cruce şi învierea Sa din mormânt (vezi Luca 24:36–39; D&L 19:16–19). Salvatorul a putut să ducă la îndeplinire ispăşirea, deoarece El nu S-a supus păcatului şi a avut putere asupra morţii. De la mama Sa muritoare, El a moştenit capacitatea de a muri. De la Tatăl Său nemuritor, El a moştenit puterea de a-Şi lua înapoi viaţa.

Prin har, pus la dispoziţie prin intermediul sacrificiului ispăşitor al Salvatorului, toţi oamenii vor învia şi vor primi nemurirea. De asemenea, ispăşirea lui Isus Hristos ne oferă posibilitatea de a primi viaţa veşnică (vezi Moroni 7:41). Pentru a primi acest dar, noi trebuie să trăim conform Evangheliei lui Isus Hristos, ceea ce cuprinde cerinţa de a avea credinţă în El, de a ne pocăi de păcate, de a fi botezaţi, de a primi darul Duhului Sfânt şi de a îndura cu credinţă până la sfârşit (vezi Ioan 3:5).

Ca parte a ispăşirii Sale, Isus Hristos nu doar că a suferit pentru păcatele noastre ci, de asemenea, a luat asupra Sa durerile, bolile şi infirmităţile tuturor oamenilor (vezi Alma 7:11–13). El înţelege suferinţa noastră pentru că El a trăit-o. Harul Său, ori puterea Sa dătătoare de forţă, ne întăreşte pentru a putea purta poveri şi pentru a îndeplini sarcini pe care nu le-am putea îndeplini singuri (vezi Matei 11:28–30; Filipeni 4:13; Eter 12:27).

Referinţe suplimentare: Ioan 3:5; Faptele apostolilor 3:19–21

Credinţa în Isus Hristos

Credinţa este o „speranţă în lucruri care nu se văd, care sunt adevărate” (Alma 32:21; vezi, de asemenea, Eter 12:6). Este un dar de la Dumnezeu.

Pentru a conduce o persoană către salvare, credinţa trebuie să fie axată asupra lui Isus Hristos. Să avem credinţă în Isus Hristos înseamnă să ne bizuim complet pe El şi să avem încredere în ispăşirea, puterea şi dragostea Sa infinite. Înseamnă să credem învăţăturile Sale şi să credem că El înţelege toate lucrurile, chiar dacă noi nu le înţelegem (vezi Proverbele 3:5–6; D&L 6:36).

Credinţa nu este pasivă, credinţa este exprimată prin modul în care trăim (vezi Iacov 2:17–18). Credinţa se dezvoltă dacă ne rugăm, dacă studiem scripturile şi dacă ne supunem poruncilor lui Dumnezeu.

Sfinţii din zilele din urmă au, de asemenea, credinţă în Dumnezeu Tatăl, în Duhul Sfânt, în puterea preoţiei şi în alte aspecte importante ale Evangheliei restaurate. Credinţa ne ajută să primim vindecare spirituală şi fizică şi tărie pentru a merge înainte, pentru a înfrunta greutăţile şi pentru a învinge ispitele (vezi 2 Nefi 31:19–20). Domnul va face miracole măreţe în viaţa noastră în acord cu credinţa noastră.

Prin credinţă în Isus Hristos, o persoană obţine iertarea păcatelor şi, în cele din urmă, este capabilă să locuiască în prezenţa lui Dumnezeu.

Referinţe suplimentare: Matei 11:28–30

Pocăinţa

Pocăinţa este o schimbare care are loc în mintea şi inima noastră şi care ne oferă o perspectivă nouă asupra lui Dumnezeu, asupra noastră înşine şi asupra lumii. Ea include renunţarea la păcat şi întoarcerea la Dumnezeu pentru a primi iertare. Este motivată de dragostea faţă de Dumnezeu şi de dorinţa sinceră de a ne supune poruncilor Sale.

Păcatele noastre ne fac necuraţi – nedemni de a ne întoarce şi a locui în prezenţa Tatălui nostru Ceresc. Prin intermediul ispăşirii lui Isus Hristos, Tatăl nostru din Cer ne-a dat singura cale prin care putem fi iertaţi de păcatele noastre (vezi Isaia 1:18).

De asemenea, pocăinţa implică regretul pentru comiterea păcatelor, mărturisirea în faţa Tatălui Ceresc şi în faţa altora dacă este necesar, abandonarea păcatelor, îndreptarea răului cauzat de păcate, dacă este posibil, şi trăirea vieţii în supunere faţă de poruncile lui Dumnezeu (vezi D&L 58:42–43).

Referinţe suplimentare: Isaia 53:3–5; Ioan 14:6; 2 Nefi 25:23, 26; D&L 18:10–11; D&L 19:23; D&L 76:40–41

4. Dispensaţia, apostazia şi restaurarea

Dispensaţia

O dispensaţie este o perioadă de timp în care Domnul revelează doctrinele, rânduielile şi preoţia Sa. Este o perioadă de timp în care Domnul are cel puţin un slujitor autorizat pe pământ, care deţine preoţia sfântă şi care are însărcinarea divină de a declara Evanghelia şi de a administra rânduielile acesteia. Astăzi, noi trăim în ultima dispensaţie – dispensaţia plenitudinii timpurilor, care a început prin revelarea Evangheliei către Joseph Smith.

Dispensaţiile anterioare au fost numite după Adam, Enoh, Noe, Avraam, Moise şi Isus Hristos. Pe lângă acestea, au existat şi alte dispensaţii, inclusiv cele în care au trăit nefiţii şi iarediţii. Planul salvării şi Evanghelia lui Isus Hristos au fost revelate şi propovăduite în fiecare dispensaţie.

Apostazia

Când oamenii se îndepărtează de principiile Evangheliei şi nu deţin cheile preoţiei, ei se află în starea de apostazie.

Perioade de apostazie generală au existat de-a lungul întregii istorii a lumii. Un exemplu este marea apostazie care a avut loc după ce Salvatorul a stabilit Biserica Sa (vezi 2 Tesaloniceni 2:1–3). După moartea apostolilor Salvatorului, oamenii au modificat principiile Evangheliei şi au făcut schimbări neautorizate în organizarea Bisericii şi în rânduielile preoţiei. Datorită acestei ticăloşii foarte răspândite, Domnul a retras autoritatea şi cheile preoţiei de pe pământ.

În timpul marii apostazii, oamenii au fost lipsiţi de îndrumarea divină primită prin intermediul profeţilor în viaţă. Au fost întemeiate multe biserici, dar ele nu au avut autoritatea de a conferi darul Duhului Sfânt sau de a înfăptui alte rânduieli ale preoţiei. Părţi ale scripturilor sfinte au fost modificate sau pierdute şi oamenii nu au mai avut adevărata cunoaştere despre Dumnezeu.

Această apostazie a durat până când Tatăl Ceresc şi Fiul Său Preaiubit i S-au arătat lui Joseph Smith şi au început restaurarea plenitudinii Evangheliei.

Restaurarea

Restaurarea este restabilirea înfăptuită de Dumnezeu a adevărurilor şi rânduielilor Evangheliei Sale printre copiii Săi pe pământ (vezi Faptele apostolilor 3:19–21).

Pregătind restaurarea, Domnul a ridicat bărbaţi nobili în perioada mişcării numită Reforma. Ei au încercat să readucă doctrina, practicile şi organizarea religioasă la modul la care le stabilise Salvatorul. Dar ei nu au avut preoţia şi nici plenitudinea Evangheliei.

Restaurarea a început în anul 1820, când Dumnezeu, Tatăl, şi Fiul Său, Isus Hristos, i S-au arătat lui Joseph Smith ca răspuns la rugăciunea lui (vezi Joseph Smith–Istorie 1:15–20). Unele dintre evenimentele cheie ale restaurării au fost traducerea Cărţii lui Mormon, restaurarea Preoţiei aaronice şi a Preoţiei lui Melhisedec şi organizarea Bisericii în ziua de 6 aprilie 1830.

Preoţia aaronică le-a fost restaurată lui Joseph Smith şi Oliver Cowdery de către Ioan Botezătorul în ziua de 15 mai 1829. Preoţia lui Melhisedec şi cheile împărăţiei au fost restaurate în anul 1829, când apostolii Petru, Iacov şi Ioan li le-au conferit lui Joseph Smith şi Oliver Cowdery.

Plenitudinea Evangheliei a fost restaurată şi Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă este „singura Biserică adevărată şi vie de pe toată faţa pământului” (D&L 1:30). În cele din urmă, Biserica va umple întregul pământ şi va dăinui mereu.

Referinţe suplimentare: Isaia 29:13–14; Ezechiel 37:15–17; Efeseni 4:11–14; Iacov 1:5–6

5. Profeţii şi revelaţia

Un profet este cineva chemat de Dumnezeu pentru a vorbi în numele Său (vezi Amos 3:7). Profeţii mărturisesc despre Isus Hristos şi propovăduiesc Evanghelia Sa. Ei fac cunoscute voia şi adevăratul caracter ale lui Dumnezeu. Ei condamnă păcatul şi avertizează asupra consecinţelor lui. Uneori, ei profeţesc cu privire la evenimente viitoare (vezi D&L 1:37–38). Multe învăţături ale profeţilor sunt cuprinse în scripturi. Dacă studiem cuvintele profeţilor, noi putem învăţa adevărul şi putem primi îndrumare (vezi 2 Nefi 32:3).

Noi îl susţinem pe preşedintele Bisericii ca profet, văzător şi revelator şi ca singura persoană de pe pământ care primeşte revelaţii pentru a îndruma întreaga Biserică. Noi îi susţinem, de asemenea, pe consilierii din Prima Preşedinţie şi pe membrii Cvorumului celor Doisprezece Apostoli ca profeţi, văzători şi revelatori.

Revelaţia este comunicarea de la Dumnezeu către copiii Săi. Când Domnul revelează voinţa Sa Bisericii, El vorbeşte prin intermediul profetului Său. Scripturile – Biblia, Cartea lui Mormon, Doctrină şi legăminte şi Perla de mare preţ – cuprind revelaţii oferite prin intermediul profeţilor din vechime şi prin intermediul profeţilor din zilele din urmă. Preşedintele Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă este profetul lui Dumnezeu pe pământ în aceste zile.

O persoană poate primi revelaţie care să o ajute în nevoile personale, în responsabilităţile sale, să-i ofere răspunsuri la întrebări şi să o ajute să îşi întărească mărturia. Cele mai multe dintre revelaţiile către conducători şi membri ai Bisericii vin prin intermediul îndrumărilor şi al gândurilor primite de la Duhul Sfânt. Duhul Sfânt vorbeşte minţii şi inimii noastre cu glas blând şi liniştit (vezi D&L 8:2–3). Revelaţia poate veni, de asemenea, prin intermediul viziunilor, viselor şi vizitării îngerilor.

Referinţe suplimentare: Psalmii 119:105; Efeseni 4:11–14; 2 Timotei 3:15–17; Iacov 1:5–6; Moroni 10:4–5

6. Preoţia şi cheile preoţiei

Preoţia înseamnă puterea şi autoritatea veşnice ale lui Dumnezeu. Prin intermediul preoţiei, Dumnezeu a creat şi guvernează cerurile şi pământul. Prin această putere El îi mântuieşte şi îi exaltă pe copiii Săi, realizând „nemurirea şi viaţa veşnică a omului” (Moise 1:39).

Dumnezeu oferă autoritatea preoţiei bărbaţilor care sunt membri demni ai Bisericii pentru ca ei să poată acţiona în numele Său pentru salvarea copiilor Săi. Cheile preoţiei reprezintă drepturile la preşedinţie sau puterea oferită omului de către Dumnezeu de a guverna şi conduce împărăţia lui Dumnezeu pe pământ (vezi Matei 16:15–19). Prin intermediul acestor chei, deţinătorii preoţiei pot fi autorizaţi să predice Evanghelia şi să administreze rânduielile necesare salvării. Toţi cei care slujesc în Biserică sunt chemaţi prin îndrumarea aceluia care deţine cheile preoţiei. Astfel, ei au dreptul la puterea necesară pentru a sluji şi pentru a-şi îndeplini responsabilităţile asociate propriilor chemări.

Referinţe suplimentare: D&L 121:36, 41–42

Preoţia aaronică

Preoţia aaronică este, deseori, numită preoţia pregătitoare. Oficiile Preoţiei aaronice sunt: diacon, învăţător, preot şi episcop. În Biserica de astăzi, membrii demni de parte bărbătească pot primi Preoţia aaronică începând de la vârsta de 12 ani.

Preoţia aaronică „deţine cheile slujirii îngerilor, ale Evangheliei pocăinţei şi ale botezului” (D&L 13:1).

Preoţia lui Melhisedec

Preoţia lui Melhisedec este preoţia mai înaltă sau mai mare şi administrează lucrurile spirituale (vezi D&L 107:8). Această preoţie mai mare a fost conferită lui Adam şi a existat pe pământ în toate perioadele în care Domnul a revelat Evanghelia Sa.

A fost numită întâi „Preoţia Sfântă după Ordinul Fiului lui Dumnezeu” (D&L 107:3). Mai târziu, a devenit cunoscută sub numele de Preoţia lui Melhisedec, numită astfel după un mare înalt preot care a trăit în timpul profetului Avraam.

În cadrul Preoţiei lui Melhisedec există oficiile de: vârstnic, înalt preot, patriarh, membru al Celor Şaptezeci şi apostol. Preşedintele Preoţiei lui Melhisedec este preşedintele Bisericii.

Referinţe suplimentare: Efeseni 4:11–14

7. Rânduielile şi legămintele

Rânduielile

În Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, o rânduială este un act oficial sacru, care are însemnătate spirituală. Fiecare rânduială a fost stabilită de Dumnezeu pentru a ne învăţa adevăruri spirituale. Rânduielile necesare salvării sunt înfăptuite prin autoritatea preoţiei şi sub îndrumarea acelora care deţin cheile preoţiei. Anumite rânduieli sunt esenţiale pentru exaltare şi sunt numite rânduieli necesare salvării.

Prima rânduială a Evangheliei necesară salvării este botezul prin scufundare în apă înfăptuit de către cineva care are autoritate. Botezul este necesar unei persoane pentru a putea deveni membră a Bisericii şi pentru a intra în împărăţia celestială (vezi Ioan 3:5).

Cuvântul botez este un cuvânt de origine greacă însemnând „a afunda” sau „a scufunda”. Scufundarea este un simbol al morţii vieţii trăite în păcat de către o persoană şi al renaşterii la o viaţă spirituală, dedicată slujirii lui Dumnezeu şi copiilor Săi. Este, de asemenea, un simbol al morţii şi al învierii.

După ce o persoană este botezată, unul sau mai mulţi deţinători ai Preoţiei lui Melhisedec îşi aşază mâinile pe capul persoanei şi o confirmă membră a Bisericii. În cadrul acestei rânduieli, numită confirmare, persoanei i se acordă darul Duhului Sfânt.

Darul Duhului Sfânt este diferit de influenţa Duhului Sfânt. Înainte de botez, o persoană poate simţi uneori influenţa Duhului Sfânt şi prin acea influenţă poate primi mărturia despre adevăr (vezi Moroni 10:4–5). După ce a primit darul Duhului Sfânt, o persoană are dreptul la însoţirea permanentă a Acestuia, dacă ţine poruncile.

Alte rânduieli necesare salvării sunt rânduirea la Preoţia lui Melhisedec (pentru bărbaţi), înzestrarea în templu şi pecetluirea căsătoriei (vezi D&L 131:1–4). Toate rânduielile necesare salvării din cadrul preoţiei sunt însoţite de legăminte. În templu, aceste rânduieli necesare salvării pot fi, de asemenea, înfăptuite pentru cei morţi. Rânduielile înfăptuite pentru şi în folosul celor morţi devin active doar în momentul în care persoana decedată le acceptă în lumea spiritelor şi onorează legămintele asociate acestora.

Alte rânduieli, precum binecuvântarea celor bolnavi şi oferirea numelui şi binecuvântarea copiilor sunt, de asemenea, importante pentru dezvoltarea noastră spirituală.

Referinţe suplimentare: Faptele apostolilor 2:36–38

Legămintele

Un legământ este o înţelegere sacră între Dumnezeu şi om. Dumnezeu stabileşte condiţiile legământului şi noi suntem de acord să facem ce ne cere El să facem; apoi, Dumnezeu ne promite anumite binecuvântări pentru supunerea noastră (vezi D&L 82:10).

Toate rânduielile preoţiei necesare salvării sunt însoţite de legăminte. Noi facem legământ cu Domnul la botez şi reînnoim acele legăminte prin luarea din împărtăşanie. Fraţii care primesc Preoţia lui Melhisedec fac jurământul şi legământul preoţiei. Noi facem şi alte legăminte în templu.

Referinţe suplimentare: Exodul 19:5–6; Psalmii 24:3–4; 2 Nefi 31:19–20; D&L 25:13

8. Căsătoria şi familia

Căsătoria dintre un bărbat şi o femeie este rânduită de Dumnezeu şi familia este esenţială pentru planul Său cu privire la salvarea şi fericirea noastră. Fericirea în viaţa de familie poate fi obţinută cel mai bine atunci când aceasta se bazează pe învăţăturile Domnului Isus Hristos.

Sacrele puteri de procreare trebuie să fie întrebuinţate numai între bărbat şi femeie, căsătoriţi legal ca soţ şi soţie. Părinţii au datoria de a se înmulţi şi de a umple pământul, de a-şi creşte copiii în dragoste şi dreptate şi de a satisface nevoile lor fizice şi spirituale.

Soţul şi soţia au o responsabilitate sacră de a se iubi şi de a se îngriji unul de celălalt. Taţii au responsabilitatea de a conduce familiile lor cu dragoste şi dreptate şi sunt răspunzători de satisfacerea nevoilor pentru viaţa membrilor familiei lor. Mamele sunt în primul rând responsabile pentru îngrijirea copiilor lor. În aceste responsabilităţi sacre, taţii şi mamele sunt obligaţi să se ajute unul pe celălalt ca parteneri egali.

Planul divin al fericirii face posibil ca relaţiile familiale să continue după această viaţă. Pământul a fost creat şi Evanghelia a fost revelată pentru ca familiile să poată fi formate, pecetluite şi exaltate pentru veşnicie. (Adaptare după „Familia – o declaraţie oficială către lume”, Ensign, nov. 2010, p. 129.)

Referinţe suplimentare: Genesa 2:24; Psalmii 127:3; Maleahi 4:5–6; D&L 131:1–4

9. Poruncile

Poruncile sunt legi şi cerinţe pe care Dumnezeu le stabileşte pentru omenire. Noi ne arătăm dragostea faţă de El ţinând poruncile Sale (vezi Ioan 14:15). Ţinerea poruncilor ne va aduce binecuvântări de la Domnul (vezi D&L 82:10).

Cele două porunci fundamentale sunt: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău… şi… să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22:36–39).

Cele zece porunci sunt o parte vitală a Evangheliei şi sunt principii eterne necesare pentru exaltarea noastră (vezi Exodul 20:3–17). Domnul i le-a revelat lui Moise în timpurile străvechi şi El le-a declarat din nou în revelaţiile din zilele din urmă.

Alte porunci sunt rugăciunea zilnică (vezi 2 Nefi 32:8–9), predicarea Evangheliei (vezi Matei 28:19–20), respectarea legii castităţii (vezi D&L 46:33), plătirea zeciuielii integrale (vezi Maleahi 3:8–10), postul (vezi Isaia 58:6–7), faptul de a-i ierta pe ceilalţi (vezi D&L 64:9–11), faptul de a fi recunoscător (vezi D&L 78:19) şi ţinerea Cuvântului de înţelepciune (vezi D&L 89:18–21).

Referinţe suplimentare: Genesa 39:9; Isaia 58:13–14; 1 Nefi 3:7; Mosia 4:30; Alma 37:35; Alma 39:9; D&L 18:15–16; D&L 88:124

Pentru mai multe informaţii despre aceste subiecte, accesaţi lds.org, Teachings, Gospel Topics (Învăţături, Subiecte din Evanghelie) sau vedeţi Fideli credinţei: referinţe pentru Evanghelie (2004).